ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1359/2005

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 1988 din 3 iunie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în anulare declarat de Procurorul General de pe lângă Înalta Curte împotriva deciziei nr. 1840 din 21 noiembrie 2002, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ. Obiectul cauzei l-a constituit litigiul dintre SC P. SA Baia Mare în contradictoriu cu I. I.C.P.E. – C.A. (înființată prin reorganizarea fostei I.C.P.E. – C.A. SA) prin care s-a solicitat să se constate că pârâta utilizează ilegal brevetul de invenție R.O.

114353, intitulat „Catod pentru rafinarea electronică a cuprului” al cărui titular este reclamanta, să interzică pârâtei producerea de foi catodice, prin utilizarea brevetului, concomitent cu retragerea matrițelor, să dispună obligarea acesteia din urmă să semneze contractul de licență înaintat la data de 19 aprilie 1999 și, în caz de refuz, să dea o hotărâre care să țină loc de contract cu daune cominatorii. Prin sentința civilă nr. 1929 din 17 iulie 2002, Tribunalul Maramureș, secția comercială, a admis în parte cererea de intervenție și a obligat pârâta SC P. SA să înceteze de îndată producția de cupru rafinat, inclusiv foi catodice, prin utilizarea materialelor catodice realizate conform brevetului de invenție R.O.

114353, sub sancțiunea unor daune cominatorii de 1 milion lei/zi întârziere până la executarea hotărârii. Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 2840 din 21 noiembrie 2002 a admis recursul, a modificat sentința atacată în sensul respingerii acțiunii reclamantei. Împotriva acestei din urmă hotărâri procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe cazul prevăzut în art. 330 pct. 2 C. proc. civ. S-a susținut că hotărârea criticată a fost pronunțată cu încălcarea esențială a prevederilor art. 37 lit. b), art. 2 și art. 34 din Legea nr. 64/1991 ceea ce a determinat o soluționare greșită pe fond.

Totodată hotărârea atacată este și vădit netemeinică. Împotriva soluției date în recursul în anulare, pârâta SC P. SA Baia Mare a formulat contestație în anulare invocând ca temei legal dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. În motivarea cererii contestatoarea a arătat că prin soluția dată s-a produs o gravă eroare, respectiv secția comercială a Înaltei Curți nu era competentă să soluționeze recursul în anulare, întrucât acțiunile care privesc drepturile patrimoniale născute din utilizarea unui brevet de invenție sunt de competența unei instanțe civile. Se susține că unul din principiile fundamentale ale dreptului de autor constă în recunoașterea dreptului la calitatea de autor numai persoanelor fizice, ca fiind singurele capabile de o activitate de creație intelectuală.

De regulă, persoana juridică nu poate fi decât subiect derivat al dreptului de autor, respectiv autorul poate încheia eventual un contract cu o persoană juridică, actul de transmitere fiind de natură civilă și nu comercială. De asemenea, se precizează că, în speță dreptul de proprietate asupra creației intelectuale s-a transmis de la inventatori la I.C.P.E. – C.A. prin contract de concesiune, act care este esențialmente civil și nu comercial. Contestația în anulare este nefondată. Art. 4 C. com., socotește comerciale, în afara actelor juridice sau operațiunilor prevăzute de art. 3, denumite fapte de comerț obiective, și „celelalte contracte și obligațiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuși actul” săvârșit de un comerciant.

În primul caz (art. 3) comercialitatea fiind obiectivă este independentă de calitatea persoanei care le săvârșește. În al doilea (art. 4) caracterul comercial al unor acte juridice sau operațiuni este conferit subiectiv de calitatea de comerciant a persoanei care le săvârșește. Textul instituie, astfel o prezumție de comercialitate pentru toate obligațiile comerciantului, indiferent de izvorul lor. Prin excepție, între altele, prezumția cade dacă obligația comerciantului este de natură civilă adică, prin structură și funcție nu are nimic anume cu activitatea de comerț, respectiv este fără legătură cu exercițiul profesiunii comerciantului și utilitatea comerțului său. În accepțiunea practicii judiciare, sunt eminamente civile, actele de drept civil (testamentul, acceptarea sau renunțarea la moștenire etc.) cât și actele juridice de dreptul familiei (căsătorie, adopție etc.).

Cât privește drepturile derivate din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenții, incontestabil sunt subsumate unui raport juridic de obligații, ceea ce înseamnă că unor asemenea drepturi corespund anumite obligații corelative. Dacă subiectul pasiv al acestor obligații este un comerciant, potrivit cu regulile logicii, ele sunt comerciale. Mai întâi deoarece invenția este brevetabilă dacă este susceptibilă de aplicare industrială [(art. 7 alin. (1)] adică folositoare activității comerciantului. Apoi dacă comerciantul, ca titular al brevetului de invenție sau terț autorizat (art. 5 și art. 34) exploatează invenția, adică o dedică activității (afacerii) sale comerciale, prin acte de comercializare a produselor invenției sau folosirea procedeelor și metodelor rezultate din invenție (art. 34) el devine subiectul pasiv al obligațiilor corelative drepturilor patrimoniale la care se referă art. 39 din aceeași lege.

Fiind destinate și atașate comerțului asemenea obligații sunt comerciale. Drept urmare și litigiile privind astfel de obligații sunt tot comerciale. De altfel încă de la înregistrare cauza a fost judecată sub jurisdicție comercială. Față de cele expuse rezultă că hotărârea a fost dată cu respectarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, astfel că în cauză nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 317 pct. alin. (2) C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea SC P. SA Baia Mare împotriva deciziei nr. 1988 din 3 iunie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Secția comercială. Pronunțată în ședința publică, astăzi 25 februarie 2005.