ÎCCJ, Decizia nr. 181/2005

ÎCCJ, Decizia nr. 181/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

La data de 30 mai 2001, C.G.

a învestit Judecătoria sectorului 3 București, cu plângere penală, invocând

săvârșirea de către T.R., directorul S.R.I., a infracțiunii de calomnie

prevăzută de art. 206 C. pen., constând în aceea că, la data de 29 martie 2001,

în cadrul emisiunii S.P. difuzată pe TVR1, acesta l-a acuzat de furtul unor

dosare din arhiva C.N.S.A.S., de trădare și de infidelitate față de această din

urmă instituție.

Aceste afirmații i-au

afectat părții vătămate, grav onoarea, demnitatea, imaginea personală și viața intimă,

punându-i în pericol însăși procurarea mijloacelor minime de trai, ca urmare a

faptului că, în baza acestor afirmații, contractul său de muncă a fost desfăcut

disciplinar de către C.N.S.A.S.

În consecință, partea

vătămată a solicitat condamnarea făptuitorului pentru săvârșirea infracțiunii

menționate și obligarea acestuia la plata sumei de 1 miliard lei cu titlu de

daune morale.

În rejudecare, prin sentința

penală nr. 1524 din 2 decembrie 2002, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat

la art. 10 lit. d) C. proc. pen., inculpatul T.R. a fost achitat pentru

infracțiunea prevăzută de art. 206 C. pen.

Prin decizia penală nr.

170/R din 13 februarie 2004, Tribunalul București a casat sentința menționată

și, în raport cu calitatea făptuitorului, a trimis cauza, la Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru efectuarea cercetărilor sub

aspectul infracțiunii prevăzute de art. 206 C. pen.

Prin rezoluția nr.

223/P/2004 din 5 mai 2004, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, în temeiul art. 228

alin. (4) și art. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi

penale față de T.R., pentru infracțiunea prevăzută de art. 206 C. pen.

S-a reținut că, la data de

21 martie 2001, persoana vătămată a acordat un interviu ziarului L.

de

București.

Articolul intitulat P.T. a

apărut în nr. 3236 din 22 martie 2001 și face precizarea că sursa de informație

a fost declarația persoanei vătămate G.C., care a pus la dispoziție

documentele.

În data de 29 martie 2003,

făptuitorul a participat la o emisiune televizată, dar nu a pronunțat numele

persoanei vătămate, atunci când a fost întrebat dacă s-au sustras sau nu

documente S.R.I., de C.N..S.A.S.

Astfel, făptuitorul a

afirmat că se fac cercetări, dar nu a pronunțat nici un nume.

Presa scrisă a coroborat

afirmația făptuitorului privind scurgerea de informații din interiorul

C.N.S.A.S., cu conținutul articolului din ziarul L. de București, în care se

făcea trimitere la numele lui G.C.

În aceste condiții, s-a

apreciat că, aducând la cunoștință publică că se fac cercetări pentru a se

stabili cine a dat informații încă secrete și în ce condiții, făptuitorul T.R.

nu a săvârșit nici o faptă penală.

Soluția fost menținută,

plângerea formulată împotriva acesteia fiind respinsă prin rezoluția nr.

32069/278 din 22 decembrie 2004.

Împotriva soluției de

netrimitere în judecată, confirmată de procurorul ierarhic superior, partea

vătămată a formulat plângere, susținând că în cauză sunt întrunite elementele

constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 206 C. pen.

Prin sentința nr. 258 din 4

aprilie 2005, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins

plângerea, ca nefondată.

În motivarea acestei

hotărâri, instanța de fond a reținut că din probatoriul administrat a rezultat

că nu făptuitorul menționat a făcut vreo referire la adresa persoanei vătămate,

ci, generic, acesta a adus la cunoștință, suspiciunea instituției pe care o

conduce, privind atitudinea personalului angajat la C.N.S.A.S.

Împotriva hotărârii primei

instanțe, petentul C.G. a declarat recurs, invocând cazurile de casare

prevăzute de art. 385

9

pct. 10, 17

1

, 18 și 21 C. proc.

pen.

Recurentul a formulat

următoarele critici, corespunzător cazurilor de casare invocate:

judecată din 4 aprilie 2005, la judecarea în fond a plângerii, intimatul nu a

fost legal citat, nota telefonică necuprinzând mențiunile obligatorii prevăzute

de art. 175 alin. (1), art. 177 alin. (1) și (3), art. 181 și art. 182 C. proc.

pen.

gravă eroare de fapt, în sensul că:

- nu există nici o dovadă în

dosar care să confirme concluzia instanței de fond cu privire la efectuarea de

cercetări privind scurgerea de informații de C.N.S.A.S., în afara cadrului

legal;

- nu s-a observat că

informațiile au fost obținute anterior angajării petentului la C.N.S.A.S., iar

angajamentul de fidelitate privea exclusiv informațiile obținute ca efect al

executării contractului individual de muncă;

- nu a fost efectuată o

expertiză criminalistică privind autenticitatea casetei audio, transcrierea

acesteia fiind preluată necenzurat;

- nu au fost avute în vedere

declarațiile notariale care confirmau faptul că intimatul a afirmat că petentul

a sustras documentele publicate în articolul din cotidianul L.

;

- nu au fost valorificate

articolele publicatele în ziarele C., E.Z., J.N. și O.,

precum și transcrierea rezumat a

emisiunii de la postul BBC din 15 martie 2001, precum și alte lucrări și

articole din ziare, în care se arată explicit că intimatul l-a acuzat pe petent

de furtul unor documente din arhivă

principiile instituite prin art. 1, 2, 3, 4, 62, 65, 67 și urm. C. proc. pen.,

precum și normele imperative ale art. 176 și urm. din același cod, în sensul

că:

- în considerarea funcției

sale, intimatul a fost permanent protejat, instanța refuzând a lua toate

măsurile necesare pentru citarea acestuia, atât la locul de muncă, cât și la

domiciliu;

- parchetul nu a efectuat

nici un act de cercetare;

- caseta video nu a fost

vizionată și s-a acordat credit înregistrării neautorizate.

În concluzie, petentul a

solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în principal,

trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță, iar în subsidiar,

reținerea, spre rejudecare în fond, admiterea plângerii și trimiterea cauzei,

la procuror, în vederea începerii urmăririi penale.

Examinând cauza, în raport

cu dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen. și a criticilor

formulate, se constată următoarele:

Demnitatea unei persoane

este încălcată nu numai prin atingerea adusă onoarei sau reputației acesteia

prin cuvinte, gesturi sau alte mijloace de natură a o pune într-o situație

umilitoare, ci și prin afirmarea sau imputarea în public a unei fapte

determinate care, dacă ar fi fost săvârșită, ar duce la angajarea răspunderii

penale, administrative sau disciplinare, după caz, sau ar expune-o pe aceasta

disprețului public.

Urmărind ocrotirea persoanei, în acest

caz în primul rând sub aspect obiectiv, cu referire la aprecierea de care se

bucură aceasta din partea celorlalți membri ai colectivității, legiuitorul a

incriminat săvârșirea unei astfel de fapte prin art. 206 C. pen., sub denumirea

de „calomnie”.

Întrunește elementele

constitutive ale unei astfel de infracțiuni, acea faptă care, sub aspect

obiectiv, constă într-o acțiune de afirmare sau imputare în public a unei fapte

determinate, fie cu privire la viața publică, fie cu privire la viața privată a

părții vătămate, aptă a produce consecințele menționate, iar sub aspect

subiectiv este săvârșită cu intenție.

În cauză, probatoriul

administrat nu a confirmat susținerile părții vătămate, din acesta nerezultând

că făptuitorul ar fi făcut vreo referire la adresa acesteia.

Or, potrivit art. 1 C. proc. pen.

„procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod corect a faptelor

care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o

infracțiune, să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană

nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.

Din economia textului menționat

rezultă că procesul penal nu poate fi privit exclusiv ca o activitate de

represiune, ci ca una desfășurată pentru tragerea la răspundere doar a

persoanei care a săvârșit o infracțiune.

În acest sens, prin art. 17

alin. (2) C. pen., s-a stabilit că „infracțiunea este singurul temei al

răspunderii penale”.

Totodată, potrivit art. 62 C. proc.

pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de

judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de

probe”.

Așadar, în raport cu textele

menționate, scopul procesului penal trebuie realizat în așa fel, încât să

armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu

care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.

În acest context, cu referire la prima

fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen., s-a stabilit că

„urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la

existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii

acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea

în judecată”.

În vederea realizării obiectului

urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menționat, legea

procesual-penală a determinat precis și coerent regulile de desfășurare a

acestei faze a procesului penal.

Sesizat în unul din modurile

reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte

premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.

În anumite situații, actele

premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă

existența infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost

sesizat, pot duce la constatarea existenței unora dintre cazurile reglementate

în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii

penale este împiedicată.

În raport cu această împrejurare,

nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea

procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când

urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune neînceperea

acesteia.

În cauză, constatând că făptuitorul

nu a făcut afirmații și nu a imputat părții vătămate, săvârșirea unei fapte

determinate, iar faptul de a aduce la cunoștință publică că se fac cercetări

pentru a se stabili cine a dat informații încă secrete din cadrul C.N.S.A.S. și

în ce condiții, nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni,

organul de urmărire penală a apreciat că T.R. nu a săvârșit nici o faptă penală

și, în consecință, a dispus prin rezoluție, neînceperea urmăririi penale.

Constatând că situația de fapt a

fost corect reținută și că, în raport cu aceasta, nu se justifică începerea

urmăririi penale, procurorul ierarhic superior a menținut rezoluția.

Nepropunând și, ca atare,

neadministrându-se probe care să releve o altă situație de fapt și vinovăția

făptuitorului, instanța de fond a respins legal plângerea cu care a fost

sesizată, în condițiile art. 278

1

C. proc. pen., așa încât sentința

atacată nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

din același cod.

Nici în această etapă procesuală nu

au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală și

instanța de fond, care să ducă la concluzia comiterii de către făptuitorul

menționat, a infracțiunii de calomnie, așa încât simplele afirmații ale părții

vătămate, în sensul întrunirii elementelor constitutive ale acesteia,

nesusținute de materialul probator administrat, nu au aptitudinea de a duce la

casarea sentinței atacate și pronunțarea altei soluții.

Petentul, după ce la fond a citat

din transcrierea casetei video, din care nu rezultă, însă, că făptuitorul a

făcut vreo referire determinată, expresă, neechivocă privindu-l pe acesta, în

recurs susține că referirea ar fi una relațională și că instanța ar fi trebuit

să concluzioneze în acest sens. Or, nu în acest sens sunt dispozițiile art. 206

C. pen., unde, sub aspect obiectiv, infracțiunea de calomnie fiind săvârșită

printr-o acțiune de afirmare sau imputare a unei fapte determinate cu privire

la partea vătămată. Drept urmare, nici celelalte mijloace de probă invocate de

petent, în recurs, inclusiv suspiciunile privitoare la transcrierea casetei, nu

sunt de natură a susține învinuirea.

Așadar, hotărârea atacată este

susținută de materialul probator administrat. Neconstatându-se discordanță

între cele reținute de instanță și conținutul real al probelor, recursul se

constată a fi nefondat și sub aspectul criticilor privind eroarea gravă de

fapt, ca motiv de casare.

În fine, citarea intimatului a fost

legal îndeplinită, așa cum rezultă din actele dosarului. Pe de altă parte,

nulitatea relativă decurgând din neîndeplinirea legală a procedurii de citare

poate fi invocată în recurs, exclusiv de intimat, în acest caz. Astfel,

nulitatea relativă menționată este prevăzută în interesul părții căreia, din

acest motiv, i-a fost produsă o vătămare a intereselor sale legitime, ce nu a

fost înlăturată și nu poate fi înlăturată în alt mod. Ca atare, recursul se

constată a fi neîntemeiat și sub aspectul acestei din urmă critici.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea

va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul C.G. împotriva

sentinței nr. 258 din 4 aprilie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția penală, pronunțată în dosarul nr. 34/2005.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

din același cod, recurentul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petentul C.G. împotriva sentinței nr. 258 din 4 aprilie

2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în

dosarul nr. 34/2005.

Obligă recurentul

menționat, la 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 iulie 2005.