ÎCCJ, Decizia nr. 181/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 30 mai 2001, C.G. a învestit Judecătoria sectorului 3 București, cu plângere penală, invocând săvârșirea de către T.R., directorul S.R.I., a infracțiunii de calomnie prevăzută de art. 206 C. pen., constând în aceea că, la data de 29 martie 2001, în cadrul emisiunii S.P. difuzată pe TVR1, acesta l-a acuzat de furtul unor dosare din arhiva C.N.S.A.S., de trădare și de infidelitate față de această din urmă instituție. Aceste afirmații i-au afectat părții vătămate, grav onoarea, demnitatea, imaginea personală și viața intimă, punându-i în pericol însăși procurarea mijloacelor minime de trai, ca urmare a faptului că, în baza acestor afirmații, contractul său de muncă a fost desfăcut disciplinar de către C.N.S.A.S.

În consecință, partea vătămată a solicitat condamnarea făptuitorului pentru săvârșirea infracțiunii menționate și obligarea acestuia la plata sumei de 1 miliard lei cu titlu de daune morale. În rejudecare, prin sentința penală nr. 1524 din 2 decembrie 2002, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., inculpatul T.R. a fost achitat pentru infracțiunea prevăzută de art. 206 C. pen. Prin decizia penală nr. 170/R din 13 februarie 2004, Tribunalul București a casat sentința menționată și, în raport cu calitatea făptuitorului, a trimis cauza, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru efectuarea cercetărilor sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 206 C. pen.

Prin rezoluția nr. 223/P/2004 din 5 mai 2004, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, în temeiul art. 228 alin. (4) și art. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale față de T.R., pentru infracțiunea prevăzută de art. 206 C. pen. S-a reținut că, la data de 21 martie 2001, persoana vătămată a acordat un interviu ziarului L. de București. Articolul intitulat P.T. a apărut în nr. 3236 din 22 martie 2001 și face precizarea că sursa de informație a fost declarația persoanei vătămate G.C., care a pus la dispoziție documentele. În data de 29 martie 2003, făptuitorul a participat la o emisiune televizată, dar nu a pronunțat numele persoanei vătămate, atunci când a fost întrebat dacă s-au sustras sau nu documente S.R.I., de C.N..S.A.S.

Astfel, făptuitorul a afirmat că se fac cercetări, dar nu a pronunțat nici un nume. Presa scrisă a coroborat afirmația făptuitorului privind scurgerea de informații din interiorul C.N.S.A.S., cu conținutul articolului din ziarul L. de București, în care se făcea trimitere la numele lui G.C. În aceste condiții, s-a apreciat că, aducând la cunoștință publică că se fac cercetări pentru a se stabili cine a dat informații încă secrete și în ce condiții, făptuitorul T.R. nu a săvârșit nici o faptă penală. Soluția fost menținută, plângerea formulată împotriva acesteia fiind respinsă prin rezoluția nr. 32069/278 din 22 decembrie 2004. Împotriva soluției de netrimitere în judecată, confirmată de procurorul ierarhic superior, partea vătămată a formulat plângere, susținând că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 206 C. pen.

Prin sentința nr. 258 din 4 aprilie 2005, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins plângerea, ca nefondată. În motivarea acestei hotărâri, instanța de fond a reținut că din probatoriul administrat a rezultat că nu făptuitorul menționat a făcut vreo referire la adresa persoanei vătămate, ci, generic, acesta a adus la cunoștință, suspiciunea instituției pe care o conduce, privind atitudinea personalului angajat la C.N.S.A.S. Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul C.G. a declarat recurs, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 10, 17 1 , 18 și 21 C. proc. pen. Recurentul a formulat următoarele critici, corespunzător cazurilor de casare invocate: 1. Pentru termenul de judecată din 4 aprilie 2005, la judecarea în fond a plângerii, intimatul nu a fost legal citat, nota telefonică necuprinzând mențiunile obligatorii prevăzute de art. 175 alin. (1), art. 177 alin. (1) și (3), art. 181 și art. 182 C. proc.

pen. 2. În cauză s-a comis o gravă eroare de fapt, în sensul că: - nu există nici o dovadă în dosar care să confirme concluzia instanței de fond cu privire la efectuarea de cercetări privind scurgerea de informații de C.N.S.A.S., în afara cadrului legal; - nu s-a observat că informațiile au fost obținute anterior angajării petentului la C.N.S.A.S., iar angajamentul de fidelitate privea exclusiv informațiile obținute ca efect al executării contractului individual de muncă; - nu a fost efectuată o expertiză criminalistică privind autenticitatea casetei audio, transcrierea acesteia fiind preluată necenzurat; - nu au fost avute în vedere declarațiile notariale care confirmau faptul că intimatul a afirmat că petentul a sustras documentele publicate în articolul din cotidianul L. ; - nu au fost valorificate articolele publicatele în ziarele C., E.Z., J.N.

și O., precum și transcrierea rezumat a emisiunii de la postul BBC din 15 martie 2001, precum și alte lucrări și articole din ziare, în care se arată explicit că intimatul l-a acuzat pe petent de furtul unor documente din arhivă 3. Instanța a nesocotit principiile instituite prin art. 1, 2, 3, 4, 62, 65, 67 și urm. C. proc. pen., precum și normele imperative ale art. 176 și urm. din același cod, în sensul că: - în considerarea funcției sale, intimatul a fost permanent protejat, instanța refuzând a lua toate măsurile necesare pentru citarea acestuia, atât la locul de muncă, cât și la domiciliu; - parchetul nu a efectuat nici un act de cercetare; - caseta video nu a fost vizionată și s-a acordat credit înregistrării neautorizate.

În concluzie, petentul a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în principal, trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță, iar în subsidiar, reținerea, spre rejudecare în fond, admiterea plângerii și trimiterea cauzei, la procuror, în vederea începerii urmăririi penale. Examinând cauza, în raport cu dispozițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. și a criticilor formulate, se constată următoarele: Demnitatea unei persoane este încălcată nu numai prin atingerea adusă onoarei sau reputației acesteia prin cuvinte, gesturi sau alte mijloace de natură a o pune într-o situație umilitoare, ci și prin afirmarea sau imputarea în public a unei fapte determinate care, dacă ar fi fost săvârșită, ar duce la angajarea răspunderii penale, administrative sau disciplinare, după caz, sau ar expune-o pe aceasta disprețului public.

Urmărind ocrotirea persoanei, în acest caz în primul rând sub aspect obiectiv, cu referire la aprecierea de care se bucură aceasta din partea celorlalți membri ai colectivității, legiuitorul a incriminat săvârșirea unei astfel de fapte prin art. 206 C. pen., sub denumirea de „calomnie”. Întrunește elementele constitutive ale unei astfel de infracțiuni, acea faptă care, sub aspect obiectiv, constă într-o acțiune de afirmare sau imputare în public a unei fapte determinate, fie cu privire la viața publică, fie cu privire la viața privată a părții vătămate, aptă a produce consecințele menționate, iar sub aspect subiectiv este săvârșită cu intenție. În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat susținerile părții vătămate, din acesta nerezultând că făptuitorul ar fi făcut vreo referire la adresa acesteia.

Or, potrivit art. 1 C. proc. pen. „procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod corect a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune, să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”. Din economia textului menționat rezultă că procesul penal nu poate fi privit exclusiv ca o activitate de represiune, ci ca una desfășurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârșit o infracțiune. În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen., s-a stabilit că „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”. Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe”.

Așadar, în raport cu textele menționate, scopul procesului penal trebuie realizat în așa fel, încât să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii. În acest context, cu referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen., s-a stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată”. În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menționat, legea procesual-penală a determinat precis și coerent regulile de desfășurare a acestei faze a procesului penal.

Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege. În anumite situații, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea existenței unora dintre cazurile reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată. În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune neînceperea acesteia.

În cauză, constatând că făptuitorul nu a făcut afirmații și nu a imputat părții vătămate, săvârșirea unei fapte determinate, iar faptul de a aduce la cunoștință publică că se fac cercetări pentru a se stabili cine a dat informații încă secrete din cadrul C.N.S.A.S. și în ce condiții, nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni, organul de urmărire penală a apreciat că T.R. nu a săvârșit nici o faptă penală și, în consecință, a dispus prin rezoluție, neînceperea urmăririi penale. Constatând că situația de fapt a fost corect reținută și că, în raport cu aceasta, nu se justifică începerea urmăririi penale, procurorul ierarhic superior a menținut rezoluția. Nepropunând și, ca atare, neadministrându-se probe care să releve o altă situație de fapt și vinovăția făptuitorului, instanța de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată, în condițiile art. 278 1 C. proc.

pen., așa încât sentința atacată nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 din același cod. Nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală și instanța de fond, care să ducă la concluzia comiterii de către făptuitorul menționat, a infracțiunii de calomnie, așa încât simplele afirmații ale părții vătămate, în sensul întrunirii elementelor constitutive ale acesteia, nesusținute de materialul probator administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinței atacate și pronunțarea altei soluții. Petentul, după ce la fond a citat din transcrierea casetei video, din care nu rezultă, însă, că făptuitorul a făcut vreo referire determinată, expresă, neechivocă privindu-l pe acesta, în recurs susține că referirea ar fi una relațională și că instanța ar fi trebuit să concluzioneze în acest sens.

Or, nu în acest sens sunt dispozițiile art. 206 C. pen., unde, sub aspect obiectiv, infracțiunea de calomnie fiind săvârșită printr-o acțiune de afirmare sau imputare a unei fapte determinate cu privire la partea vătămată. Drept urmare, nici celelalte mijloace de probă invocate de petent, în recurs, inclusiv suspiciunile privitoare la transcrierea casetei, nu sunt de natură a susține învinuirea. Așadar, hotărârea atacată este susținută de materialul probator administrat. Neconstatându-se discordanță între cele reținute de instanță și conținutul real al probelor, recursul se constată a fi nefondat și sub aspectul criticilor privind eroarea gravă de fapt, ca motiv de casare. În fine, citarea intimatului a fost legal îndeplinită, așa cum rezultă din actele dosarului.

Pe de altă parte, nulitatea relativă decurgând din neîndeplinirea legală a procedurii de citare poate fi invocată în recurs, exclusiv de intimat, în acest caz. Astfel, nulitatea relativă menționată este prevăzută în interesul părții căreia, din acest motiv, i-a fost produsă o vătămare a intereselor sale legitime, ce nu a fost înlăturată și nu poate fi înlăturată în alt mod. Ca atare, recursul se constată a fi neîntemeiat și sub aspectul acestei din urmă critici. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul C.G. împotriva sentinței nr. 258 din 4 aprilie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 34/2005.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul C.G. împotriva sentinței nr. 258 din 4 aprilie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 34/2005. Obligă recurentul menționat, la 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 iulie 2005.