ÎCCJ, Decizia nr. 155/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 19 noiembrie 2004, partea vătămată L.P. a

solicitat condamnarea inculpaților C.V. și B.T., pentru săvârșirea infracțiunii

de calomnie prevăzută de art. 206 C. pen.

În motivarea plângerii, partea vătămată a arătat că,

în data de 20 octombrie 2004, precum și în data de 27 octombrie 2004, în cadrul

unor emisiuni televizate, inculpații menționați au făcut afirmații calomnioase

privind pretinsa implicare a unor persoane din I.M.G.B., în reprimarea

evenimentelor din decembrie 1989. Totodată, s-a susținut că mulți dintre

revoluționari sunt în realitate impostori.

Prin încheierea nr. 26 din 13 ianuarie 2005,

pronunțată în dosarul nr. 6651/2004, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

penală, cauza a fost scoasă de pe rol și s-a dispus trimiterea dosarului, spre

competentă soluționare, Judecătoriei sectorului 1 București, reținându-se că nu

sunt incidente în cauză dispozițiile art. 29 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

întrucât inculpatul C.V. nu a fost și nu este membru al Guvernului României.

Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința

penală nr. 2131 din 14 septembrie 2005, a admis excepția necompetenței materiale după calitatea persoanei și a declinat competența soluționării în fond a

cauzei penale, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținând împrejurarea

că inculpatul C.V. a devenit deputat.

Prin încheierea nr. 694 din 7 decembrie 2005, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, a scos cauza de pe rol și a trimis

dosarul, spre competentă soluționare, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție.

S-a reținut că, potrivit art. 29 pct. 1 lit. a) C.

proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în primă instanță

infracțiunile săvârșite de deputați și senatori, iar potrivit art. 209 din

același cod, urmărirea penală se efectuează obligatoriu de parchetul

corespunzător instanței competente a soluționa în fond cauza penală.

Împotriva acestei din urmă încheieri, inculpatul C.V.

a declarat recurs, susținând că se impunea soluționarea cu precădere a

conflictului negativ de competență ivit între Înalta Curte de Casație și

Justiție și Judecătoria sectorului 1 București.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea căii

de atac exercitate și trimiterea dosarului, în vederea pronunțării unui

regulator de competență.

Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce

se vor arăta în continuare:

La data de 19 noiembrie 2004, partea vătămată Ș.I. a

formulat o plângere penală având ca obiect săvârșirea infracțiunii de calomnie,

între alții, de un membru al Guvernului.

Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție

a declinat judecarea în fond a cauzei, în favoarea instanței competente, în

raport cu împrejurarea că făptuitorul nu a avut și nu are calitatea de membru

al Guvernului României, în considerarea căreia s-a apreciat prin sesizare cu

privire la competență.

Judecătoria sectorului 1 București a declinat

competența soluționării cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și

Justiție, a cărei competență este atrasă în raport cu dobândirea de către

făptuitor a calității de deputat.

Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

reținând dispozițiile art. 209 alin. (3) și art. 29 pct. 1 C. proc. pen., a admis plângerea, a scos cauza de pe rol și a trimis dosarul, Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, spre competentă soluționare.

În raport cu dispozițiile art. 40 alin. (2), art. 45

și art. 35 C. proc. pen., cu referire la dobândirea calității de parlamentar de

către făptuitorul C.V., se constată că în mod legal dosarul a fost trimis, spre

competentă soluționare, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, așa încât hotărârea atacată nu este supusă nici unuia din cazurile de

casare prevăzute în art. 385

9

din același cod.

Pe de altă parte, pentru a admite excepția de

necompetență, Judecătoria sectorului 1 București a reținut un fapt ulterior învestirii,

prin declinarea competenței, cu referire la dobândirea de către făptuitor a

calității de parlamentar, de natură a atrage, potrivit legii, competența

soluționării în fond a cauzei penale de către Înalta Curte de Casație și

Justiție care, la rându-i, constatând că se confirmă faptul avut în vedere de

judecătorie, a trimis cauza, parchetului corespunzător instanței competente a

soluționa cauza penală în fond, conform art. 209 C. proc. pen., în vederea efectuării urmăririi penale.

Prin urmare, în raport cu împrejurarea menționată, cu

referire la dispozițiile art. 43 alin. (8), coroborat cu art. 40 alin. (2) teza

ultimă C. proc. pen., nu se poate reține ivirea unui conflict negativ de

competență.

În fine, independent de cele expuse, în raport cu

dispozițiile art. 126 alin. (1) din Constituția României și modul de redactare

a art. 43 alin. (3) C. proc. pen., cu referire la sintagma „instanța ierarhic

superioară comună” este exclusă ivirea unui conflict de competență între Înalta

Curte de Casație și Justiție și oricare altă instanță de judecată din cadrul

autorității judecătorești.

Cu referire la cauză, urmează, însă, a se reține că,

potrivit dispozițiilor art. 42 C. proc. pen., hotărârea de declinare a

competenței nu este supusă apelului și nici recursului.

Procedând la verificarea din oficiu a actului de

sesizare, conform art. 300 C. proc. pen., s-a constatat învestirea cu o cerere

de competența Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Drept urmare, secția penală a Înaltei Curți de

Casație și Justiție s-a dezînvestit în favoarea organului competent de urmărire

penală.

Este de reținut că prin această reglementare, cu

referire la neprevederea nici unei căi de atac în cazul hotărârilor de dezînvestire,

legiuitorul a urmărit neafectarea celerității procesului penal, cerință ce se

regăsește la nivel de principiu și în Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale.

Prin urmare, inculpatul a sesizat instanța de control

judiciar cu o cale de atac neprevăzută de lege.

Ca atare, excepția invocată din oficiu se constată a

fi întemeiată.

În consecință, pentru considerentele ce preced și ca

urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C.

proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de inculpatul C.V., ca

inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform

dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de

inculpatul C.V. împotriva sentinței nr. 694 din 7 decembrie 2005, pronunțată de

secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 5711/2005.

Obligă recurentul menționat să plătească statului, suma de

300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie

2006.