ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1359/2005

Asupra contestației în

anulare de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 1988

din 3 iunie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în

anulare declarat de Procurorul General de pe lângă Înalta Curte împotriva

deciziei nr. 1840 din 21 noiembrie 2002, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția

comercială și de contencios administrativ.

Obiectul cauzei l-a

constituit litigiul dintre SC P. SA Baia Mare în contradictoriu cu I. I.C.P.E.

– C.A. (înființată prin reorganizarea fostei I.C.P.E. – C.A. SA) prin care s-a

solicitat să se constate că pârâta utilizează ilegal brevetul de invenție R.O.

114353, intitulat „Catod pentru rafinarea electronică a cuprului” al cărui

titular este reclamanta, să interzică pârâtei producerea de foi catodice, prin

utilizarea brevetului, concomitent cu retragerea matrițelor, să dispună

obligarea acesteia din urmă să semneze contractul de licență înaintat la data

de 19 aprilie 1999 și, în caz de refuz, să dea o hotărâre care să țină loc de

contract cu daune cominatorii.

Prin sentința civilă nr.

1929 din 17 iulie 2002, Tribunalul Maramureș, secția comercială, a admis în

parte cererea de intervenție și a obligat pârâta SC P. SA să înceteze de îndată

producția de cupru rafinat, inclusiv foi catodice, prin utilizarea materialelor

catodice realizate conform brevetului de invenție R.O. 114353, sub sancțiunea

unor daune cominatorii de 1 milion lei/zi întârziere până la executarea

hotărârii.

Curtea de Apel Cluj, secția

comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 2840 din 21

noiembrie 2002 a admis recursul, a modificat sentința atacată în sensul

respingerii acțiunii reclamantei.

Împotriva acestei din urmă

hotărâri procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe cazul prevăzut în art.

330 pct. 2 C. proc. civ.

S-a susținut că hotărârea

criticată a fost pronunțată cu încălcarea esențială a prevederilor art. 37 lit.

b), art. 2 și art. 34 din Legea nr. 64/1991 ceea ce a determinat o soluționare

greșită pe fond. Totodată hotărârea atacată este și vădit netemeinică.

Împotriva soluției date în

recursul în anulare, pârâta SC P. SA Baia Mare a formulat contestație în

anulare invocând ca temei legal dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ.

În motivarea cererii

contestatoarea a arătat că prin soluția dată s-a produs o gravă eroare,

respectiv secția comercială a Înaltei Curți nu era competentă să soluționeze

recursul în anulare, întrucât acțiunile care privesc drepturile patrimoniale

născute din utilizarea unui brevet de invenție sunt de competența unei instanțe

civile.

Se susține că unul din

principiile fundamentale ale dreptului de autor constă în recunoașterea

dreptului la calitatea de autor numai persoanelor fizice, ca fiind singurele

capabile de o activitate de creație intelectuală. De regulă, persoana juridică

nu poate fi decât subiect derivat al dreptului de autor, respectiv autorul

poate încheia eventual un contract cu o persoană juridică, actul de transmitere

fiind de natură civilă și nu comercială.

De asemenea, se precizează

că, în speță dreptul de proprietate asupra creației intelectuale s-a transmis

de la inventatori la I.C.P.E. – C.A. prin contract de concesiune, act care este

esențialmente civil și nu comercial.

Contestația în anulare este

nefondată.

Art. 4 C. com., socotește

comerciale, în afara actelor juridice sau operațiunilor prevăzute de art. 3,

denumite fapte de comerț obiective, și „celelalte contracte și obligațiuni ale

unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă

din însuși actul” săvârșit de un comerciant.

În primul caz (art. 3)

comercialitatea fiind obiectivă este independentă de calitatea persoanei care

le săvârșește. În al doilea (art. 4) caracterul comercial al unor acte juridice

sau operațiuni este conferit subiectiv de calitatea de comerciant a persoanei

care le săvârșește. Textul instituie, astfel o prezumție de comercialitate

pentru toate obligațiile comerciantului, indiferent de izvorul lor.

Prin excepție, între altele,

prezumția cade dacă obligația comerciantului este de natură civilă adică, prin

structură și funcție nu are nimic anume cu activitatea de comerț, respectiv

este fără legătură cu exercițiul profesiunii comerciantului și utilitatea

comerțului său. În accepțiunea practicii judiciare, sunt eminamente civile,

actele de drept civil (testamentul, acceptarea sau renunțarea la moștenire

etc.) cât și actele juridice de dreptul familiei (căsătorie, adopție etc.).

Cât privește drepturile

derivate din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenții, incontestabil

sunt subsumate unui raport juridic de obligații, ceea ce înseamnă că unor

asemenea drepturi corespund anumite obligații corelative. Dacă subiectul pasiv

al acestor obligații este un comerciant, potrivit cu regulile logicii, ele sunt

comerciale.

Mai întâi deoarece invenția

este brevetabilă dacă este susceptibilă de aplicare industrială [(art. 7 alin.

(1)] adică folositoare activității comerciantului. Apoi dacă comerciantul, ca

titular al brevetului de invenție sau terț autorizat (art. 5 și art. 34)

exploatează invenția, adică o dedică activității (afacerii) sale comerciale,

prin acte de comercializare a produselor invenției sau folosirea procedeelor și

metodelor rezultate din invenție (art. 34) el devine subiectul pasiv al

obligațiilor corelative drepturilor patrimoniale la care se referă art. 39 din

aceeași lege.

Fiind destinate și atașate

comerțului asemenea obligații sunt comerciale. Drept urmare și litigiile

privind astfel de obligații sunt tot comerciale.

De altfel încă de la

înregistrare cauza a fost judecată sub jurisdicție comercială.

Față de cele expuse rezultă

că hotărârea a fost dată cu respectarea dispozițiilor de ordine publică

privitoare la competență, astfel că în cauză nefiind întrunite condițiile

prevăzute de art. 317 pct. alin. (2) C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

contestația în anulare formulată de contestatoarea SC P. SA Baia Mare împotriva

deciziei nr. 1988 din 3 iunie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

Secția comercială.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 25 februarie 2005.