ÎCCJ, Decizia nr. 305/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin memoriul înregistrat la data de 28 martie 2003, lt.col. (r) MI P.C. a formulat plângere penală împotriva chestorului de poliție M.D., imputându-i săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen., de sustragere sau distrugere de înscrisuri, prevăzută de art. 242 alin. (1) și (3) C. pen. și de amenințare, prevăzută de art. 193 din același cod. Petiționarul a susținut, prin plângerea formulată, că la data de 14 februarie 2001, în timp ce se afla în concediu medical, chestorul M.D., pe atunci șef al Inspectoratului de Poliție al județului Prahova, l-a destituit, fără motive legale, din funcția de adjunct al comandantului și șef al Poliției de Ordine Publică și Circulație Ploiești, ceea ce i-a lezat demnitatea și onoarea de ofițer superior de poliție și l-a prejudiciat cu ocazia calculării pensiei.

Petiționarul a mai susținut că în timpul verificărilor ce s-au efectuat, la Secția Parchetelor Militare, cu privire la o plângere anterioară a sa, solicitându-se chestorului M.D. să trimită unele documente necesare acelor verificări, acesta nu le-a transmis, iar adresele prin care procurorul le-a cerut, nu au mai fost găsite. De asemenea, petiționarul a relevat că a fost constrâns de către chestorul M.D., să depună raport, prin care a solicitat să fie eliberat din funcție. În urma efectuării de acte premergătoare în dosarul nr. 198/P/2003 al secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, procurorul căruia i s-a repartizat plângerea, prin rezoluția din 18 iulie 2003, a dispus neînceperea urmăririi penale, față de chestorul M.D., cu privire la săvârșirea celor trei infracțiuni menționate.

În motivarea rezoluției, s-a arătat că eliberarea petiționarului din funcția de adjunct al șefului Poliției Ploiești, a fost decisă prin hotărârea Consiliului de conducere al Inspectoratului de Poliție al județului Prahova, pe baza căreia chestorul M.D., în calitate de șef al inspectoratului, a semnat ordinul de numire a acestuia într-o altă funcție, corespunzătoare pregătirii și capacității sale profesionale. S-a subliniat că schimbarea petiționarului din funcție a fost necesară, fiind determinată de stilul său de conducere inadecvat și activitatea managerială defectuoasă, precum și de starea sănătății sale, care a determinat clasarea lui, ca inapt pentru serviciul militar. Conformându-se dispozițiilor art. 278 alin. (2) C. proc.

pen., petiționarul s-a plâns procurorului ierarhic superior, împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale Prin rezoluția din 15 august 2003, a Procurorului șef adjunct al secției de urmărire penală și criminalistică, s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a plângerii formulate de petiționarul P.C. împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, motivându-se că din examinarea lucrărilor dosarului rezultă că soluția adoptată este temeinică și legală, în care sens însuși petiționarul, printr-o cerere semnată de el personal, a recunoscut că nu poate face față cerințelor funcției pe care a ocupat-o. Petiționarul, prin cererea înregistrată la data de 3 septembrie 2003, a formulat plângere împotriva rezoluției prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de chestorul M.D.

În motivarea acestei plângeri, petiționarul a susținut că măsura demiterii sale din funcție a fost abuzivă, lipsită de temei, cauzându-i, totodată, prejudicii, precum și că nu s-a ținut seama că au dispărut din dosarul de cercetare penală, mai multe acte depuse de el, iar concluziile asupra cercetării administrative au fost înlocuite. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin sentința nr. 97 din 12 mai 2004, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul P.C. împotriva rezoluției din 15 august 2003, emisă în dosarul nr. 198/P/2003 al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică. S-a motivat că din actele dosarului rezultă că M.D.

nu a acționat cu rea-credință, ci în baza hotărârii adoptate de un organ colegial, care a avut în vedere activitatea defectuoasă a petiționarului și sănătatea sa precară. Conchizându-se, s-a apreciat că fapta chestorului M.D. nu întrunește elementele constitutive ale vreunei infracțiuni, astfel că rezoluția prin care s-a dispus neînceperea neurmăririi penale, este temeinică. Împotriva sentinței, petiționarul a declarat recurs.

Prin motivele de recurs ce le-a formulat, petiționarul a susținut, în esență, că sentința este nelegală, deoarece nu i s-a asigurat dreptul la un proces echitabil și la un recurs efectiv la instanță, în sensul prevederilor art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Parchetul nu a înregistrat și cea de a doua plângere, care viza aceeași infracțiune și nici nu a dispus extinderea cercetărilor cu privire la infracțiunea de amenințare prevăzută de art. 193 C. pen., nu a conexat cele două plângeri, iar în cuprinsul rezoluției nu s-a făcut referire la cea de a doua plângere și nici instanța nu a luat în considerare solicitarea sa, de a trimite dosarul la procuror, pentru completarea cercetărilor în această privință.

S-a mai susținut că instanța nu s-a pronunțat cu privire la cererea petiționarului, de a se administra noi probe, nu a avut în vedere că nu s-au făcut cercetări în legătură cu împrejurarea că a fost destituit din funcție, în timp ce se afla în concediu medical și nici în legătură cu precizarea pe care a făcut-o, în sensul că raportul prin care a solicitat eliberarea din funcție, l-a întocmit și depus sub amenințare. S-a mai susținut de petiționar, că sentința este și netemeinică, soluția pronunțată de instanța supremă fiind consecința greșitei aprecieri a actelor din dosar, determinată de insuficiența probelor și de conținutul tendențios al documentelor transmise de Ministerul Administrației și Internelor.

În acest sens, s-a relevat că s-au luat în considerare atribuții prevăzute în fișa postului întocmită pentru perioada ulterioară destituirii petiționarului din funcție, iar afecțiunile pentru care s-a dispus clasarea, ca inapt, au fost determinate de presiunile psihice exercitate asupra sa după destituire, maladiile pentru care s-a aflat în concediu medical neavând nici o legătură cu decizia de clasare. În fine, s-a învederat că rapoartele privind activitatea petiționarului, se referă la controale efectuate după destituirea sa, precum și că persoana împotriva căreia s-a plâns, nu putea face aprecieri cu privire la activitatea sa din anul 2000, cât timp a preluat funcția de șef al Inspectoratului de Poliție al județului Prahova, abia la data de 1 februarie 2001. Recursul nu este fondat.

Așa cum corect s-a reținut prin sentință, măsura eliberării petiționarului din funcția de comandă a fost determinată de modul defectuos în care și-a îndeplinit atribuțiile acelei funcții, precum și de starea precară a sănătății sale, care a condus, după puțin timp, la clasarea lui, ca inapt pentru serviciul militar. Situațiile menționate rezultă neîndoielnic din actele de control și celelalte probe aflate în cele două dosare privind actele premergătoare efectuate în legătură cu cele două plângeri penale formulate de petiționar, iar decizia de eliberare a acestuia din funcția de conducere a fost adoptată, așa cum s-a subliniat prin rezoluția de neîncepere a urmăririi penale, prin hotărâre a Consiliului de conducere al Inspectoratului de Poliție al județului Prahova, chestorul M.D.

conformându-se, prin ordinul ce l-a semnat, acelei hotărâri. Or, în aceste condiții, care relevă că, chestorul M.D. a acționat numai în scopul realizării intereselor legitime ale instituției ce o conducea, iar nu cu rea-credință, se justifică pe deplin aprecierea primei instanțe, că funcționarul respectiv a avut temeiuri reale pentru a aduce la îndeplinire hotărârea consiliului de conducere din care făcea parte. Examinarea actelor dosarului impune concluzia că prima instanță a efectuat o verificare completă și corectă a susținerilor formulate de petiționar, precum și că administrarea de probe suplimentare nu era utilă pentru lămurirea împrejurărilor de care a depins soluționarea plângerii împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, iar prin modul în care a decurs judecata, s-a asigurat neîndoielnica respectare a cerințelor Convenției Europene privind asigurarea dreptului la un proces echitabil și a posibilității de a recurge efectiv la instanță.

Totodată, complexitatea verificărilor efectuate de procurorul căruia i s-au repartizat plângerile petiționarului, evidențiază că aspectele la care el s-a referit, au făcut obiectul cercetărilor de ansamblu care s-au întreprins pentru aflarea adevărului, iar concluzia la care s-a ajuns prin sentință, nu poate fi considerată contrară legii sau lipsită de temei. Contrar celor susținute de recurent, mai este de observat că ambele plângeri formulate de petiționar, se află în dosarul privind actele premergătoare efectuate, precum și că rezoluția procurorului s-a referit la toate cele trei infracțiuni imputate chestorului de poliție împotriva căruia el s-a plâns.

În atare situație, rezultând că plângerile adresate de petiționar au făcut obiectul unor verificări complete, efectuate cu respectarea cerințelor impuse de textele de lege aplicabile, se constată că soluția primei instanțe, prin care s-au respins criticile formulate cu privire la rezoluția de neîncepere a urmăririi penale, este legală și temeinică. În consecință, urmează a se dispune respingerea recursului declarat de petiționar, ca nefondat, cu obligarea acestuia să plătească statului, cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul P.C. împotriva sentinței nr. 97 din 12 mai 2004, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Obligă pe petiționar, să plătească statului, suma de 400.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, azi 15 noiembrie 2004.