ÎCCJ, Decizia nr. 152/2004
ÎCCJ, Decizia nr. 152/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Asupra recursului în anulare de
față,
În baza lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data
de 16 octombrie 2000, S.N.P. P. SA, sucursala P.E. Brăila, a solicitat, în
contradictoriu cu Ministerul Finanțelor, să se dispună anularea deciziei nr. 1282
din 27 septembrie 2000, cu privire la pct. 2 din această decizie, prin care i
s-a respins plângerea formulată referitor la suma de 2.888.742.204 lei,
reprezentând penalități calculate potrivit O.G. nr. 68/1997, republicată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a
relevat că, așa cum rezultă din procesul-verbal de control din 15 mai 2000,
pentru perioada mai 1999 – martie 2000, a depus cu regularitate la organul
fiscal, în termenul prevăzut de lege, declarațiile privind obligațiile de plată
la bugetul de stat, cu excepția celor din lunile iunie 1999, august 1999,
ianuarie 2000 și februarie 2000, pentru aceste patru luni achitând, însă,
integral și anticipat scadenței, taxele și impozitele datorate, motiv pentru
care nu i s-a notificat depășirea termenului legal de depunere a declarației de
impunere. Învederându-se că această omisiune a organului fiscal reprezintă
acordul acestuia, în sensul inexistenței vreunei obligații fiscale a
reclamantei către bugetul de stat, s-a cerut să se constate că obligarea sa la
plata penalităților de întârziere este lipsită de temei legal.
Prin întâmpinarea din 2 februarie
2001, Ministerul Finanțelor și Direcția Generală a Finanțelor Publice și
Controlului Financiar de Stat Brăila au cerut respingerea acțiunii, ca
nefondată, susținând că penalitățile aplicate reclamantei au avut ca temei
prevederile art. 13 din O.G. nr. 68/1997, republicată, prin care s-a instituit
o sancțiune de sine stătătoare pentru nedepunerea declarațiilor în termenul
legal.
Curtea de Apel Galați, secția
comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 81 din 11 mai
2001, a admis contestația formulată de S.N.P. P. SA, sucursala P.E. Brăila,
dispunând anularea în parte a pct. 2 din decizia nr. 1282 din 27 septembrie
2000 a Ministerului Finanțelor. Ca urmare, au fost menținute penalitățile
datorate, numai pentru luna februarie 2000, în limita sumei de 190.593.818 lei.
S-a motivat că, față de concluziile
raportului de expertiză contabilă, apreciate ca fiind corecte, coroborate cu
celelalte probe administrate în cauză, se impune a se reține că reclamanta a
achitat, până la data scadenței lor, impozitele și taxele calculate pentru
lunile iunie 1999, august 1999 și ianuarie 2000.
S-a relevat că la această concluzie
conduce și faptul că, la termenele de depunere a declarațiilor, nu mai existau
impozite și taxe datorate de reclamantă, astfel că nici penalități la acestea
nu mai puteau fi calculate.
Conchizându-se, s-a învederat că, în
raport cu analiza datelor existente pentru luna februarie 2000, se poate reține
că reclamanta datorează bugetului statului penalități de întârziere, pe timp de
4 zile, în sumă totală de 190.593.818 lei.
Prin decizia nr. 974 din 11 martie
2003, Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, a admis
recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Brăila,
în nume propriu și în numele Ministerului Finanțelor Publice, a casat sentința
și, în fond, a respins acțiunea formulată de reclamanta S.N.P. P. SA, sucursala
P.E. Brăila.
Prin considerentele acestei decizii,
invocându-se dispozițiile art. 13 din O.G. nr. 68 din 28 august 1997,
republicată, privind procedura de întocmire și depunere a declarațiilor de
impozite și taxe, s-a relevat că depunerea declarației de impozite și taxe cu
întârziere de până la 30 de zile inclusiv, față de termenul legal stabilit, se
penalizează cu 10% din impozitul sau taxa datorată sau stabilită din oficiu.
S-a învederat că susținerea
reclamantei că această prevedere nu i-ar fi aplicabilă, pentru că a achitat
obligațiile de plată la buget, chiar dacă a depus cu întârziere declarațiile privind
aceste obligații, nu poate fi primită, întrucât penalitățile au fost calculate
pentru nedepunerea în termen a unor astfel de declarații, iar plata sumelor
datorate nu suspendă obligația pârâtului de a depune declarațiile de impozite
și taxe prevăzute în art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 68/1997, republicată.
În fine, s-a subliniat că norma
juridică privind nedepunerea în termen a acestor declarații cuprinde o
sancțiune de sine stătătoare.
Împotriva acestei decizii,
Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
justiție a declarat recurs în anulare.
Invocându-se dispozițiile art. 330 pct.
2 C. proc. civ. și ale art. II alin. (3) din O.U.G. nr. 58/2003, s-a susținut
că decizia instanței de recurs a fost pronunțată cu încălcarea esențială a
legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, precum și
că este și vădit netemeinică.
În acest sens, s-a relevat că
instanța de control judiciar nu a ținut seama de completarea adusă prin O.G. nr.
11/2001 O.G. nr. 68/1997, în sensul că, la art. 13 din această ultimă ordonanță,
s-a introdus alin. (1
1
), prin care s-a stabilit că „penalitățile
aplicate, potrivit alin. (1) al art. 13, pentru depunerea cu întârziere a
declarației de impozite și taxe nu pot să depășească suma de 50 de milioane lei,
în cazul persoanelor juridice”.
Învederându-se că din această
dispoziție a legii rezultă că depunerea cu întârziere a declarațiilor de impozite
și taxe atrage o sancțiune de sine-stătătoare, care se aplică chiar dacă
obligația de plată a datoriilor fiscale ar fi fost adusă la îndeplinire
anterior datei scadenței, s-a subliniat, totodată, că totalul penalităților aplicabile
nu putea să depășească suma de 50 milioane lei.
Ca urmare, s-a arătat că se impunea micșorarea
cuantumului penalităților aplicate reclamantei până la plafonul stabilit prin art.
13 alin. (1
1
) din O.G. nr. 68/1997, completată prin O.G. nr. 11/2001.
În concluzie, s-a cerut casarea în
parte a deciziei atacate și a sentinței, în sensul menținerii obligației de
plată a penalităților de întârziere de către S.N.P. P. SA, sucursala P.E.
Brăila numai în cuantum de 50 milioane lei.
Recursul în anulare nu este fondat.
Potrivit art. 13 alin. (1) lit. a)
din O.G. nr. 68/1997, privind procedura de întocmire și depunere a
declarațiilor de impozite și taxe, „depunerea cu întârziere a declarației de
impozite și taxe se penalizează (...) cu 10% din impozitul sau din taxa
datorată sau stabilită din oficiu, după caz, dacă declarația este depusă cu o
întârziere de până la 30 de zile, inclusiv, față de termenul legal stabilit”.
Este adevărat că prin alin. (1
1
),
introdus în articolul menționat prin O.G. nr. 11/2001, s-a prevăzut că
penalitățile aplicate potrivit alin. (1) al art. 13, pentru depunerea cu
întârziere a declarației de impozite și taxe nu pot să depășească suma de 50 de
milioane lei, în cazul persoanelor juridice”.
Dar, contrar celor susținute prin
recursul în anulare, dispozițiile alin. (1
1
), introduse prin O.G. nr.
11/2001, la art. 13 din O.G. nr. 68/1997, nu sunt aplicabile în cauză.
Sub acest aspect, este de observat
că procesul-verbal de control, prin care s-au calculat penalitățile de
2.885.742.204 lei, pentru depunerea cu întârziere de către sucursala „P.E.”
Brăila a declarațiilor privind obligațiile de plată la bugetul de stat pe
lunile iunie, august 1999 și ianuarie-februarie 2000, a fost încheiat la data
de 15 mai 2000, fiind înregistrat la Direcția Generală a Finanțelor Publice și
Controlului Financiar de Stat a județului Brăila, sub nr. 36046 din 26 mai 2000
(dosarul nr. 1563/2003 al Curții de Apel Galați).
Or, așa cum s-a arătat, noua
reglementare din alin. (1
1
) al art. 13 din O.G. nr. 68/1997, a fost
introdusă prin O.G. nr. 11/2001, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 461
din 13 august 2001, deci, ulterior consumării raportului de drept fiscal, care
s-a produs la datele de depunere cu întârziere a declarațiilor privind
obligațiile de plată la bugetul de stat pe lunile menționate.
Așa fiind, dispozițiile alin. (1
1
),
introdus, la art. 13 din O.G. nr. 68/1997, prin O.G. nr. 11/2001, nu sunt
aplicabile în cauză, pentru că ar însemna ca această din urmă ordonanță să
retroactiveze, ceea ce nu ar fi posibil față de prevederile art. 1 C. civ.,
potrivit cărora „legea dispune numai pentru viitor”, ea neavând putere
retroactivă.
Susținerea făcută, în această
privință, prin concluziile scrise depuse la dosar de S.N.P. P. SA, sucursala P.E.
Brăila, cum că penalitățile prevăzute de art. 13 din O.G. nr. 68/1997 ar
constitui o sancțiune contravențională și că, în acest caz, ar fi aplicabile
prevederile art. 12 din O.G. nr. 2/2001, nu are temei legal.
Este adevărat că, potrivit art. 12
din O.G. nr. 2/2001, atunci când, pentru o contravenție se prevede printr-un
nou act normativ o sancțiune mai ușoară, se va aplica această din urmă
sancțiune contravențională.
Dar, dispozițiile textului de lege
menționat nu sunt aplicabile în cauză, deoarece penalitățile calculate de
organul de control fiscal nu au caracterul unei sancțiuni contravenționale,
contravențiile și sancțiunile contravenționale fiind reglementate separat, prin
art. 14 din O.G. nr. 68/1997, pentru care se face trimitere și la reglementarea
cadru, privind stabilirea și sancționarea contravențiilor (Legea nr. 32/1968).
În consecință, constatându-se că s-a
stabilit corect că reclamanta datorează penalități de întârziere, în cuantum de
2.885.742.204 lei, astfel că soluția instanței de recurs este justă, întrucât,
în cauză, nu este aplicabil alin. (1
1
) al art. 13 din O.G. nr. 68/1997,
introdus prin O.G. nr. 11/2001, la care se face referire prin recursul în
anulare, urmează ca această cale extraordinară de atac să fie respinsă ca
nefondată și să se mențină decizia atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în
anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casație și Justiție, împotriva deciziei nr. 974 din 11 martie 2003 a Curții
Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ.
Pronunțată, în ședință publică, azi,
26 aprilie 2004.