ÎCCJ, Decizia nr. 230/2004

Asupra recursului de față ;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 18 iunie 2004, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, ca instanță de recurs în dosarul nr.

4918/2004

, având ca

obiect recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și

inculpații V.N.V., B.C.I., T.I., C.C., F.P., B.V., S.G.A., S.S.C. și părțile

civile S.M. și S.A. împotriva deciziei penale nr. 190/A din 8 octombrie 2003 a

Curții de Apel Oradea, a amânat judecarea acestora la data de 8 octombrie 2004.

Totodată, constatând că temeiurile care

au determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea de liberate,

prin încheierea pronunțată în aceeași zi, Curtea, conform art. 300

2

cu referire la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., astfel cum

au fost modificate prin O.U.G. nr. 109/2003, a dispus menținerea arestării

preventive a inculpaților V.N.V., B.C.I., T.I. și C.C.

Împotriva acestei încheieri,

inculpatul V.N.V. a declarat recurs, susținând că, în cauză, sunt îndeplinite

condițiile înlocuirii măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu

părăsi localitatea.

În concluzie, inculpatul a solicitat

admiterea recursului, casarea încheierii atacate și înlocuirea măsurii

preventive în sensul menționat.

Recursul este inadmisibil.

Potrivit art. 129 din Constituția

României, revizuită prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin Referendumul

național din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea nr. 3 din 22

octombrie 2003 a Curții Constituționale „împotriva hotărârilor judecătorești,

părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în

condițiile legii”.

Așadar, posibilitatea provocării

unui control judiciar al hotărârilor judecătorești este statuată prin însăși

legea fundamentală.

Din economia textului menționat rezultă,

însă, că hotărârile judecătorești, inclusiv hotărârile premergătoare,

anticipatorii sau provizorii, sunt supuse căilor de atac determinate de lege.

Legea procesuală penală, prin norme

imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent,

prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești care să corespundă

legii și adevărului și care să evite provocarea oricărei vătămări materiale sau

morale părților din proces.

Or, potrivit art. 385

1

alin.

(2) C. proc. pen., „încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu

sentința sau decizia recurată, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot

fi atacate separat cu recurs”.

Așadar, prin textul menționat a fost

stabilită regula potrivit căreia încheierile pronunțate în primă instanță, ca

și cele ale instanței de apel, sunt supuse recursului odată cu fondul.

Pentru ca încheierile să poată fi

atacate înaintea pronunțării hotărârii în fond sau în apel, trebuie ca acestea

să se încadreze în excepția prevăzută de textul menționat, adică să fie expres

prevăzute de lege.

Or, cu referire la încheierile prin

care, în baza art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost

modificat prin O.U.G. nr. 109/2003, instanța de recurs a dispus în sensul menținerii

detenției inculpatului, legea nu prevede expres că aceasta este supusă

recursului.

În acest sens, sub denumirea marginală

„Calea de atac împotriva încheierii pronunțate de instanță în cursul judecății

privind măsurile preventive”, prin art. 141 C. proc. pen. s-a stabilit că „încheierea

dată în primă instanță și în apel, prin care se dispune luarea, revocarea,

înlocuirea, încetarea sau menținerea unei măsuri preventive ori prin care se constată

încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs,

de procuror sau de inculpat”.

Așadar, prin dispoziția legală citată,

cu referire la căile de atac formulate împotriva încheierilor menționate, a

fost stabilit principiul potrivit căruia sunt susceptibile de a fi atacate cu

recurs încheierile privitoare la măsurile preventive pronunțate în cursul

judecării cauzei penale în fond sau în apel, după caz.

Prin art. 160 alin. (3) C. proc.

pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2003, se prevede „când

instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în

continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică

privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea

arestării preventive”, fără a dispune că, în cazul menținerii detenției

preventive de către instanța sesizată cu judecarea recursului, încheierea poate

fi atacată cu recurs, dimpotrivă, prin alineatul ultim al articolului menționat

făcându-se trimitere la art. 160

a

C. proc. pen., în raport cu care

sunt supuse recursului încheierile determinate de art. 141 din același cod.

Ca atare, dispozițiile art. 160

b

,

cu trimitere la art. 160

a

și art. 141 C. proc. pen., nu constituie o

abatere de la regula stabilită prin art. 385

1

alin. (2) din același

cod, ci, dimpotrivă, o consacrare a acesteia, cu privire la încheierile prin

care s-a dispus, de către instanța de recurs, menținerea arestării preventive.

Potrivit art. 385

1

alin. (3)

C. proc. pen. „recursul declarat împotriva sentinței sau deciziei se socotește făcut

și împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunțarea

hotărârii”.

Din economia acestui din urmă text

legal rezultă că, în afara excepției de la regula generală, prevăzută de art. 385

1

alin. (2) C. proc. pen., încheierile date în cursul judecății urmează, sub

aspectul căilor de atac cărora acestea sunt supuse, regimul juridic al

hotărârii ce se va pronunța în cauză în acea etapă procesuală.

Însă, în raport cu dispozițiile art.

385

1

C. proc. pen., cu referire la hotărârile susceptibile a fi

atacate cu recurs, sunt supuse acestei căi de atac hotărârile judecătorești

nedefinitive.

Or, hotărârea instanței de recurs

este definitivă, potrivit distincțiilor stabilite prin art. 417 C. proc. pen.

Ca atare, în raport cu dispozițiile

legale menționate, nici încheierile pronunțate de instanța de recurs, în cursul

judecării acestei căi de atac cu care a fost sesizată, nu sunt supuse

recursului.

În consecință, cum deciziile

pronunțate în recurs, fiind definitive și executorii, nu sunt supuse nici unei

căi ordinare de atac, iar încheierea prin care, în cursul judecării recursului,

este menținută măsura arestării preventive nu se încadrează în excepția

prevăzută de art. 385

1

alin. (2) C. proc. pen., acesta nu poate

solicita, în lipsa temeiului legal, reformarea încheierii pe această cale.

Or, a recunoaște unei încheieri o

cale de atac neprevăzută de lege pentru hotărârea finală ce se va pronunța în

cauză, respectiv, recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele

prevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului

legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în

ordinea de drept.

Este de reținut că, prin modul cum a

fost reglementată măsura arestării preventive a inculpatului în cursul

urmăririi penale sau, după caz, în cursul judecății, precum și verificarea

legalității și temeiniciei acestei măsuri, legea procesuală penală a stabilit

un cadru legal corespunzător dispozițiilor art. 129, cu referire la art. 21 din

Constituția României, în măsură a satisface exigențele art. 1, 5, 6 și 13 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Pe de altă parte, în raport cu

dispozițiile art. 129 cu referire la art. 126 alin. (2) și art. 124 alin. (1)

și (2) din Constituția României, prin legea procesuală penală s-a stabilit

sfera atribuțiilor organelor judiciare, cu determinarea competenței în raport cu

instanțele inferioare sau superioare în grad.

Completul de 9 judecători a fost

sesizat cu recursul declarat împotriva unei încheieri prin care secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, a dispus menținerea

detenției preventive a inculpatului.

Potrivit art. 24 din Legea nr. 56/1993,

republicată, astfel cum a fost modificat prin art. VII pct. 2 din Legea nr. 281/2003,

Completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele judecate în primă

instanță de secțiile Înaltei Curți de casație și Justiție.

De reținut că în același sens sunt

și dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 304/2004.

Așadar, cum, în cauză, secția penală

a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu judecă procesul în primă instanță, ci

în calea de atac a recursului, este evident că nu sunt întrunite condițiile art.

24 din Legea nr. 56/1993, republicată, așa încât Completul de 9 judecători nu

este, în acest caz, instanță firească de recurs, potrivit legii procesuale

penale.

Or, dispozițiile privind competența

au caracter imperativ, motiv pentru care soluționarea unei cauze, în fond sau

căi de atac, cu nerespectarea acestora este sancționată cu nulitatea hotărârii

pronunțate cu nesocotirea lor, potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

Așa fiind, recursul cu care a fost învestit

Completul de 9 judecători urmează a fi privit ca inadmisibil, atât potrivit

dreptului comun, cât și potrivit legii speciale.

În consecință, pentru considerentele

ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385

9

pct.

1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de inculpat, ca

inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

C. proc. pen., recurentul va fi obligat potrivit dispozitivului la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de inculpatul V.N.V. împotriva încheierii din 18 iunie 2004,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr.

4918/2004.

Obligă inculpatul să plătească

statului 1.200.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 200.000

lei, reprezentând onorariul de avocat, cuvenit pentru apărarea din oficiu, se

va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 5 iulie 2004.