ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1149/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin notificarea formulată de

reclamantul P.Z. și adresată, la data de 27 iulie 2001 pârâtei C.C. Gherla s-a

solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de

despăgubiri bănești pentru imobilul situat în Gherla, județul Cluj care a

constituit proprietatea antecesoarei reclamantului K.R.

În notificare se arată că imobilul a

fost preluat abuziv în anul 1973, în temeiul Decretului nr. 218/1960, după

emigrarea familiei în Israel.

Reclamantul a solicitat despăgubiri

pentru apartamentul II, aflat în prezent în proprietatea pârâtei, pe care l-a

evaluat la 25.000 dolari SUA.

La notificarea formulată de

reclamant, C.C. Gherla a răspuns prin emiterea deciziei nr. 857 din 1

septembrie 2001, în sensul respingerii cererii acestuia de acordare a măsurilor

reparatorii prin echivalent.

În argumentarea deciziei, pârâta a

arătat că imobilul înscris inițial în C.F. nr. 16, nr.top. 555 era compus din

casă cu două apartamente și teren de 347 mp.

La data de 8 mai 1973, în baza

încheierii de C.F. nr. 479 – 1973, s-a intabulat dreptul de proprietate al

Statului Român, în baza Decretului nr. 218/1960 și a Decretului nr. 712/1966.

La data de 16 februarie 1997, în

baza încheierii de C.F. nr. 1/422, imobilul a fost dezmembrat în două parcele,

respectiv: parcela nr. 1, cu nr.top 555/1, cu ramura de folosință curte, în

suprafață de 166 mp, care se readnotează în favoarea Statului Român și parcela

nr. 2, cu nr.top. nou 555/2, cu ramura de folosință casă cu 2 apartamente și

teren în suprafață de 181 mp, care se adnotează în favoarea Statului Român.

La data de 17 martie 2000, parcela

cu nr. 2 a fost dezmembrată în două apartamente cu nr.top. noi, astfel:

apartamentul nr. 1, cu nr.top. 555/2/I, care a fost vândut în baza Legii nr.

112/1995 actualilor proprietari și apartamentul nr. 2, cu nr.top. 555/2/II,

compus din magazin alimentar și magazie, care a fost readnotat în favoarea

Statului Român.

S-a precizat că acest „apartament

nr. 2” era într-o stare avansată de degradare, motiv pentru care, în anul 1970,

acesta a fost demolat și, în locul lui, C.C. Gherla a construit actualul spațiu

cu destinație comercială, conform contractului de antrepriză nr. 34/1971.

Dreptul exclusiv de proprietate al

pârâtei asupra imobilului nou construit a fost constatat prin sentința civilă

nr. 1692 din 10 noiembrie 2000 a Judecătoriei Gherla, rămasă irevocabilă și s-a

intabulat în C.F.

S-a conchis că, imobilul pentru care

reclamantul a formulat notificarea a fost demolat în 1971, având o vechime de

53 de ani și fiind într-o stare avansată de degradare, astfel că nu se pot

acorda despăgubiri pentru un imobil care nu există.

La data de 2 aprilie 2002,

reclamantul s-a adresat cu acțiune Tribunalului Cluj, în temeiul dispozițiilor

art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001, solicitând anularea deciziei și

stabilirea cuantumului despăgubirii ce i se cuvine pentru imobilul demolat, cu

cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 823 din 4

decembrie 2002, Tribunalul Cluj a respins acțiunea reclamantului.

S-a reținut că, potrivit art. 36 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, reclamantul ar fi trebuit să adreseze notificarea

Prefecturii Cluj, în termenul și în condițiile reglementate de art. 21 din

aceeași lege deoarece situația imobilului în litigiu se încadrează în

prevederile art. 9 alin. (2), respectiv este un imobil cu altă destinație decât

aceea de locuință, care a fost demolat, astfel că restituirea nu mai este

posibilă decât prin măsuri reparatorii în echivalent.

S-a reținut culpa reclamantului

pentru adresarea greșită a notificării, în condițiile în care a beneficiat și

de asistență de specialitate a unui avocat.

Reclamantul a declarat apel

împotriva sentinței Tribunalului Cluj nr. 823 din 4 decembrie 2002, care a fost

respins prin decizia civilă nr. 45 din 27 martie 2003 a Curții de Apel Cluj, secția

civilă.

S-a reținut că sarcina sesizării

prefecturii în a cărei rază se află ori s-a aflat imobilul preluat abuziv,

conform legii, revine persoanei îndreptățite la despăgubiri și nu instanței,

așa cum a solicitat reclamantul prin cererea de apel.

La data de 5 mai 2003, reclamantul a

declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel, criticând-o pentru

motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În susținerea recursului,

reclamantul a arătat că a adresat corect notificarea unității deținătoare, în

speță intimatei-pârâte, față de dispozițiile art. 20 alin. (4) din Legea nr.

10/2001 potrivit cărora, în cazul bunurilor deținute de o organizație

cooperatistă, persoana îndreptățită poate opta și pentru măsuri reparatorii

prin echivalent constând în despăgubiri bănești.

Recurentul critică decizia instanței

de apel și pentru că a făcut aplicarea prevederii art. 36 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, susținând că textul invocat privește imobilele cu destinație de

locuință și nu spațiile comerciale, cum este cel în cauză.

În subsidiar, recurentul arată că,

în ipoteza în care s-ar accepta totuși punctul de vedere al instanței de apel

este evident că intimata-pârâtă nu avea calitatea de a soluționa cererea sa,

astfel că decizia pârâtei-intimate trebuia anulată.

În final, recurentul a solicitat

casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei pentru rejudecare deoarece nu s-a

pronunțat o soluție pe fond.

Recursul reclamantului este fondat

pentru considerentele ce urmează.

Este adevărat că imobilul vizat de

cererea reclamantului este deținut de o organizație cooperatistă, respectiv de

pârâta-intimată C.C. Gherla și că, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (4) din

Legea nr. 10/2001, reclamantul are dreptul de a opta pentru măsuri reparatorii

prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești.

Legea a reglementat însă într-un

capitol special procedura de acordare a despăgubirilor bănești, respectiv

capitolul V, care, în art. 36 alin. (2) stabilește că notificările prin care

persoana îndreptățită solicită aceste despăgubiri se adresează prefecturii în a

cărei rază se află ori s-a aflat imobilul preluat abuziv, în termenul și în

condițiile reglementate de art. 21 din aceeași lege.

Sub acest aspect, instanțele au

reținut corect faptul că reclamantul a îndreptat greșit notificarea.

Potrivit art. 21 alin. (4) din lege,

notificarea înregistrată face totuși dovada deplină în fața oricăror

autorități, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la

alin. (1) al aceluiași text (inclusiv cu prelungirile legale), chiar dacă aceasta

a fost adresată altei unități decât cea care deține imobilul.

Este evident că reclamantul are o

culpă în adresarea greșită a notificării, așa cum corect a reținut instanța de

apel, dar această împrejurare nu poate avea ca efect pierderea dreptului la despăgubiri,

respectiv pierderea dreptului de a beneficia de dispozițiile legii speciale

pentru că, menținând soluția instanței de apel, reclamantul nu are altă cale

decât aceea de a formula o notificare nouă pe care să o adreseze corect.

Ori, nu acesta este sensul art. 21 alin.

(4) reprodus mai sus, la care se adaugă, printr-o asemănare de situație,

dispoziția cuprinsă în art. 36 alin. (3) potrivit căreia, în cazul în care

persoana îndreptățită a solicitat restituirea în natură, dar aceasta nu a fost

aprobată sau nu este posibilă, potrivit legii, unitatea deținătoare sau, după

caz, primăria va transmite decizia, respectiv dispoziția privind oferta de

acordare a despăgubirilor bănești, prefecturii în a cărei rază acestea își au

sediul.

În acest context, pârâta-intimată

avea posibilitatea ca, din oficiu sau la cererea reclamantului să îndrepte

notificarea către prefectură.

Oricum, decizia emisă în cauză de

pârâtă trebuia examinată de instanțe sub aspectul condițiilor ei de fond,

inclusiv cu privire la competența pârâtei de a se pronunța cu privire la

notificarea îndreptată greșit spre ea, astfel că, în temeiul prevederilor art.

312 alin. (1), (2) și (5) C. proc. civ., se va admite recursul, se va casa

decizia instanței de apel și se va trimite cauza spre rejudecarea cererii de

apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamantul P.Z. împotriva deciziei nr. 45 din 27 martie 2003 a Curții de Apel

Cluj, secția civilă, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe pentru

rejudecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 februarie 2005.