ÎCCJ, Decizia nr. 46/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 26

noiembrie 2004, partea vătămată V.M. a solicitat condamnarea inculpaților

C.V.E. și B.T., pentru săvârșirea infracțiunii de calomnie prevăzută de art.

206 C. pen.

În motivarea plângerii, partea vătămată a arătat că,

în data de 20 octombrie 2004, precum și în data de 27 octombrie 2004, în cadrul

unor emisiuni televizate, inculpații menționați au făcut afirmații calomnioase

privind pretinsa implicare a unor persoane din I.M.G.B. în reprimarea

evenimentelor din decembrie 1989. Totodată, s-a susținut că mulți dintre

revoluționari sunt în realitate impostori.

Prin încheierea nr. 126 din 27 ianuarie 2005,

pronunțată în dosarul nr. 6733/2004, al Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția penală, cauza a fost scoasă de pe rol și s-a dispus trimiterea

dosarului, spre competentă soluționare, Judecătoriei sectorului 1 București,

reținându-se că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 29 pct. 1 lit. b)

C. proc. pen., întrucât inculpatul C.V.E. nu a fost și nu este membru al Guvernului

României.

Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința

penală nr. 2141 din 14 septembrie 2005, a admis excepția necompetenței

materiale după calitatea persoanei și a declinat competența soluționării în

fond a cauzei penale, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție,

reținând împrejurarea că inculpatul C.V.E. a devenit deputat.

Prin încheierea nr. 613 din 3 noiembrie 2005, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, a trimis plângerea, spre

competentă soluționare, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție.

S-a reținut că, potrivit art. 29 pct. 1 lit. a) C.

proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în primă instanță

infracțiunile săvârșite de deputați și senatori, iar potrivit art. 209 din

același cod, urmărirea penală se efectuează obligatoriu de parchetul

corespunzător instanței competente a soluționa în fond cauza penală.

Prin urmare, în raport cu calitatea de deputat a

inculpatului C.V.E., plângerea formulată de partea vătămată V.M. apare ca fiind

greșit îndreptată.

Împotriva acestei din urmă încheieri, inculpatul

C.V.E. a declarat recurs, susținând că se impunea soluționarea cu precădere a

conflictului negativ de competență ivit între Înalta Curte de Casație și

Justiție și Judecătoria sectorului 1 București.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea căii

de atac exercitate și trimiterea dosarului, în vederea pronunțării unui

regulator de competență.

Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce

se vor arăta în continuare:

La data de 26 noiembrie 2004, partea vătămată V.M. a

formulat o plângere penală având ca obiect săvârșirea infracțiunii de calomnie,

între alții, de un membru al Guvernului.

Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție

a declinat judecarea în fond a cauzei în favoarea instanței competente, în

raport cu împrejurarea că făptuitorul nu a avut și nu are calitatea de membru

al Guvernului României, în considerarea căreia s-a apreciat prin sesizare cu

privire la competență.

Judecătoria sectorului 1 București a declinat competența

soluționării cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, a cărei

competență este atrasă în raport cu dobândirea de către făptuitor, a calității

de deputat.

Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

reținând dispozițiile art. 209 alin. (3) și art. 29 pct. 1 C. proc. pen., a

admis plângerea, a scos cauza de pe rol și a trimis dosarul, Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, spre competentă soluționare.

În raport cu dispozițiile art. 40 alin. (2), art. 45

și art. 35 C. proc. pen., cu referire la dobândirea calității de parlamentar de

către făptuitorul C.V.E., se constată că în mod legal dosarul a fost trimis,

spre competentă soluționare, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, așa încât hotărârea atacată nu este supusă nici unuia din cazurile de

casare prevăzute în art. 385

9

din același cod.

Pe de altă parte, pentru a admite excepția de

necompetență, Judecătoria sectorului 1 București a reținut un fapt ulterior

învestirii prin declinarea competenței, cu referire la dobândirea de către

făptuitor a calității de parlamentar, de natură a atrage, potrivit legii,

competența soluționării în fond a cauzei penale de către Înalta Curte de

Casație și Justiție care, la rându-i, constatând că se confirmă faptul avut în

vedere de judecătorie, a trimis cauza, parchetului corespunzător instanței

competente a soluționa cauza penală în fond, conform art. 209 C. proc. pen., în

vederea efectuării urmăririi penale.

Prin urmare, în raport cu împrejurarea menționată, cu

referire la dispozițiile art. 43 alin. (8), coroborat cu art. 40 alin. (2) teza

ultimă C. proc. pen., nu se poate reține ivirea unui conflict negativ de

competență.

În fine, independent de cele expuse, în raport cu

dispozițiile art. 126 alin. (1) din Constituția României și modul de redactare

a art. 43 alin. (3) C. proc. pen., cu referire la sintagma „instanța ierarhic

superioară comună”, este exclusă ivirea unui conflict de competență între

Înalta Curte de Casație și Justiție și oricare altă instanță de judecată din

cadrul autorității judecătorești.

Cu referire la cauză, urmează, însă, a se reține că

potrivit dispozițiilor art. 42 C. proc. pen., hotărârea de declinare a

competenței nu este supusă apelului și nici recursului.

Procedând la verificarea din oficiu a actului de

sesizare, conform art. 300 C. proc. pen., s-a constatat învestirea cu o cerere

de competența Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Drept urmare, secția penală a Înaltei Curți de

Casație și Justiție s-a dezînvestit în favoarea organului competent de urmărire

penală.

Este de reținut că prin această reglementare, cu

referire la neprevederea nici unei căi de atac în cazul hotărârilor de

dezînvestire, legiuitorul a urmărit neafectarea celerității procesului penal,

cerință ce se regăsește la nivel de principiu, și în Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Prin urmare, inculpatul a sesizat instanța de control

judiciar, cu o cale de atac neprevăzută de lege.

Ca atare, excepția invocată din oficiu se constată a

fi întemeiată.

În consecință, pentru considerentele ce preced și ca

urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C.

proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de inculpatul C.V.E., ca

inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform

dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de C.V.E. împotriva încheierii nr. 613 din 7

noiembrie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în dosarul nr. 5721/2005.

Obligă recurentul menționat să

plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL) cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie

2006.