ÎCCJ, Decizia nr. 45/2004

Asupra recursului în anulare de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 161 din 2 decembrie 1999, Tribunalul Suceava a condamnat pe inculpatul A.L.M. la 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 257, cu aplicarea art. 37 lit. a) și a art. 13 C. pen.

Descontopindu-se pedeapsa anterioară, aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 648 din 25 martie 1933 a Judecătoriei Focșani, în pedepsele componente, în conformitate cu art. 1 lit. a) din Legea nr. 137/1997, s-a constatat că sunt grațiate în întregime, condiționat, pedeapsa de 2 ani închisoare, stabilită pentru infracțiunea prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., precum și pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare, stabilită pentru infracțiunea prevăzută de art. 291, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 33 și 34 C. pen., s-a dispus recontopirea pedepselor de 1 an și 6 luni închisoare, stabilită pentru infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (2), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., cu pedeapsa de 3 ani închisoare, stabilită pentru infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (2) raportat la art. 229 alin. (1) C. pen., dispunându-se ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare.

În conformitate cu art. 86

4

C. pen., a fost revocată suspendarea condiționată sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare, dispunându-se ca inculpatul să execute și această pedeapsă alături de aceea de 3 ani închisoare, aplicată în cauză pentru infracțiunea săvârșită ulterior.

Totodată, constatându-se că inculpatul a restituit suma de 9.000 dolari S.U.A. lui C.H., a fost obligat să mai restituie, aceleiași persoane, încă 4.000 dolari S.U.A. sau echivalentul în lei al acestei sume.

S-a reținut că, în luna septembrie 1995, C.H., care dorea să obțină, de la Ambasada S.U.A. din București, viză pentru fiul său, în vederea stabilirii acestuia la o familie de prieteni, din Statele Unite ale Americii, l-a vizitat în cursul lunii septembrie 1995 pe inculpatul A.L.M., despre care aflase că ar avea anumite relații ce i-ar da posibilitate să obțină viza respectivă. Cu acest prilej, cu ocazia discuțiilor ce le-au avut, inculpatul l-a asigurat pe C.H. că va lua legătura cu funcționarul de la Ambasada S.U.A., care se ocupă cu vizele, pentru a afla condițiile ce trebuie îndeplinite.

După aproximativ o săptămână, inculpatul i-a comunicat telefonic lui C.H. că este necesară suma de 4.000 dolari S.U.A., pentru a o da funcționarului de la ambasadă.

Potrivit înțelegerii intervenite, cei doi s-au întâlnit, cu care prilej C.H. i-a dat inculpatului suma de 4.000 dolari S.U.A., pașaportul fiului său și chemarea ce-i fusese adresată de familia din S.U.A.

La puțin timp, A.L.M. i-a comunicat lui C.H. că, pentru suma ce o primise, va obține viză de rămânere în S.U.A. doar pe timp de 6 luni și că, pentru o perioadă mai îndelungată, de 5 ani, este necesară suma de 13.000 dolari S.U.A.

Pentru a-și trimite fiul la familia prietenă din S.U.A., familia C., împrumutându-se de la rude și cunoștințe, a reușit să adune diferența de 9.000 dolari S.U.A., pe care a dat-o, treptat, inculpatului A.L.M.

Trecând o perioadă mai lungă de timp, fără să i se restituie pașaportul cu viza promisă, C.H. a luat din nou legătura cu inculpatul, care i-a comunicat de această dată că este necesar un nou pașaport, deoarece pe cel anterior exista o viză de luare în evidență, aplicată de Ambasada S.U.A.

În octombrie 1996, după ce a predat noul pașaport inculpatului, C.H. s-a întâlnit cu acesta la Ambasada S.U.A. din București, unde li s-a aplicat viză de luare în evidență pe noul pașaport. La ieșirea din localul ambasadei, soții C. au reproșat inculpatului că nu a rezolvat nimic, iar acesta, pretinzând că funcționarul nu a putut să aplice viza pe loc, deoarece erau de față mai multe persoane, a dat asigurări că va aduce pașaportul, cu viza necesară, în aceeași seară sau cel mai târziu în dimineața zilei următoare, însă, nu s-a mai prezentat la întâlnirea stabilită.

Ulterior, inculpatul a restituit lui C.H. suma de 9.000 dolari S.U.A. din banii pe care-i primise în scopul de a obține viză de intrare și rămânere în S.U.A. pentru fiul acestuia.

Împotriva sentinței inculpatul a declarat apel, acesta fiind respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 121 din 22 mai 2000 a Curții de Apel Suceava.

Recursul declarat de inculpat, împotriva deciziei pronunțate în apel, a fost respins prin decizia nr. 2721 din 29 mai 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția penală.

Împotriva hotărârilor pronunțate în cauză, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, invocând temeiul de casare prevăzut de art. 410 alin. (2) partea I, pct. 7

1

teza I C. proc. pen.

S-a susținut, în acest sens, că ,din moment ce inculpatul a săvârșit noua infracțiune de trafic de influență în septembrie 1995, deci, înăuntrul termenului de încercare stabilit pentru pedeapsa de 3 ani închisoare cu suspendare a executării sub supraveghere, care urma să se împlinească abia la 5 aprilie 1999, este evident că el a devenit recidivist la data comiterii noii infracțiuni, deci, anterior apariției Legii de grațiere nr. 137 din 25 iulie 1997.

S-a relevat că, în raport cu statutul de recidivist dobândit în septembrie 1995, ca urmare a săvârșirii noii infracțiuni, de trafic de influență, inculpatul nu mai putea beneficia de grațierea prevăzută de menționata lege, de la care au fost exceptați recidiviștii, astfel că, prin constatarea grațierii cu privire la două din cele 4 pedepse anterioare, prima instanță a pronunțat o soluție contrară legii.

În fine, s-a învederat că, potrivit art. 257 alin. (2), cu referire la art. 256 alin. (2) C. pen., se impunea să se dispună confiscarea întregii sume de 13.000 dolari S.U.A., care a făcut obiectul infracțiunii de trafic de influență, comisă de inculpat, rațiunea acestei prevederi fiind aceea că atari valori fac parte, în accepțiunea art. 118 lit. c) C. pen., din categoria lucrurilor „date pentru determinarea săvârșirii unei infracțiuni”, fiind astfel supuse confiscării speciale.

Ca urmare, s-a arătat că în mod greșit s-a constatat de prima instanță că, prin infracțiunea de trafic de influență, C.H. a fost prejudiciat cu 13.000 dolari S.U.A., din care 9.000 dolari S.U.A. i-au fost restituiți, iar pentru diferența, de 4.000 dolari S.U.A., s-a dispus obligarea inculpatului să-i plătească cu titlu de despăgubiri, impunându-se ca sumele respective să fie confiscate, în folosul statului, de la cei asupra cărora se află.

În concluzie, s-a cerut casarea celor trei hotărâri sub aspectele menționate și rejudecarea cauzei în aceste limite.

Recursul în anulare este fondat.

Potrivit art. 5 din Legea nr. 137/1997, recidiviștii nu beneficiază de prevederile de grațiere ale acestei legi.

Or, așa cum s-a arătat, inculpatul a fost condamnat, prin sentința penală nr. 648 din 25 martie 1993 a Judecătoriei Focșani, rămasă definitivă, la câte 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (2), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și de uz de fals prevăzută de art. 291, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., la 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. și la 3 ani închisoare pentru infracțiunea de înșelăciune în dauna avutului public, prevăzută de art. 215 alin. (2) raportat la art. 229 alin. (1) C. pen., urmând să execute, conform art. 33 și 34 C. pen., pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, iar, în baza art. 86

1

C. pen., s-a dispus suspendarea executării acestei pedepse, sub supraveghere, pe timp de 6 ani (dosarul nr. 67/2002).

În raport cu această condamnare, prin săvârșirea noii infracțiuni de trafic de influență, în luna septembrie 1995, deci, înainte de împlinirea termenului de încercare de 6 ani, stabilit prin dispoziția de suspendare a executării pedepsei sub supraveghere, potrivit art. 86

2

C. pen., inculpatul a devenit recidivist în sensul prevederilor art. 37 lit. a) din același cod.

Rezultând, astfel, că, la data de 25 iulie 1997, când Legea nr. 137/1997 a fost publicată în Monitorul Oficial, inculpatul avea calitatea de recidivist în accepțiunea art. 37 lit. a) C. pen., deoarece săvârșise o nouă infracțiune în septembrie 1995, înainte de expirarea perioadei de 6 ani, pentru care i se suspendase condiționat, sub supraveghere, pedeapsa anterioară de 3 ani închisoare, se impunea ca instanța, care l-a judecat pentru această nouă infracțiune, să constate că nu-i erau aplicabile prevederile de grațiere ale legii menționate, de la beneficiul cărora era exceptat prin art. 5, pe motiv că era recidivist.

Pe de altă parte, mai este de observat că, nedispunând confiscarea sumei de 13.000 dolari S.U.A., care a făcut obiectul infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen., pentru care inculpatul a fost condamnat, prima instanță a încălcat dispozițiile imperative ale art. 257 alin. (2), cu referire la art. 256 alin. (2) C. pen.

În adevăr, în conformitate cu prevederile art. 257 alin. (2), cu referire la art. 256 alin. (2) C. pen., în cazul săvârșirii infracțiunii de trafic de influență, „banii, valorile sau orice alte bunuri se confiscă, iar, dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani”.

Așa fiind și cum, prin nici o dispoziție a legii, nu se derogă de la această prevedere cu caracter imperativ, iar în cuprinsul art. 118 C. pen., prin care este reglementată instituția confiscării speciale, se prevede, în același sens, la lit. c), că „lucrurile care au fost date pentru a determina săvârșirea unei infracțiuni” sunt supuse confiscării, este evident că instanța avea obligația să dispună confiscarea întregii sume ce a făcut obiectul infracțiunii de trafic de influență și să oblige pe persoanele asupra cărora se află banii, respectiv, pe inculpat să plătească statului suma de 4.000 dolari S.U.A. de care a beneficiat, iar pe C.H. să plătească statului diferența de 9.000 dolari S.U.A., care i-a fost restituită din totalul de 13.000 dolari S.U.A. dați inculpatului.

Neprocedând astfel, prima instanță a pronunțat o soluție contrară legii, ceea ce constituie caz de casare în sensul dispozițiilor art. 385

9

alin. (1) pct. 17

1

C. proc. pen., atât cu privire la neconfiscarea sumei ce a făcut obiectul infracțiunii de trafic de influență, cât și cu privire la greșita constatare a grațierii celor două pedepse anterioare la care s-a făcut referire, iar ca urmare sunt supuse aceluiași caz de casare și soluțiile pronunțate în apel și recurs, prin care, în lipsa recursului procurorului, nu s-au putut modifica dispozițiile greșite ale primei instanțe cu privire la cele două aspecte menționate.

În consecință, în raport cu dispozițiile art. 414

1

alin. (1), cu referire la art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., urmează a se admite recursul în anulare, a se casa hotărârile atacate, referitor la aspectele menționate și a se decide în sensul dispozitivului, fără a se mai trimite cauza spre rejudecare. În această privință, se apreciază că situațiile ce s-au ivit în legătură cu criticile aduse hotărârilor prin recursul în anulare, care sunt consecința neîndoielnică a aspectelor de nelegalitate la care s-a făcut referire, nu impun trimiterea cauzei pentru rejudecare la prima instanță, pentru ca inculpatul să-și facă eventuale noi apărări, mai ales că el nici nu a putut fi găsit, un timp îndelungat, motiv pentru care a fost dat în urmărire generală (dosar nr. 67/2002).

Totodată, mai urmează a se dispune ca onorariul de avocat, pentru apărarea din oficiu a inculpatului, să fie plătit din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Casează sentința penală nr. 161 din 2 decembrie 1999 a Tribunalului Suceava, decizia penală nr. 121 din 22 mai 2000 a Curții de Apel Suceava și decizia nr. 2721 din 29 mai 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, privind pe inculpatul A.L.M., numai:

- Referitor la dispozițiile de descontopire a pedepselor la care inculpatul sus-menționat a fost condamnat prin sentința penală nr. 648 din 25 martie 2003 a Judecătoriei Focșani și de constatare a grațierii, conform art. 1 lit. a) din Legea nr. 137/1997, pentru pedepsele de 2 ani închisoare, ce i s-a stabilit pentru infracțiunea prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., și de 1 an și 6 luni închisoare, stabilită pentru infracțiunea prevăzută de art. 291 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., înlăturând aceste dispoziții. Ca urmare, dispoziția de revocare a suspendării condiționate sub supraveghere a executării pedepsei rezultante anterioare, de 3 ani închisoare, și de executare a acestei pedepse, alături de pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată pentru infracțiunea de trafic de influență prevăzută de art. 257, cu aplicarea art. 37 lit. a) și a art. 13 C. pen., săvârșită ulterior, se referă la pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată în baza art. 33 și 34 C. pen., în urma contopirii de către Judecătoria Focșani a tuturor celor 4 pedepse stabilite prin sentința penală nr. 648 din 25 martie 1993.

- Referitor la obligarea inculpatului să restituie lui C.H. suma de 4.000 dolari S.U.A. sau a echivalentului acestei sume în lei, pe care o înlătură.

- Cu privire la neaplicarea dispozițiilor art. 257 alin. (2), cu referire la art. 256 alin. (2) C. pen. În baza acestor texte de lege, dispune confiscarea sumei de 13.000 dolari S.U.A., obligând pe inculpat să plătească statului echivalentul în lei a 4.000 dolari S.U.A., iar pe C.H. să plătească statului echivalentul în lei a 9.000 dolari S.U.A.

Menține celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate.

Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a inculpatului, în sumă de 400.000 lei, va fi plătit din fondul Ministerului Justiției.

Cu opinia separată a domnului președinte de secție G.I. și a doamnei judecător M.P., în sensul casării hotărârilor atacate și trimiterii cauzei, spre rejudecare, la prima instanță, în vederea verificării apărărilor inculpatului.

Pronunțată, în ședință publică, azi, 26 ianuarie 2004.

OPINIE SEPARATĂ,

Contrar opiniei majoritare, considerăm că se impune casarea în întregime a celor 3 hotărâri atacate cu recurs în anulare și trimiterea cauzei, pentru rejudecare, la prima instanță.

Rejudecarea cauzei este necesară în vederea ascultării inculpatului, care nu a fost audiat nici în faza urmăririi penale și nici în fața instanței, precum și pentru a i se da posibilitate să dea explicații și să-și facă apărările pe care le consideră utile.

În această privință, este de observat că, printr-un memoriu înregistrat la data de 25 martie 2003, inculpatul a susținut că faptele imputate nu sunt reale, ci au fost înscenate de C.H., după ce a eșuat în unele afaceri, în urma cărora i-a rămas dator și lui cu o sumă importantă de bani (dosarul nr. 2356/1999 al Tribunalului Suceava).

Or, pentru clarificarea și verificarea acestor susțineri, se impune să fie cerute explicații inculpatului, iar dacă stăruie în versiunea invocată să i se pretindă să indice probele ce se pot administra pentru aflarea adevărului.

Ca urmare, ținându-se seama de principiile ce guvernează desfășurarea procesului penal, a căror respectare nu se poate realiza fără asigurarea garanțiilor de simetrie în exercitarea drepturilor de către părțile participante, apare evidentă necesitatea reluării judecății pentru a se putea stabili cu certitudine dacă inculpatul se face vinovat de săvârșirea faptelor reținute de instanțe, ori este victima unei înscenări, așa cum a pretins prin memoriul la care s-a făcut referire.

Rejudecarea cauzei se impune și pentru a se asigura inculpatului dreptul la un proces echitabil, în care să se verifice în prezența sa temeinicia acuzațiilor ce i s-au adus, în condiții de egalitate a părților din proces, pentru a se respecta astfel cerințele înscrise în art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ratificată de țara noastră prin Legea nr. 30/1994.