ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4829/2004

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4829/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Tribunalul Gorj, prin sentința

penală nr. 361 din 26 noiembrie 2002, în baza art. 334 C. proc. pen., a

schimbat încadrarea juridică a faptelor comise de inculpați din infracțiunea de

tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și c) și alin. (3) lit. a) C.

pen., în infracțiunea de furt, prevăzută de art. 208 – art. 209 lit. a), e) și

g) C. pen. și infracțiunea de lovire sau alte violențe, prevăzută de art. 180

alin. (2) din același cod.

În baza art. 209 lit. a), e) și g)

C. pen., cu aplicarea art. 74 – art. 76 din același cod, a condamnat pe

inculpații: B.F. și B.N. la câte o pedeapsă de un an și 6 luni închisoare,

fiecare.

În baza art. 180 alin. (2) C. pen.,

cu aplicarea art. 74 – art. 76 din același cod, a condamnat pe fiecare din cei

doi inculpați la câte o pedeapsă de 2 luni închisoare.

În baza art. 33 – art. 34 C. pen., a

contopit pedepsele aplicate în pedeapsa cea mai grea de un an și 6 luni

închisoare, urmând ca fiecare inculpat să execute pedeapsa de un an și 6 luni

închisoare.

În baza art. 86

7

C. pen.,

a dispus ca inculpații să execute pedeapsa prin muncă, la SC G.T. SA Petroșani.

A dispus interzicerea exercitării de

către inculpați a drepturilor civile prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C.

pen., pe perioada prevăzută de art. 71 din același cod.

A pus în vedere inculpaților

dispozițiile art. 86

9

C. pen.

A dedus arestul preventiv de la data

reținerii efective, 31 iulie 2002 și până la data pronunțării, 26 noiembrie

2002.

A dispus punerea de îndată în

libertate a inculpatului B.M. de sub puterea mandatului de arestare preventivă

nr. 141 din 1 august 2002 și a inculpatului B.F., de sub puterea mandatului de

arestare nr. 142 din 1 august 2002, emise de Parchetul de pe lângă Tribunalul

Gorj.

A constatat recuperat prejudiciul

cauzat părții vătămate D.A.D.

Inculpații au fost obligați fiecare,

la plata sumei de câte 2.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Hotărând astfel, prima instanță, a

reținut, în esență, următoarele:

În ziua de 13 iulie 2002, cei doi

inculpați au participat la o nuntă organizată pe raza localității de domiciliu,

după care, s-au deplasat în municipiul Tg. Jiu, la discoteca din incinta

localului L.N.

În acest loc au făcut cheltuieli

exagerate care i-au pus pe gânduri în ceea ce privește justificarea banilor

față de părinți.

După miezul nopții, inculpații au

hotărât să se întoarcă la domiciliul din satul Budieni, prezentându-se în

stația taxi din fața Gării Tg. Jiu și comandând cursă taximetristului D.A.D.,

care deservea autoturismul T.

Pe traseu, la periferia satului

Budieni, inculpatul B.F., care ocupa locul din dreapta față, a întrerupt

contactul autoturismului, timp în care cel de-al doilea inculpat, aflat pe unul

din locurile din spate, a imobilizat partea vătămată.

Prin exercitarea de acte de

violență, cei doi inculpați au reușit să o deposedeze de suma de 700.000 lei,

de radiocasetofonul din dotarea autoturismului, precum și de telefonul mobil

marca E.

Observând că odată oprit

autoturismul trebuia împins, din lipsa curentului la baterie și din dorința de

a expedia partea vătămată de la fața locului, cei doi inculpați au împins

autoturismul, ceea ce explică urmele papilare lăsate de aceștia pe partea din

spate a autoturismului.

În urma loviturilor primite, partea

vătămată a suferit leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare 3-4 zile

de îngrijiri medicale.

Inculpații nu au recunoscut faptul

că au deposedat de bunuri pe partea vătămată, prin violență, ci doar că, la

destinație, s-a iscat o altercație între ei și partea vătămată, cu privire la

suma pretinsă de către aceasta.

Audiată în cursul urmării penale,

partea vătămată a descris activitatea infracțională a inculpaților pretinzând

că aceștia i-au sustras prin violență bunurile amintite, însă, în cursul

cercetării judecătorești a declarat că în momentul în care a oprit autoturismul

în localitatea Budieni, s-a iscat o altercație între acesta și inculpați cu

privire la suma pretinsă, timp în care, inculpații l-au lovit în zona feței.

Împotriva sentinței penale a

declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj, criticând-o pentru greșita

schimbare a încadrării juridice a faptei, din infracțiunea de tâlhărie, în

infracțiunile de furt calificat și de lovire.

Curtea de Apel Craiova, prin decizia

penală nr. 385 din 18 septembrie 2003, a admis apelul declarat de parchet, a

desființat sentința, a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracțiunea

de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), b) și c) și alin. (3)

lit. a) C. pen., în aceea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și c) și

alin. (2

1

) lit. a) din același cod și în baza  acestor din urmă

texte de lege, a condamnat pe inculpații B.F. și B.N. la câte 4 ani închisoare,

fiecare și a făcut aplicarea dispozițiilor art. 64 și art. 71 C. pen.

A dedus pentru ambii inculpați

detenția de la 31 iulie 2002, la 27 noiembrie 2002.

A menținut celelalte dispoziții ale

sentinței.

A dispus obligarea inculpaților la

plata sumei de câte 1.500.000 lei, fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat din care, suma de câte 400.000 lei, onorariu de avocat din oficiu

către Baroul de Avocați Craiova, se va suporta din fondul avansat de Ministerul

Justiției.

În motivarea acestei soluții,

instanța de control judiciar a reținut, pe baza probelor de la dosar, că cei

doi inculpați prin violență, în noaptea de 13 iulie 2002, au deposedat partea vătămată

de bunurile menționate în plângere și ca atare, în mod greșit instanța de fond

a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor, dată prin rechizitoriu, din

infracțiunea de tâlhărie, în infracțiunile de furt calificat și de lovire sau

alte violențe.

În susținerea acestei concluzii,

instanța de control judiciar a arătat:

„Este demonstrat în cauză cu

declarația părții vătămate dată la urmărirea penală și cu declarația martorului

P.V.V. că în noaptea respectivă a fost tâlhărit de două persoane care i-au luat

telefonul mobil și banii. În același sens, martorul C.D., coleg de serviciu cu

partea vătămată a precizat că a doua zi dimineața partea vătămată i-a spus că a

fost tâlhărit de două persoane necunoscute și mai mult, s-a demonstrat că rude

apropiate ale celor doi inculpați au intrat în legătură cu partea vătămată

pentru a le crea o situație mai favorabilă.

Aceste demersuri sunt confirmate de

martorii Șt.G., V.F.A., C.D. și C.N.”

Împotriva deciziei penale, în

termenul legal, inculpații B.F. și B.N. au declarat recurs, solicitând casarea

hotărârilor pronunțate în cauză și trimiterea dosarului spre rejudecare la

instanța de fond, criticile formulate fiind următoarele:

- nemotivarea de către instanța de

apel a soluției de schimbare a încadrării juridice a faptelor, în infracțiunea

de tâlhărie;

- apărările ce le-au fost făcute de

către avocații ce au răspuns în cauză s-au făcut cu încălcarea dreptului la

apărare, întrucât apărătorii, punând concluzii, în principal, pentru achitare,

iar în subsidiar, să se rețină în sarcina inculpaților infracțiunile de lovire

și furt calificat, au contribuit practic, la condamnarea lor;

- neclaritatea dispozitivului

deciziei penale atacate, în condițiile în care, în cuprinsul său, se precizează

de către instanța de control judiciar că desființează hotărârea instanței de

fond și totodată, menține celelalte dispoziții ale sentinței;

- administrarea insuficientă a

probelor pentru aflarea adevărului și îndeosebi a declarațiilor părții vătămate

care erau esențiale în stabilirea exactă a situației de fapt și implicit, a

încadrării juridice a faptelor;

- greșita individualizare a

pedepselor, în raport de circumstanțele personale ale inculpaților (infractori

tineri, fără antecedente penale, pericol social redus al faptei și prejudiciu

modic) ceea ce conduce la aplicarea de circumstanțe atenuante.

Recursurile declarate de inculpații

B.F. și B.N. sunt întemeiate numai pentru considerentele ce se vor arăta în

continuare.

Cu privire la critica formulată de

inculpați, în sensul că instanța de control judiciar nu ar fi motivat soluția

de schimbare a încadrării juridice a faptelor, din infracțiunile de furt și de

lovire, reținute în sarcina lor de instanța de fond, în infracțiunea de

tâlhărie, se constată că este nefondată, de vreme ce în considerentele deciziei

atacate, se argumentează, în fapt și în drept, întrunirea elementelor

constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit.

b) și c) și alin. (2

1

) lit. a) C. pen., argumente redate pe larg și

în cuprinsul prezentei decizii.

Nici critica referitoare la

încălcarea dreptului la apărare al inculpaților nu poate fi primită, în

condițiile în care, pe întreg parcursul procesului penal, apărarea acestora a

fost asigurată, la urmărirea penală și instanța de fond, de apărător ales,

avocat C.C., iar în faza apelului, asistența juridică le-a fost asigurată de

apărători aleși, avocat C.N., avocat D.C. și avocat D.D., precum și de

apărătorii desemnați din oficiu, avocat O.T., avocat M.C. și avocat N.M. (cu

împuternicirile avocațiale); la dezbaterile asupra apelului, concluziile fiind

puse de avocat D.D., apărător ales pentru inculpatul B.M. și de avocat M.C.,

apărător desemnat din oficiu pentru inculpatul B.F., concluziile acestora,

bazându-se în mod evident, pe ansamblul probator de la dosar.

Nu poate fi primită nici critica

referitoare la neclaritatea dispozitivului deciziei penale, în sensul că, în

cuprinsul său se menționează pe de o parte că se desființează sentința penală

nr. 361 din 26 noiembrie 2002, iar pe de altă parte, menține celelalte

dispoziții ale sentinței, situație în care, inculpaților nu  le-ar fi clar dacă

pedeapsa aplicată se mai execută la locul de muncă, conform art. 86

7

C. pen., sau dacă mai beneficiază de circumstanțe atenuante, conform art. 74 –

art. 76 din același cod, după cum a stabilit instanța de fond.

În legătură cu această critică este

de observat că instanța de apel, admițând apelul declarat de parchet, în baza

art. 334 C. proc. pen., a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor

comise de inculpați, din infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin.

(2) lit. a), b) și c) și alin. (3) lit. a) C. pen. (pentru care au fost trimiși

în judecată prin rechizitoriu), în infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art.

211 alin. (2) lit. b) și c) și alin. (2

1

) lit. a) din același cod și

în baza acestor din urmă texte de lege și cu aplicarea dispozițiilor art. 74 și

art. 76 C. pen. (după cum reiese din minuta deciziei penale nr. 385 din 18

septembrie 2003), a condamnat pe inculpați la câte 4 ani închisoare, fiecare,

precizând, totodată, că se aplică în cauză și dispozițiile art. 64 și art. 71

C. pen.

Se constată așadar, că instanța de

control judiciar a procedat legal, realizând o nouă individualizare a

pedepselor, în raport de încadrarea juridică pe care a dat-o faptelor comise de

inculpați și prin reținerea în favoarea acestora a circumstanțelor atenuante,

le-a aplicat pedepse sub minimul special prevăzut de lege, de câte 4 ani

închisoare pentru fiecare, cu executarea acestora prin privare de libertate.

În aceste condiții este evident că

dispozițiile din hotărârea instanței de fond, ce au fost menținute prin decizia

penală atacată, sunt numai cele referitoare la constatarea că prejudiciul

cauzat părții vătămate a fost recuperat și de obligare a fiecărui inculpat la

plata cheltuielilor judiciare către stat, ocazionate la judecata în fond.

Analizând actele și lucrările de la

dosar, se constată că în cauză a fost administrat un probatoriu amplu, căruia

instanța de apel i-a dat o justă și completă interpretare, stabilind corect

situația de fapt, vinovăția inculpaților și încadrarea faptelor comise de

aceștia în textul de lege corespunzător, astfel că, nu poate fi primită critica

acestora la administrarea unui probatoriu insuficient pentru aflarea adevărului,

stabilirea exactă a situației de fapt și implicit a încadrării juridice a

faptelor.

Există la dosarul cauzei probe care

atestă fără dubiu că inculpații au folosit violența pentru a deposeda de bunuri

pe partea vătămată și întrucât, aceste aspecte au constituit obiect de analiză

și în fața instanței de apel, în motivarea soluției de schimbare a încadrării

juridice a faptelor, în infracțiunea de tâlhărie, argumente redate pe larg și

în conținutul prezentei decizii, și pe care instanța de recurs și le însușește

pe deplin, reluarea lor nu se mai impune.

Nefondată este și critica

referitoare la greșita individualizare a pedepselor aplicate inculpaților.

Potrivit art. 72 C. pen., la

stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama, între altele, de gradul de

pericol social al faptelor săvârșite, de persoana infractorului și de

împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Analizând această critică în raport

cu prevederile textului de lege citat, se constată că nu se poate reține că

pedeapsa de 4 ani închisoare, aplicată fiecărui inculpat, coborâtă, ca urmare a

reținerii de circumstanțe atenuante, cu mult sub minimul special de 7 ani

închisoare, prevăzut de textul de lege incriminator, ar fi severă, având în

vedere natura infracțiunii și modalitatea în care a fost comisă, aspecte care

imprimă faptei un pericol social ridicat, la care se adaugă și faptul că, pe

parcursul procesului penal, în pofida probelor de la dosar, inculpații au negat

deposedarea părții vătămate, prin folosirea violenței, încercând astfel să

zădărnicească aflarea adevărului.

Se constată însă, că decizia penală

atacată este nelegală în ce privește dispoziția de obligare a inculpaților, în

faza apelului, la plata cheltuielilor judiciare către stat, în cuantum de câte

1.500.000 lei, fiecare.

În acest sens, este de reținut că, potrivit

dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen.: „În cazul declarării apelului

ori recursului sau al introducerii oricărei alte cereri, cheltuielile judiciare

sunt suportate de către persoana căreia i s-a respins ori și-a retras apelul,

recursul și cererea”.

Or, în speță, se constată că, deși,

inculpații nu au exercitat calea de atac a apelului, prin decizia penală nr.

385 din 18 septembrie 2003, Curtea de Apel Craiova a dispus, contrar

dispozițiilor legale mai sus menționate, obligarea lor la plata cheltuielilor

judiciare către stat, în cuantum de câte 1.500.000 lei, fiecare.

Cum asemenea dispoziție este lipsită

de suport legal, Curtea urmează să o înlăture.

În consecință, în baza art. 385

15

alin. (1) pct. 2 lit. d) C. proc. pen., secția penală a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, va admite recursurile declarate de inculpații B.F. și

B.N., va casa decizia penală atacată, numai cu privire la dispoziția de

obligarea lor la plata cheltuielilor judiciare către stat, ocazionate de

soluționarea apelului și va dispune conform dispozitivului prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

inculpații B.F. și B.N. împotriva deciziei penale nr. 385 din 18 septembrie

2003 a Curții de Apel Craiova.

Casează decizia atacată, numai cu

privire la dispoziția de obligare a inculpaților la plata cheltuielilor

judiciare către stat, în sumă de câte 1.500.000 lei, fiecare, pe care o

înlătură.

Deduce din pedepsele aplicate inculpaților

timpul reținerii și al arestării preventive de la 31 iulie 2002 până la punerea

efectivă în libertate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

28 septembrie 2004.