ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1677/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1677/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

La data de 10 octombrie 2001,

reclamantul P.C.E. a chemat în judecată societatea comercială C.C.C.F. SA București,

sucursala C.F.D.P. Pitești, pentru a fi obligată să-i restituie suprafața de

1500 mp teren și construcția în suprafață de 244 mp situate în Pitești.

Reclamantul și-a completat acțiunea,

solicitând restituirea în natură a întregii suprafețe de teren ce este liberă

precum și a magaziei în suprafață de 224 mp , stabilindu-se despăgubiri bănești

la valoarea de circulație a terenului afectat de noua construcție a pârâtei și

pentru construcția anexă demolată de societatea pârâtă și care făcea parte

integrantă din imobilul a cărui restituire se solicită.

Prin sentința nr. 278 pronunțată la

23 decembrie 2002, Tribunalul Argeș a admis acțiunea reclamantului P.C.E.

împotriva pârâtei S.C.C. C.C.C.F. SA București, sucursala C.F.D.P. Pitești, și

a anulat decizia nr. 3043 din 6 septembrie 2001 emisă de societatea pârâtă,

dispunând restituirea în natură a imobilului-teren liber în suprafață de 793,37

mp și magazia în suprafață de 23,78 mp,– identificate prin raportul de

expertiză H.M.(pg. 53). Celelalte capete de cerere au fost respinse.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța a reținut pe baza raportului de expertiză întocmit în cauză, existența

identității între actele de proprietate aparținând lui T.P. antecesorul

reclamantului și situația de pe teren și planul cadastral, în privința

imobilului din Pitești precum și faptul că suprafața de 793,37 mp teren și

magazia în suprafață de 223,78 mp sunt libere.

În privința capetelor de cerere

privind stabilirea despăgubirilor bănești la valoarea de circulație a terenului

afectat de construcțiile societății pârâte precum și a construcțiilor

proprietatea reclamantului, demolate de societatea pârâtă, instanța le-a

respins ca neîntemeiate, pe considerentul că pentru teren nu există cadrul

legal de stabilire a acestora, iar în privința construcțiilor demolate s-a

constatat că reclamantul nu a formulat notificare în acest sens.

Prin decizia nr. 99/A din 24 iunie

2003, Curtea de Apel Pitești a respins ca nefondat apelul SC C.C.C.F. SA

București, filiala C.C.C.F. Căi Ferate Drumuri și Poduri SA Pitești și a admis

în parte apelul reclamantului P.C.E. numai sub aspectul cheltuielilor de

judecată pentru care a schimbat sentința și a obligat societatea

apelantă-intimată la plata sumei de 1.500.000 lei cu acest titlu.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța a respins excepția societății pârâte, privind lipsa calității

procesuale a reclamantului P.C.E., pe considerentul că în aplicarea Legii nr.

10/2001 nu operează regula unanimității. De asemenea instanța de apel făcând

trimitere la actele de proprietate ale antecesorului reclamantului, la planul

cadastral și la concluziile expertizei H. a concluzionat că reclamantul și-a pierdut

dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Curtea de apel a înlăturat motivele

de apel ale reclamantului P.C.E. privind acordarea despăgubirilor pentru

terenul ocupat de construcțiile societății pârâte și pentru construcțiile

demolate de aceasta, aparținând reclamantului, cu motivarea că nu există cadrul

legal în temeiul căruia să se stabilească cuantumul acestora în privința

terenului, iar în privința construcțiilor demolate, reclamantul nu a formulat

notificarea, prevăzută de art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Apelul reclamantului a fost admis

numai în privința cheltuielilor de judecată solicitate prin acțiunea

introductivă, dovedite și omise de instanța de fond la acordare, deși

societatea pârâtă căzând în pretenții îi erau incidente dispozițiunile art. 274

C. proc. civ.

Împotriva deciziei pronunțată în

apel, au declarat recurs societatea C.C.C.F. SA București, filiala C.C.C.F. Căi

Ferate Drumuri și Poduri SA Pitești și reclamantul P.C.E.

În recursul societății intimate,

aceasta arată că în mod greșit instanța de apel a respins excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantului P.C.E. deoarece Legea nr. 10/2001

nu înlătură regula unanimității la proprietatea indiviză și nu derogă de la

dreptul comun.

- Instanța de apel s-a pronunțat pentru

prima dată asupra excepțiilor, în această fază procesuală, substituindu-se

primei instanțe în fața căreia au fost ridicate și care a omis să se pronunțe.

- Instanțele au interpretat greșit

actele de proprietate prezentate de reclamant, deoarece nu evidențiază

identitatea dintre dreptul de proprietate al antecesorului reclamantului P.T. și

imobilul deținut de societatea pârâtă. Mai mult, prin adresa nr. 565/6J/799 din

21 octombrie 1963 a Direcției Generale Construcții nu se menționează că

imobilul în litigiu ar fi fost rechiziționat de la P.T. iar actele nu atestă că

imobilul a aparținut lui P.T. și că reclamantul este succesorul acestuia.

- În recursul declarat, reclamantul P.C.E.

arată că hotărârile au fost pronunțate cu interpretarea și aplicarea greșită a

Legii nr. 10/2001 și a Normelor Metodologice de aplicare unitară a acesteia,

aprobate prin H.G. nr. 498/2003, deoarece stabilindu-se că preluarea imobilelor

solicitate a fost abuzivă, cadrul legal de acordare a despăgubirilor a fost

stabilit de legiuitor prin dispozițiile art. 10 alin. (7) din Legea nr.

10/2001, iar instanța le putea acorda în condițiile în care unitatea

deținătoare a respins cererea de restituire în natură.

- În cel de al doilea motiv de

recurs, reclamantul arată că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu

interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiunilor art. 274 C. proc. civ.

deoarece cu înscrisurile depuse la dosar, la fond și în apel, reclamantul

apelant a probat cheltuielile de judecată în sumă de 12.000.000 lei și nu

1.500.000 lei.

Recursul societății pârâte este

nefondat.

Corect instanța de apel s-a

pronunțat asupra excepției privind lipsa calității procesuale active a

reclamantului P.C.E., deoarece o atare excepție fiind peremptorie poate fi

invocată în orice fază procesuală. Față de spiritul și conținutul

dispozițiunilor art. 297 și art. 298 C. proc. civ., și întrucât apelul are

caracter devolutiv, instanța de apel se poate pronunța asupra fondului cauzei

și cu atât mai mult asupra excepțiilor, chiar dacă prima instanță nu s-a

pronunțat asupra acestora.

Așa cum bine a reținut instanța de

apel, în aplicarea Legii nr. 10/2001 nu operează regula unanimității în cazul

indiviziunii, indiferent de izvorul acesteia.

Legea nr. 10/2001 având un caracter

reparator, măsurile de restituire în natură sau prin echivalent, pot fi

solicitate de persoana îndreptățită după procedura instituită în capitolul III,

adică prin notificarea adresată în termenul legal entității deținătoare a

imobilului. Dreptul poate fi exercitat de cel care optează să și-l valorifice

și să și-l apropie, fără a fi condiționat de o eventuală pasivitate a altui

moștenitor, deoarece în caz contrar legea ar fi golită de conținut.

De altfel, demersurile întreprinse

de unul dintre coproprietari pentru restituirea imobilului sau imobilelor

preluate în mod abuziv de stat au caracterul unor acte de conservare a

drepturilor celorlalți coproprietari, care altfel ar fi decăzuți din drepturile

lor (ca urmare a neformulării notificării în termenul legal) urmând ca ulterior,

coproprietarii să se desocotească între ei pe calea dreptului comun.

Ca urmare, sub acest aspect recursul

societății pârâte este nefondat.

Tot astfel este și motivul de recurs

prin care societatea contestă vocațiunea succesorală a reclamantului și dreptul

de proprietate al antecesorului acestuia, T.P. asupra imobilului în litigiu.

Reclamantul figurează ca succesor în

certificatul de moștenitor 29 din 11 martie 1997, așa cum recunoaște chiar

societatea recurentă în întâmpinarea depusă la instanța de fond. Faptul că

imobilul în litigiu nu figurează în masa succesorală nu exclude vocația

reclamantului P.C.E. la acesta. Imobilul fiind în proprietatea statului, motiv

pentru care reclamantul a recurs la procedura Legii nr. 10/2001, nu putea fi

încorporat succesiunii, deoarece nu făcea parte la acea dată din patrimoniul

defunctului.

Reclamantul a probat dreptul de

proprietate asupra imobilului în litigiu cu actul de vânzare-cumpărare al

antecesorului său P.T., autentificat la nr. 1354/1922 de Tribunalul Argeș și cu

procesul-verbal de înscriere a imobilului în cartea funciară. Împrejurarea

potrivit căreia în actul autentic de vânzare-cumpărare nu se precizează adresa

imobilului al cărui drept de proprietate a fost transferat nu este relevantă,

de vreme ce sunt precizate vecinătățile iar expertul topo a identificat pe

teren aceste vecinătăți, concluzionând că acestea coincid cu adresa imobilului

din Pitești, care figurează în cartea funciară și cu planul cadastral. Același

expert a fost în măsură să identifice construcția pentru care în 1937 s-a emis

autorizația pe numele autorului reclamantului, construcție în care funcționează

în prezent atelierul mecanic al societății pârâte.

Neîntemeiat se susține că preluarea

imobilului în litigiu de către stat nu s-a făcut de la antecesorul

reclamantului. Din coroborarea adresei nr. 565/6J/799 din 21 octombrie 1963 cu

adresa nr. 4473 din 24 august 1993 a Prefecturii județene Argeș se reține că

imobilul din Pitești, rechiziționat, a figurat pe numele lui P.T., după care

imobilul a trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 511 din 22

septembrie 1955 și dat în administrarea Direcției regionale CF Craiova și apoi

transferat Șantierului 23 Construcții Transporturi Pitești.

Recursul declarat de reclamantul P.C.E.

este întemeiat și vizează modul în care instanțele au soluționat capătul de

cerere referitor la despăgubirile solicitate ca echivalent al suprafeței de

teren ocupată de societatea pârâtă și construcția demolată.

Instanța de fond și apoi aceea de

apel au respins cererea privind acordarea despăgubirilor pentru că nu s-a

formulat notificare în acest sens, după procedura prevăzută de art. 21 Legea

nr. 10/2001, iar pe de altă parte, pentru că nu există cadrul legal pentru

acordarea acestora.

Aceste hotărâri au fost pronunțate

cu interpretarea și aplicarea greșită a Legii nr. 10/2001 și a normelor

metodologice de aplicare unitară a acesteia, aprobate prin H.G. nr. 498 din 14

mai 2003. Măsurile reparatorii în privința imobilelor preluate în perioada de

referință a legii se caracterizează prin restituirea acestora în natură sau

prin echivalent. Aceste măsuri pe care unitatea deținătoare le dispune se

stabilesc diferențiat după cum imobilele au fost preluate cu titlu valabil sau

fără titlu valabil în patrimoniul statului.

Instanțele au reținut corect că

imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, deoarece inițial, prin

decizia 699/1952 dată de Ministerul Transporturilor în baza Decretului nr. 184/1949

imobilul a fost rechiziționat, după care a trecut în proprietatea statului în

baza Decretului 511 din 22 septembrie 1955 al Prezidiului Marii Adunări

Naționale, care nu a fost publicat în Monitorul Oficial, fără plata vreunei

despăgubiri.

Aceste împrejurări sunt de natură a

evidenția preluarea abuzivă și fără titlu valabil a imobilului proprietatea

antecesorului reclamantului și nelegalitatea respingerii cererii reclamantului

de acordare a măsurilor reparatorii pentru terenul acoperit de construcțiile

societății pârâte. Cadrul legal pentru acordarea despăgubirilor îl constituia

art. 10 pct. 7 din Legea nr. 10/2001 și Normele metodologice de aplicare a

legii, aprobat prin H.G. 498 din 8 aprilie 2003 existente la data pronunțării

deciziei recurate.

Potrivit normelor metodologice,

stabilirea valorii terenurilor preluate abuziv și care nu pot fi restituite în

natură se stabilește de către comisia internă care va avea în vedere valoarea

de vânzare a unui teren martor, prin utilizarea raportului leu/metru pătrat.

Valoarea astfel rezultată va face obiectul negocierii cu persoana îndreptățită,

care poate opune o expertiză de specialitate, iar suma rezultată va fi

utilizată pentru acordarea sau stabilirea măsurilor reparatorii prevăzute de

lege.

Așadar, în condițiile existenței

cadrului legal de acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în mod

greșit instanța de apel a respins capătul de cerere privind acordarea acestora

în privința terenului ocupat de construcția edificată de societatea pârâtă.

Greșit a fost respins capătul de

cerere referitor la măsurile reparatorii aferente clădirilor demolate, pe

considerentul că ele nu au fost menționate explicit în notificare, deoarece

notificarea este actul de declanșare a procedurii de acordare a măsurilor

reparatorii; care trebuie interpretată în sensul art. 84 C. proc. civ.

Mai mult, principiul reparării

integrale a prejudiciului, care stă la baza măsurilor reparatorii prevăzute de

Legea nr. 10/2001, presupune acordarea lor pentru întreg imobilul pentru care

s-a formulat notificarea și nu pentru fiecare element constructiv al acestuia.

În speță, acordarea măsurilor

reparatorii pentru construcția anexă demolată se impunea cu atât mai mult,

chiar fără menționarea sa expresă în notificare, cu cât avea un caracter

accesoriu imobilului solicitat prin notificare.

Sub aceste aspecte, constatându-se

întemeiate criticile formulate de recurentul P.C.E., instanța săvârșind

nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se impune admiterea

recursului, casarea deciziei 99 din 24 iunie 2003 a Curții de Apel Pitești

precum și a sentinței 278 din 23 decembrie 2002 a Tribunalului Argeș, în sensul

obligării societății pârâte de a acorda măsuri reparatorii prin echivalent

făcând ofertă pentru terenul ocupat de construcțiile societății și pentru

construcțiile demolate proprietatea reclamantului.

Săvârșind nulitatea prevăzută de

art. 304 pct. 10 C. proc. civ., instanța de apel a acordat

reclamantului-recurent în temeiul art. 274 C. proc. civ. cheltuieli de judecată

la fond și apel în sumă de 1.500.000 lei, deși acesta a solicitat și a probat

cu acte cheltuieli în valoare de 12.000.000 lei.

Ca urmare și sub acest aspect

recursul reclamantului este întemeiat, impunându-se majorarea cheltuielilor de

judecată la 12.000.000 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamantul

P.C.E. împotriva

deciziei nr. 99 din

24 iunie 2003 a Curții de Apel Pitești.

Casează decizia și sentința 278 din

23 decembrie 2002 a Tribunalului Argeș în sensul că obligă S.C.C. C.C.C.F.

București, filiala C.C.C.F. Căi Ferate Drumuri și Poduri SA, să acorde măsuri

reparatorii prin echivalent, făcând reclamantului ofertă pentru terenul ocupat

și construcțiile demolate.

Majorează cheltuielile de judecată

la 12.000.000 lei.

Respinge recursul pârâtei S.C.C.

C.C.C.F. București, filiala C.C.C.F. Căi Ferate Drumuri și Poduri împotriva

aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 martie 2005.