ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2024/2012

Asupra recursului civil de față, Analizând actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 329 din 21 noiembrie 2003, Tribunalul Argeș, secția civilă, a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins, pe cale de consecință, cererea principală, formulată de petenții S.G.D. și S.D. în contradictoriu cu intimații SNP P. SA București, SNP P. Sucursala P.A. Argeș și chemații în garanție N.O., N.D.I., N.M., N.A.R. și intervenienții în interesul chemaților în garanție S.M.G., D.A. și P.R.M. A respins cererea de chemare în garanție și cererea de intervenție ca rămase fără obiect. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că, prin dispoziția din 19 septembrie 2002, Primarul Municipiului Pitești a respins cererea de restituire în natură a terenului în suprafață de 2.400 m.p., cu motivarea că imobilul nu se află în administrarea primăriei.

Acțiunea promovată de reclamanți este inadmisibilă, deoarece, aceștia și-au valorificat dreptul asupra imobilului prin judecăți anterioare, finalizate prin pronunțarea unor hotărâri judecătorești irevocabile și nu au făcut dovada că obiectul cererii lor se încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001. Prin decizia nr. 120/A din 14 octombrie 2009, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamanți și SC O.D. SRL împotriva sentinței, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Instanța de apel a reținut că reclamanții au formulat contestație împotriva deciziei nr. 6 din 8 ianuarie 2003 a SNP P. SA București, solicitând anularea acesteia și restituirea terenului în suprafață de 700 m.p., situat în Pitești.

Terenul ce se solicită a fi restituit se încadrează în dispozițiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, pentru că a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950 și chiar dacă soluționarea acestei cauze a depins de soluționarea irevocabilă a chestiunii prejudiciale a constatării anulării contractului de vânzare cumpărare, nu înseamnă că dreptul asupra imobilului a fost valorificat prin judecăți anterioare. Prin decizia nr. 2248 din 14 aprilie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SNP P. SA București. Instanța de recurs a reținut că, prin decizia nr. 226 din 24 noiembrie 2008 a Tribunalului Argeș, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, s-a admis în parte acțiunea reclamanților S.D., T.C.M.

și T.I.S., ultimele două fiind succesoarele defunctei S.D. și s-a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare cumpărare din 2 mai 2001 pentru suprafața de 478 m.p. teren, încheiat între N.O., N.D.I., N.M., N.A.R., S.M.G., D.A., P.R.M. și SNP P. SA Sucursala P.A. Argeș, cu motivarea că părțile au dispus fără drept de o parte din terenul autorilor reclamanților, trecut în proprietatea statului prin naționalizare. Prin urmare, suprafața de teren pentru care contractul de vânzare cumpărare a fost anulat revine la natura sa juridică de teren preluat abuziv. Întrucât drepturile litigioase ale reclamanților au fost cedate SC O.D. SRL, aceasta se substituie în drepturile procesuale ale reclamanților.

După rejudecare, prin sentința nr. 82 din 3 martie 2011, Tribunalul Argeș, secția civilă, a respins excepțiile lipsei calității procesuale active, prematurității acțiunii, lipsei calității procesuale pasive a chematelor în garanție și a intervenienților. A admis excepția autorității de lucru judecat, în ceea ce privește cererea de chemare în garanție. A admis contestația formulată de reclamanți și a anulat decizia nr. 6 din 8 ianuarie 2003, emisă de SNP P. SA București. A constatat că reclamanta SC O.D. SRL este îndreptățită la restituirea în natură a suprafeței de teren de 478 m.p., situată în Pitești. A respins cererea de chemare în garanție. A admis cererea de intervenție în interesul chemaților în garanție.

Tribunalul a reținut că, după rejudecare, pârâta SC O.P. SA a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Argeș, excepție respinsă prin încheierea din 19 ianuarie 2011. Reclamanții au calitatea de moștenitori ai autorilor lor, S.G. și S.A., de la care a fost preluat imobilul în litigiu, motiv pentru care au calitate de persoană îndreptățită și, pe cale de consecință, calitate procesuală activă. Reclamanții s-au conformat dispozițiilor legale privind transmiterea notificării și depunerea actelor doveditoare, iar dreptul lor, care decurge din legea specială este un drept actual. Cum pârâta a respins pe fond notificarea prin dispoziția din 8 ianuarie 2003, excepția prematurității acțiunii nu este întemeiată.

Tribunalul a mai constatat că atât chemații în garanție cât și intervenienții în interesul chemaților în garanție au calitate procesuală, față de împrejurarea că aceștia sunt vânzătorii terenului supus dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în directă legătură cu pârâtă ce invocă, la rândul ei, un drept de proprietate. În ceea ce privește excepția autorității lucrului judecat, Tribunalul a reținut că, prin sentința civilă nr. 2444 din 22 aprilie 2008 a Judecătoriei Pitești, definitivă prin decizia nr. 226 din 21 noiembrie 2008 a Tribunalului Argeș și irevocabilă prin decizia nr. 1036/R din 28 mai 2009 a Curții de Apel Pitești, s-a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare cumpărare din 2 mai 2001 pentru suprafața de teren de 478 m.p.

și s-a stabilit cu putere de lucru judecat că moștenitorii N. au intrat în proprietatea moștenitorilor S., prin modificarea liniei de hotar. În aceeași cauză s-a formulat și cerere de chemare în garanție de către pârâta SNP P. SA București (cumpărătoare) împotriva numiților N.O., N.D.I., N.M., N.A.R., S.M.G., D.A. și P.R.M. (vânzători), pentru a fi obligați la dezdăunare în situația în care se va constata nulitatea contractului. S-a decis cu autoritate de lucru judecat că nu sunt îndeplinite cele trei condiții de admisibilitate în ceea ce privește cererea de chemare în garanție, respectiv acelea potrivit cărora evicțiunea trebuie să aibă o cauză anterioară vânzării și aceea ca dobânditorul să cunoască cauza evictiunii.

În ceea ce privește fondul cauzei, Tribunalul a reținut că reclamanții au chemat în judecată pe pârâte, solicitând instanței să dispună restituirea în natură a suprafeței de teren de 700 m.p., parte componentă a suprafeței de 2.900 m.p., dobândită prin cumpărare de autorii lor în anul 1935 și care a fost naționalizată. Prin dispoziția din 19 septembrie 2002, Primarul Municipiului Pitești a respins cererea de restituire în natură a suprafeței de teren de 2400 m.p., motivat de faptul că terenul nu se află în deținerea sa. Concomitent cu această cerere, reclamanții au notificat și pârâta SNP P. SA București, prin SNP P. Sucursala P.A.

Argeș, care a emis decizia nr. 6 din 8 ianuarie 2003, prin care notificarea a fost respinsă, cu motivarea că terenul solicitat se suprapune cu o parte din terenul dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 2 mai 2001. Dispoziția din 19 septembrie 2002, emisă de Primarul Municipiului Pitești a fost contestată în instanță, iar din considerentele deciziei nr. 1475/R din 17 noiembrie 2006, rezultă că, prin sentința civilă nr. 70 din 8 iunie 2005 a Tribunalului Argeș, s-a anulat această dispoziție și s-a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea în natură a suprafeței de teren de 1.460 m.p. identificată prin raportul de expertiză în care s-a constatat că o suprafață de 478 m.p.

este stăpânită de pârâta din prezenta cauză. În actul de vânzare-cumpărare din 1935 este menționat că autorii reclamanților se învecinau la nord cu proprietatea N., autorul chemaților în garanție. Aceștia au dobândit dreptul de proprietate pentru imobilul ce le-a aparținut (teren și casă) prin aplicarea Legii nr. 112/1995, iar ulterior l-au înstrăinat pârâtei în baza contractului de vânzare-cumpărare din 2 mai 2001. Prin sentința civilă nr. 2444 din 22 aprilie 2008 a Judecătoriei Pitești, rămasă definitivă și devenită irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare din 2 mai 2001, pentru suprafața de 478 m.p. și s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că moștenitorii N. au intrat în proprietatea moștenitorilor S. prin modificarea liniei de hotar.

Prin urmare, reclamanții, care au transmis drepturile litigioase către SC O.D. SRL, sunt persoane îndreptățite la restituirea în natură pentru această suprafață de teren. Prin decizia nr. 81VA din 21 septembrie 2011, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC O.P. SA, pe care a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată către intimații chemați în garanție. Instanța de apel a reținut că este nefondată critica privind necompetența teritorială a Tribunalului Argeș pentru că, astfel cum s-a arătat și prin încheierea din 15 iunie 2011, această excepție putea fi invocată, la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului, iar prin încheierea din 19 ianuarie 2011, instanța de fond s-a pronunțat în sensul respingerii acestei excepții.

În ceea ce privește fondul cauzei, instanța de apel a reținut că, prin sentința civilă nr. 2444 din 22 aprilie 2008 a Judecătoriei Pitești, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 226 din 24 noiembrie 2008 a Tribunalului Argeș și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1036/R din 28 mai 2009 a Curții de Apel Pitești, s-a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare din 2 mai 2001 pentru suprafața de 478 m.p., identificată în raportul de expertiză B.P. Acest teren făcea parte din terenul de 2400 m.p., ce a aparținut autorilor S.G. și S.A., dobândit prin actul de vânzare-cumpărare din 3 octombrie 1935, ce a făcut obiectul naționalizării. Ca atare, acestui teren îi sunt aplicabile dispozițiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, cum s-a stabilit irevocabil în cauză.

Pentru acest teren, reclamanții au formulat notificare, în baza Legii nr. 10/2001, pe care au adresat-o Primarului Municipiului Pitești, care a emis dispoziția din 2002, prin care s-a respins cererea de restituire, iar ulterior aceasta a fost anulată în instanță și s-a stabilit irevocabil, prin decizia civilă nr. 1475/R din 17 noiembrie 2006 a Curții de Apel Pitești, că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea suprafeței de 1460 m.p., fiind emisă dispoziția Primarului Municipiului Pitești din 27 octombrie 2006 de retrocedare în natură a terenului. Pentru același teren, reclamanții au formulat notificare adresată și SNP P. SA București, prin SNP P. Sucursala P.A.

Argeș, respinsă prin decizia nr. 6 din 8 ianuarie 2003, atacată prin contestația inițială, iar ulterior, prin cererea de modificare a contestației inițiale, formulată la data de 6 februarie 2003, reclamanții au arătat că formulează contestație împotriva acelei decizii doar pentru partea componentă de cea. 700 m.p., aflată în folosința pârâtei, teren situat în Municipiul Pitești. În motivarea deciziei nr. 6 din 8 ianuarie 2003, pârâta a arătat că o parte a terenului solicitat se suprapune peste imobilul dobândit de aceasta prin contractul de vânzare-cumpărare din 2 mai 2001, încheiat cu intimații N. Obiectul contestației îl constituie terenul de 478 m.p., stăpânit de pârâtă și identificat atât în cauza soluționată irevocabil prin decizia civilă nr. 1475/R din 17 noiembrie 2006, prin expertiza efectuată de expert I.I., cât și în cauza soluționată irevocabil prin decizia civilă nr. 136/R din 28 mai 2009, prin expertiza efectuată de expert B.P.

De altfel, prin dispoziția Primarului Municipiului Pitești nr. GG/2006, de retrocedare în natură către reclamanți a terenului de 1460 m.p., emisă în baza deciziei civile nr. 1475/R din 17 noiembrie 2006, s-a respins cererea de acordare de despăgubiri pentru terenul de 478 m.p., cu motivarea că acesta se află în folosința pârâtei din această cauză. Suprafața de teren de 478 m.p., pentru care s-a constatat irevocabil nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 2001, prin decizia civilă nr. 1036/R din 28 mai 2009, prin care s-a stabilit cu putere de lucru judecat că moștenitorii N., vânzători către pârâtă a terenului în litigiu, au intrat în proprietatea S. prin modificarea liniei de hotar, este liberă de construcții sau detalii de sistematizare și poate fi retrocedată în natură reclamanților, în baza art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Față de aceste considerente, criticile formulate de pârâtă prin apel, privind lipsa calității procesuale pasive a pârâtei și aplicarea greșită în cauză a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 sunt nefondate. Instanța de apel a constatat că și criticile privind soluționarea greșită a cererii de chemare în garanție a intimaților sunt nefondate, în condițiile în care instanța de fond a admis corect excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește cererea de chemare în garanție.

Această excepție a fost soluționată corect pentru că, astfel cum a reținut și instanța de fond, prin sentința civilă nr. 2444 din 22 aprilie 2008, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 226 din 24 noiembrie 2008 și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1036/R din 28 mai 2009, s-a decis cu autoritate de lucru judecat că nu sunt îndeplinite două dintre cele trei condiții de admisibilitate în ceea ce privește cererea de chemare în garanție, respectiv aceea ca evicțiunea să aibă o cauză anterioară vânzării și respectiv aceea ca dobânditorul să cunoască acea cauză a evicțiunii, ambele părți ale contractului de vânzare-cumpărare din 2001 fiind de rea credință la încheierea contractului.

Prin urmare, în cauza de față, nu se poate pune în discuție, din nou răspunderea vânzătorilor, în condițiile în care, chiar dacă se invocă un alt principiu, respectiv cel al repunerii părților în situația anterioară încheierii actului, scopul final urmărit de pârâtă este același, și anume răspunderea vânzătorilor pentru încheierea actului a cărui nulitate absolută a fost constatată irevocabil. Deși pârâta a invocat buna sa credință la încheierea contractului din 2001, în cauza soluționată irevocabil prin decizia civilă nr. 1036/R din 28 mai 2008, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că ambele părți au fost de rea credință la încheierea acestui contract.

Cât privește critica privind cenzurarea de către instanță a cheltuielilor de judecată solicitate de reclamanți și acordate de instanța de fond, aceasta este nefondată, în condițiile în care, astfel cum rezultă din practicaua încheierii instanței de fond din data de 23 februarie 2011, când cauza a rămas în pronunțare, cât și din concluziile scrise depuse de pârâtă, nu s-a formulat o asemenea cerere de micșorare a onorariilor avocaților la instanța de fond pentru motivul că acestea sunt nepotrivit de mari, în sensul art. 274 alin. (3) din C. proc. civ. În plus, potrivit art. 294 alin. (1) din C. proc. civ., în apel nu se pot face cereri noi, iar o asemenea cerere nu se încadrează nici în dispozițiile de excepție ale art. 294 alin. (2) din Cod.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâta SC O.P. SA. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 3 și 9 din C. proc. civ., recurenta a arătat, sub un prim aspect, că excepția necompetenței teritoriale, pe care a invocat-o în fața instanței de fond și de apel a fost respinsă cu încălcarea expresă a dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și a dispozițiilor art. 297 alin. (2) din C. proc. civ. Unitatea învestită cu soluționarea notificării a fost SNP P. SA București, iar nu sucursala acesteia fără personalitate juridică, P. Argeș, iar sediul persoanei juridice notificate este în București. În ceea ce privește criticile încadrabile în dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc.

civ., recurenta a arătat că obiectul acțiunii îl constituie contestația împotriva deciziei nr. 6/2003, iar nu o acțiune în revendicare. Societatea pârâtă nu a deținut niciodată terenul în sensul Legii nr. 10/2001, ci a cumpărat terenul ulterior anului 1990, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 2 mai 2001, deci, în baza unui raport juridic de drept privat. Tribunalul și instanța de apel nu au efectuat cercetări specifice Legii nr. 10/2001 și nu au administrat probe în soluționarea cauzei, preluând doar argumentele juridice din alte cauze. În acest sens, în mod greșit și nelegal instanțele au respins proba cu expertiză topo pentru identificarea imobilului, solicitată de pârâtă, deși reclamanții aveau obligația identificării imobilului.

De asemenea, înscrisurile administrate în cauză nu erau cele aferente notificării, care ar fi trebuit să intereseze dovada dreptului de proprietatea, calitatea de persoane îndreptățite, preluarea abuzivă a imobilului, etc. Din moment ce din dosar lipsesc dovezile netemeiniciei și nelegalității deciziei nr. 6/2003, soluționarea cauzei s-a făcut în mod nelegal. Recurenta a mai arătat că instanța de apel a respins în mod nelegal cererea de chemare în garanție, considerând că există autoritate de lucru judecat în ceea ce privește cauza de evicțiune și reaua credință. Prin sentința civilă nr. 2444 din 22 aprilie 2008 a Judecătoriei Pitești nu s-au prezentat înscrisurile sau o altă probă certă și indubitabilă din care să rezulte reaua credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Buna sau reaua credință a părților nu are nici o relevanță într-o acțiune prin care se solicită restituirea prestațiilor, neexistând nici un temei juridic care să susțină o astfel de soluție. SC O.P. SA a formulat cerere de chemare în garanție în baza principiului repunerii părților în situația anterioară, iar instanța de apel a invocat greșit decizia nr. 2248 din 14 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care nu s-a pronunțat pe fondul cauzei. Criticile formulate de pârâtă permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 3 și 4 din C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

În ceea ce privește criticile referitoare la necompetența teritorială a primei instanțe și a instanței de apel, se constată că, în primul ciclu procesual, la 26 noiembrie 2002, prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Argeș, motivat de faptul că sucursalele SNP P. SA nu au personalitate juridică, iar persoana juridică deținătoare a bunului solicitat are sediul în municipiul București. O astfel de excepție, cu o motivare similară, a formulat și pârâta SNP P. SA Sucursala P. la 10 decembrie 2002. Excepția de necompetență a fost respinsă de Tribunalul Argeș prin încheierea din 10 octombrie 2003. În ciuda acestei soluții, pârâta nu a înțeles să formuleze apel în cauză, singurele părți care au uzat de această cale de atac fiind reclamanții, care, însă, au criticat alte aspecte decât cele referitoare la competență.

În condițiile în care instanța de apel, în primul ciclu procesual a admis apelul reclamanților, a desființat sentința primei instanțe și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, pârâta, care a declarat recurs nu a înțeles să critice decizia pronunțată sub aspectul necompetenței instanței, iar Înalta Curte a menținut soluția desființării sentinței și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Prin urmare, problema competenței teritoriale a fost tranșată irevocabil în primul ciclu procesual, iar pârâta nu poate repune în discuție această chestiune, soluționată deja de instanțele de judecată. Cât privește criticile fundamentate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., se constată că, într-adevăr, obiectul acțiunii îl constituie contestația împotriva deciziei nr. 6/2003, iar instanțele au soluționat cauza conform regulilor de drept material aplicabile în sistemul Legii nr. 10/2001.

De altfel, chiar dacă recurenta-pârâta a făcut o astfel de susținere, nu a dezvoltat-o și nu a arătat ce anume justifică afirmația că instanțele au fost sesizate cu o contestație, nu cu o acțiune în revendicare. Recurenta pârâtă mai pretinde că nu a deținut niciodată terenul în sensul Legii nr. 10/2001, pe care l-a cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare din 2 mai 2001, în baza unui raport juridic de drept privat. Această susținere nu poate fi luată în considerare, deoarece, potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită are obligația ca în termenul legal să notifice persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului.

Așa cum însăși pârâta a arătat în dispoziția de respingere a notificării, a fost sesizată de reclamanți prin cererile înregistrate la 20 iunie 2001 și 10 iulie 2001. Or, la aceste date, pârâta era deținătoarea imobilului, în sensul Legii nr. 10/2001, deoarece dobândise dreptul de proprietate în virtutea contractului de vânzare-cumpărare încheiat la o dată anterioară, 2 mai 2001. Ea a rămas unitate deținătoare chiar dacă la data intrării în vigoare a legii speciale de reparație nu exercita nici un drept asupra imobilului, deoarece, în cauză a existat o situație particulară, constând în faptul că la data intrării în vigoare a legii imobilul, al cărui regim juridic intra sub incidența sa, se afla în posesia unor persoane fizice care, la scurt timp l-au transmis prin contract de vânzare-cumpărare pârâtei.

Faptul că imobilul a fost dobândit în baza unor raporturi juridice de drept privat nu prezintă nici o importanță în acest context, deoarece obligația de restituire ce incumbă persoanelor juridice prevăzute în art. 20 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 21 după republicare) există, indiferent de modul în care bunul a fost dobândit. Nefondată este și critica referitoare la faptul că prima instanță și cea de apel nu au efectuat cercetări specifice Legii nr. 10/2001 și nu au administrat probe în soluționarea cauzei. Astfel, instanțele au analizat calitatea de persoană îndreptățită și regimul juridic al imobilului, stabilind că acesta este un imobil preluat abuziv, prin naționalizare, că sunt incidente dispozițiile legii speciale de reparație și au administrat probele specifice procedurii instituite de Legea nr. 10/2001 legate de calitatea de persoană îndreptățită, preluare abuzivă și calitatea de unitate deținătoare.

Respingerea probei cu expertiză topo de către instanța de apel nu a fost nelegală, deoarece pârâta a solicitat această probă pentru ca imobilul să fie identificat și pentru a se determina situația juridică a imobilului în raport de actele de proprietate ale părților. Proba solicitată a fost respinsă în mod corect, deoarece individualizarea imobilului nu era o chestiune contestată de părți sau controversată, iar regimul juridic al unui imobil nu se stabilește prin expertiză topo, ci prin înscrisuri, așa cum a motivat și instanța de apel atunci când a respins această cerere de probatoriu. Nici susținerea că soluția este nelegală, pentru că au lipsit dovezile netemeiniciei și nelegalității deciziei nr. 6/2003 nu pot fi primite, deoarece, prin această decizie, notificarea reclamanților a fost respinsă cu motivarea că terenul solicitat de reclamanți se suprapune în parte peste terenul pe care pârâta l-a dobândit prin cumpărare de la moștenitorii Naumescu.

Or, prin hotărâri judecătorești irevocabile, pe care nici recurenta pârâta nu le pune în discuție, s-a constatat, așa cum pe larg au arătat prima instanță și instanța de apel, că pentru suprafața de teren de 478 m.p., ce a aparținut autorilor reclamanților, contractul de vânzare-cumpărare este nul. Prin urmare, în mod corect a fost anulată decizia emisă de recurenta pârâtă, câtă vreme motivația ce a stat la baza respingerii notificării a fost înlăturată prin hotărâre judecătorească irevocabilă. Cât privesc criticile referitoare la nelegala respingere a cererii de chemare în garanție, se constată că în mod corect instanța de apel a constatat că există autoritate de lucru judecat. Astfel, în Dosarul nr. 68/280/2004, finalizat prin sentința civilă nr. 2444 din 22 aprilie 2008 a Judecătoriei Pitești, reclamanții S.D.

și Sioreteanu Doina au chemat în judecată pe pârâții N.O., N.D.I., N.M., P.R.M. și SNP P. SA pentru a se dispune nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare din 2 mai 2001. În acea cauză, SNP P. SA a formulat cerere de chemare în garanție a pârâților persoane fizice, solicitând ca, în cazul în care contractul va fi anulat, să fie obligați să restituie valoarea terenului ce a fost cumpărat de la aceștia. Inițial, prin sentința civilă nr. 2444 din 22 aprilie 2008, acțiunea reclamanților a fost respinsă, dar, prin decizia nr. 226 din 24 noiembrie 2008, Tribunalul Argeș a admis apelul declarat de reclamanți, a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis în parte acțiunea și a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare din 2 mai 2001, pentru suprafața de teren de 478 m.p., menținând celelalte dispoziții ale primei instanțe.

În motivarea soluției respingerii cererii de chemare în garanție, tribunalul a arătat că nu este îndeplinită condiția potrivit căreia cauza evicțiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător, deoarece SNP P. SA a cunoscut la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare că achiziționează un teren aparținând unei alte persoane. Soluția a fost menținută în recurs, prin decizia nr. 1036/R din 28 mai 2009 a Curții de Apel Pitești, atât în ceea ce privește cererea principală, cât și cererea de chemare în garanție. În prezenta cauză, pârâta a chemat în garanție aceleași persoane ca în dosarul menționat, invocând același temei juridic ca în dosarul deja soluționat, art. 1337 C. civ., și arătând că solicită restituirea valorii terenului pe care l-a achiziționat de la chemații în garanție.

Se constată că cele două cereri privesc aceleași părți, în aceeași calitate, au același obiect și aceeași cauză, iar una dintre ele a fost soluționată irevocabil. Toate acestea sunt elemente care atrag efectele puterii lucrului judecat și care împiedică instanțele să repună în discuție chestiuni judecate irevocabil. De aceea susținerile recurentei referitoare la buna credință și la dovedirea acesteia nu pot fi avute în vedere, pentru că ele repun în discuție chestiuni deja soluționate irevocabil de instanțele de judecată. Chiar dacă prin sentința civilă nr. 2444 din 28 aprilie 2008 a Judecătoriei Pitești nu a fost analizată buna credință a părților la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, trebuie subliniat faptul că prin această hotărâre, invocată de recurentă în sprijinul apărărilor sale, acțiunea a fost respinsă, astfel încât nu avea de că facă o astfel de analiză.

Sentința a fost, însă, schimbată în parte, iar ceea ce intră în puterea lucrului judecat nu este doar soluția pronunțată de prima instanță, ci soluția astfel cum ea a fost modificată sau schimbată în căile de atac. Pentru toate cele arătate, recursul declarat de pârâtă se va privi ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va fi respins ca atare. Având în vedere dispozițiile art. 274 din C. proc. civ., recurenta pârâtă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimații chemați în garanție și către intervenienti, în cuantumul dovedit prin înscrisurile aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC O.P. SA împotriva deciziei nr. 81A din 21 septembrie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurenta-pârâtă la plata, către intimații chemați în garanție și intervenienti, a sumei de 4.960 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimații-reclamanți. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 martie 2012.