ÎCCJ, Decizia nr. 230/2004

Asupra recursului de față ; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 18 iunie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, ca instanță de recurs în dosarul nr. 4918/2004 , având ca obiect recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și inculpații V.N.V., B.C.I., T.I., C.C., F.P., B.V., S.G.A., S.S.C. și părțile civile S.M. și S.A. împotriva deciziei penale nr. 190/A din 8 octombrie 2003 a Curții de Apel Oradea, a amânat judecarea acestora la data de 8 octombrie 2004. Totodată, constatând că temeiurile care au determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea de liberate, prin încheierea pronunțată în aceeași zi, Curtea, conform art. 300 2 cu referire la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc.

pen., astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 109/2003, a dispus menținerea arestării preventive a inculpaților V.N.V., B.C.I., T.I. și C.C. Împotriva acestei încheieri, inculpatul V.N.V. a declarat recurs, susținând că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile înlocuirii măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea. În concluzie, inculpatul a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate și înlocuirea măsurii preventive în sensul menționat. Recursul este inadmisibil. Potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin Referendumul național din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea nr. 3 din 22 octombrie 2003 a Curții Constituționale „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.

Așadar, posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești este statuată prin însăși legea fundamentală. Din economia textului menționat rezultă, însă, că hotărârile judecătorești, inclusiv hotărârile premergătoare, anticipatorii sau provizorii, sunt supuse căilor de atac determinate de lege. Legea procesuală penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești care să corespundă legii și adevărului și care să evite provocarea oricărei vătămări materiale sau morale părților din proces. Or, potrivit art. 385 1 alin. (2) C. proc. pen., „încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentința sau decizia recurată, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs”.

Așadar, prin textul menționat a fost stabilită regula potrivit căreia încheierile pronunțate în primă instanță, ca și cele ale instanței de apel, sunt supuse recursului odată cu fondul. Pentru ca încheierile să poată fi atacate înaintea pronunțării hotărârii în fond sau în apel, trebuie ca acestea să se încadreze în excepția prevăzută de textul menționat, adică să fie expres prevăzute de lege. Or, cu referire la încheierile prin care, în baza art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2003, instanța de recurs a dispus în sensul menținerii detenției inculpatului, legea nu prevede expres că aceasta este supusă recursului. În acest sens, sub denumirea marginală „Calea de atac împotriva încheierii pronunțate de instanță în cursul judecății privind măsurile preventive”, prin art. 141 C. proc.

pen. s-a stabilit că „încheierea dată în primă instanță și în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menținerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat”. Așadar, prin dispoziția legală citată, cu referire la căile de atac formulate împotriva încheierilor menționate, a fost stabilit principiul potrivit căruia sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs încheierile privitoare la măsurile preventive pronunțate în cursul judecării cauzei penale în fond sau în apel, după caz. Prin art. 160 alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G.

nr. 109/2003, se prevede „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive”, fără a dispune că, în cazul menținerii detenției preventive de către instanța sesizată cu judecarea recursului, încheierea poate fi atacată cu recurs, dimpotrivă, prin alineatul ultim al articolului menționat făcându-se trimitere la art. 160 a C. proc. pen., în raport cu care sunt supuse recursului încheierile determinate de art. 141 din același cod. Ca atare, dispozițiile art. 160 b , cu trimitere la art. 160 a și art. 141 C. proc.

pen., nu constituie o abatere de la regula stabilită prin art. 385 1 alin. (2) din același cod, ci, dimpotrivă, o consacrare a acesteia, cu privire la încheierile prin care s-a dispus, de către instanța de recurs, menținerea arestării preventive. Potrivit art. 385 1 alin. (3) C. proc. pen. „recursul declarat împotriva sentinței sau deciziei se socotește făcut și împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunțarea hotărârii”. Din economia acestui din urmă text legal rezultă că, în afara excepției de la regula generală, prevăzută de art. 385 1 alin. (2) C. proc. pen., încheierile date în cursul judecății urmează, sub aspectul căilor de atac cărora acestea sunt supuse, regimul juridic al hotărârii ce se va pronunța în cauză în acea etapă procesuală.

Însă, în raport cu dispozițiile art. 385 1 C. proc. pen., cu referire la hotărârile susceptibile a fi atacate cu recurs, sunt supuse acestei căi de atac hotărârile judecătorești nedefinitive. Or, hotărârea instanței de recurs este definitivă, potrivit distincțiilor stabilite prin art. 417 C. proc. pen. Ca atare, în raport cu dispozițiile legale menționate, nici încheierile pronunțate de instanța de recurs, în cursul judecării acestei căi de atac cu care a fost sesizată, nu sunt supuse recursului. În consecință, cum deciziile pronunțate în recurs, fiind definitive și executorii, nu sunt supuse nici unei căi ordinare de atac, iar încheierea prin care, în cursul judecării recursului, este menținută măsura arestării preventive nu se încadrează în excepția prevăzută de art. 385 1 alin. (2) C. proc.

pen., acesta nu poate solicita, în lipsa temeiului legal, reformarea încheierii pe această cale. Or, a recunoaște unei încheieri o cale de atac neprevăzută de lege pentru hotărârea finală ce se va pronunța în cauză, respectiv, recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Este de reținut că, prin modul cum a fost reglementată măsura arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale sau, după caz, în cursul judecății, precum și verificarea legalității și temeiniciei acestei măsuri, legea procesuală penală a stabilit un cadru legal corespunzător dispozițiilor art. 129, cu referire la art. 21 din Constituția României, în măsură a satisface exigențele art. 1, 5, 6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Pe de altă parte, în raport cu dispozițiile art. 129 cu referire la art. 126 alin. (2) și art. 124 alin. (1) și (2) din Constituția României, prin legea procesuală penală s-a stabilit sfera atribuțiilor organelor judiciare, cu determinarea competenței în raport cu instanțele inferioare sau superioare în grad. Completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva unei încheieri prin care secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, a dispus menținerea detenției preventive a inculpatului. Potrivit art. 24 din Legea nr. 56/1993, republicată, astfel cum a fost modificat prin art. VII pct. 2 din Legea nr. 281/2003, Completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele judecate în primă instanță de secțiile Înaltei Curți de casație și Justiție.

De reținut că în același sens sunt și dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 304/2004. Așadar, cum, în cauză, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu judecă procesul în primă instanță, ci în calea de atac a recursului, este evident că nu sunt întrunite condițiile art. 24 din Legea nr. 56/1993, republicată, așa încât Completul de 9 judecători nu este, în acest caz, instanță firească de recurs, potrivit legii procesuale penale. Or, dispozițiile privind competența au caracter imperativ, motiv pentru care soluționarea unei cauze, în fond sau căi de atac, cu nerespectarea acestora este sancționată cu nulitatea hotărârii pronunțate cu nesocotirea lor, potrivit art. 197 alin. (2) C. proc.

pen. Așa fiind, recursul cu care a fost învestit Completul de 9 judecători urmează a fi privit ca inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât și potrivit legii speciale. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385 9 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de inculpat, ca inadmisibil. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat potrivit dispozitivului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul V.N.V. împotriva încheierii din 18 iunie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4918/2004. Obligă inculpatul să plătească statului 1.200.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat, cuvenit pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 5 iulie 2004.