ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2024/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2024/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului civil de față,

Analizând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin

sentința nr. 329 din 21 noiembrie 2003, Tribunalul Argeș, secția civilă, a admis

excepția inadmisibilității acțiunii și a respins, pe cale de consecință, cererea

principală, formulată de petenții S.G.D. și S.D. în contradictoriu cu intimații

SNP P. SA București, SNP P. Sucursala P.A. Argeș și chemații în garanție N.O., N.D.I.,

N.M., N.A.R. și intervenienții în interesul chemaților în garanție S.M.G., D.A.

și P.R.M.

A

respins cererea

de chemare în garanție și cererea de intervenție ca rămase fără obiect.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că, prin

dispoziția din 19 septembrie 2002, Primarul Municipiului Pitești a respins cererea

de restituire în natură a terenului în suprafață de 2.400 m.p., cu motivarea că

imobilul nu se află în administrarea primăriei.

Acțiunea promovată de reclamanți este inadmisibilă, deoarece,

aceștia și-au valorificat dreptul asupra imobilului prin judecăți anterioare, finalizate

prin pronunțarea unor hotărâri judecătorești irevocabile și nu au făcut dovada că

obiectul cererii lor se încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 120/A din 14 octombrie 2009, Curtea de

Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamanți

și SC O.D. SRL împotriva sentinței, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre

rejudecare la aceeași instanță.

Instanța de apel a reținut că reclamanții au formulat

contestație împotriva deciziei nr. 6 din 8 ianuarie 2003 a SNP P. SA București,

solicitând anularea acesteia și restituirea terenului în suprafață de 700 m.p.,

situat în Pitești.

Terenul ce se solicită a fi restituit se încadrează în

dispozițiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, pentru că a fost preluat de stat

în baza Decretului nr. 92/1950 și chiar dacă soluționarea acestei cauze a depins

de soluționarea irevocabilă a chestiunii prejudiciale a constatării anulării contractului

de vânzare cumpărare, nu înseamnă că dreptul asupra imobilului a fost valorificat

prin judecăți anterioare.

Prin decizia nr. 2248 din 14 aprilie 2010, Înalta Curte

de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SNP

P. SA București.

Instanța de recurs a reținut că, prin decizia nr. 226

din 24 noiembrie 2008 a Tribunalului Argeș, rămasă irevocabilă prin respingerea

recursului, s-a admis în parte acțiunea reclamanților S.D., T.C.M. și T.I.S., ultimele

două fiind succesoarele defunctei S.D. și s-a constatat nulitatea absolută parțială

a contractului de vânzare cumpărare din 2 mai 2001 pentru suprafața de 478 m.p.

teren, încheiat între N.O., N.D.I., N.M., N.A.R., S.M.G., D.A., P.R.M. și SNP

P. SA Sucursala P.A. Argeș, cu motivarea că părțile au dispus fără drept de o parte

din terenul autorilor reclamanților, trecut în proprietatea statului prin naționalizare.

Prin urmare, suprafața de teren pentru care contractul

de vânzare cumpărare a fost anulat revine la natura sa juridică de teren preluat

abuziv.

Întrucât drepturile litigioase ale reclamanților au fost

cedate SC O.D. SRL, aceasta se substituie în drepturile procesuale ale reclamanților.

După rejudecare, prin sentința nr. 82 din 3 martie 2011,

Tribunalul Argeș, secția civilă, a respins excepțiile lipsei calității

procesuale active, prematurității acțiunii, lipsei calității

procesuale pasive a chematelor în garanție și a intervenienților.

A admis excepția autorității de lucru judecat, în ceea

ce privește cererea de chemare în garanție.

A admis contestația formulată de reclamanți și a anulat

decizia nr. 6 din 8 ianuarie 2003, emisă de SNP P. SA București.

A constatat că reclamanta SC O.D. SRL este îndreptățită

la restituirea în natură a suprafeței de teren de 478 m.p., situată în Pitești.

A respins cererea de chemare în garanție.

A admis cererea de intervenție în interesul chemaților

în garanție.

Tribunalul a reținut că, după rejudecare, pârâta SC O.P.

SA a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Argeș, excepție respinsă

prin încheierea din 19 ianuarie 2011.

Reclamanții au calitatea de moștenitori ai autorilor lor,

S.G. și S.A., de la care a fost preluat imobilul în litigiu, motiv pentru care au

calitate de persoană îndreptățită și, pe cale de consecință, calitate procesuală

activă.

Reclamanții s-au conformat dispozițiilor legale privind

transmiterea notificării și depunerea actelor doveditoare, iar dreptul lor, care

decurge din legea specială este un drept actual.

Cum pârâta a respins pe fond notificarea prin dispoziția

din 8 ianuarie 2003, excepția prematurității acțiunii nu este întemeiată.

Tribunalul a mai constatat că atât chemații în garanție

cât și intervenienții în interesul chemaților în garanție au calitate procesuală,

față de împrejurarea că aceștia sunt vânzătorii terenului supus dispozițiilor Legii

nr. 10/2001, în directă legătură cu pârâtă ce invocă, la rândul ei, un drept de

proprietate.

În ceea ce privește excepția autorității lucrului judecat,

Tribunalul a reținut că, prin sentința civilă nr. 2444 din 22 aprilie 2008 a Judecătoriei

Pitești, definitivă prin decizia nr. 226 din 21 noiembrie 2008 a Tribunalului Argeș

și irevocabilă prin decizia nr. 1036/R din 28 mai 2009 a Curții de Apel Pitești,

s-a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare cumpărare din

2 mai 2001 pentru suprafața de teren de 478 m.p. și s-a stabilit cu putere de lucru

judecat că moștenitorii N. au intrat în proprietatea moștenitorilor S., prin modificarea

liniei de hotar.

În aceeași cauză s-a formulat și cerere de chemare în

garanție de către pârâta SNP P. SA București (cumpărătoare) împotriva numiților

N.O., N.D.I., N.M., N.A.R., S.M.G., D.A. și P.R.M. (vânzători), pentru a fi obligați

la dezdăunare în situația în care se va constata nulitatea contractului.

S-a decis cu autoritate de lucru judecat că nu sunt îndeplinite

cele trei condiții de admisibilitate în ceea ce privește cererea de chemare în garanție,

respectiv acelea potrivit cărora evicțiunea trebuie să aibă o cauză anterioară vânzării

și aceea ca dobânditorul să cunoască cauza evictiunii.

În ceea ce privește fondul cauzei, Tribunalul a reținut

că reclamanții au chemat în judecată pe pârâte, solicitând instanței să dispună

restituirea în natură a suprafeței de teren de 700 m.p., parte componentă a suprafeței

de 2.900 m.p., dobândită prin cumpărare de autorii lor în anul 1935 și care a fost

naționalizată.

Prin dispoziția din 19 septembrie 2002, Primarul Municipiului

Pitești a respins cererea de restituire în natură a suprafeței de teren de 2400

m.p., motivat de faptul că terenul nu se află în deținerea sa.

Concomitent cu această cerere, reclamanții au notificat

și pârâta SNP P. SA București, prin SNP P. Sucursala P.A. Argeș, care a emis decizia

nr. 6 din 8 ianuarie 2003, prin care notificarea a fost respinsă, cu motivarea că

terenul solicitat se suprapune cu o parte din terenul dobândit prin contractul de

vânzare-cumpărare din 2 mai 2001.

Dispoziția din 19 septembrie 2002, emisă de Primarul Municipiului

Pitești a fost contestată în instanță, iar din considerentele deciziei nr. 1475/R

din 17 noiembrie 2006, rezultă că, prin sentința civilă nr. 70 din 8 iunie 2005

a Tribunalului Argeș, s-a anulat această dispoziție și s-a constatat că reclamanții

sunt îndreptățiți la restituirea în natură a suprafeței de teren de 1.460 m.p. identificată

prin raportul de expertiză în care s-a constatat că o suprafață de 478 m.p. este

stăpânită de pârâta din prezenta cauză.

În actul de vânzare-cumpărare din 1935 este menționat

că autorii reclamanților se învecinau la nord cu proprietatea N., autorul chemaților

în garanție.

Aceștia au dobândit dreptul de proprietate pentru imobilul

ce le-a aparținut (teren și casă) prin aplicarea Legii nr. 112/1995, iar ulterior

l-au înstrăinat pârâtei în baza contractului de vânzare-cumpărare din 2 mai 2001.

Prin sentința civilă nr. 2444 din 22 aprilie 2008 a Judecătoriei

Pitești, rămasă definitivă și devenită irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută

parțială a contractului de vânzare-cumpărare din 2 mai 2001, pentru suprafața de

478 m.p. și s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că moștenitorii N. au intrat

în proprietatea moștenitorilor S. prin modificarea liniei de hotar.

Prin urmare, reclamanții, care au transmis drepturile

litigioase către SC O.D. SRL, sunt persoane îndreptățite la restituirea în natură

pentru această suprafață de teren.

Prin decizia nr. 81VA din 21 septembrie 2011, Curtea de

Apel Pitești,

secția civilă, pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de

familie, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC O.P. SA, pe care a obligat-o

la plata cheltuielilor de judecată către intimații chemați în garanție.

Instanța de apel a reținut că este nefondată critica privind

necompetența teritorială a Tribunalului Argeș pentru că, astfel cum s-a arătat și

prin încheierea din 15 iunie 2011, această excepție putea fi invocată, la prima

zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor

asupra fondului, iar prin încheierea din 19 ianuarie 2011, instanța de fond s-a

pronunțat în sensul respingerii acestei excepții.

În ceea ce privește fondul cauzei, instanța de apel a

reținut că, prin sentința civilă nr. 2444 din 22 aprilie 2008 a Judecătoriei Pitești,

rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 226 din 24 noiembrie 2008 a Tribunalului

Argeș și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1036/R din 28 mai 2009 a Curții de

Apel Pitești, s-a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare

din 2 mai 2001 pentru suprafața de 478 m.p., identificată în raportul de expertiză

B.P.

Acest teren făcea parte din terenul de 2400 m.p., ce a

aparținut autorilor S.G. și S.A., dobândit prin actul de vânzare-cumpărare din 3

octombrie 1935, ce a făcut obiectul naționalizării.

Ca atare, acestui teren îi sunt aplicabile dispozițiile

art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, cum s-a stabilit irevocabil în cauză.

Pentru acest teren, reclamanții au formulat notificare,

în baza Legii nr. 10/2001, pe care au adresat-o Primarului Municipiului Pitești,

care a emis dispoziția din 2002, prin care s-a respins cererea de restituire, iar

ulterior aceasta a fost anulată în instanță și s-a stabilit irevocabil, prin decizia

civilă nr. 1475/R din 17 noiembrie 2006 a Curții de Apel Pitești, că reclamanții

sunt îndreptățiți la restituirea suprafeței de 1460 m.p., fiind emisă dispoziția

Primarului Municipiului Pitești din 27 octombrie 2006 de retrocedare în natură a

terenului.

Pentru același teren, reclamanții au formulat notificare

adresată și SNP P. SA București, prin SNP P. Sucursala P.A. Argeș, respinsă prin

decizia nr. 6 din 8 ianuarie 2003, atacată prin contestația inițială, iar ulterior,

prin cererea de modificare a contestației inițiale, formulată la data de 6 februarie

2003, reclamanții au arătat că formulează contestație împotriva acelei decizii doar

pentru partea componentă de cea. 700 m.p., aflată în folosința pârâtei, teren situat

în Municipiul Pitești.

În motivarea deciziei nr. 6 din 8 ianuarie 2003, pârâta

a arătat că o parte a terenului solicitat se suprapune peste imobilul dobândit de

aceasta prin contractul de vânzare-cumpărare din 2 mai 2001, încheiat cu intimații

N.

Obiectul contestației îl constituie terenul de 478 m.p.,

stăpânit de pârâtă și identificat atât în cauza soluționată irevocabil prin decizia

civilă nr. 1475/R din 17 noiembrie 2006, prin expertiza efectuată de expert I.I.,

cât și în cauza soluționată irevocabil prin decizia civilă nr. 136/R din 28 mai

2009, prin expertiza efectuată de expert B.P.

De altfel, prin dispoziția Primarului Municipiului Pitești

nr. GG/2006, de retrocedare în natură către reclamanți a terenului de 1460 m.p.,

emisă în baza deciziei civile nr. 1475/R din 17 noiembrie 2006, s-a respins cererea

de acordare de despăgubiri pentru terenul de 478 m.p., cu motivarea că acesta se

află în folosința pârâtei din această cauză.

Suprafața de teren de 478 m.p., pentru care s-a constatat

irevocabil nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 2001, prin decizia civilă

nr. 1036/R din 28 mai 2009, prin care s-a stabilit cu putere de lucru judecat că

moștenitorii N., vânzători către pârâtă a terenului în litigiu, au intrat în proprietatea

S. prin modificarea liniei de hotar, este liberă de construcții sau detalii de sistematizare

și poate fi retrocedată în natură reclamanților, în baza art. 10 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, republicată.

Față de aceste considerente, criticile formulate de pârâtă

prin apel, privind lipsa calității procesuale pasive a pârâtei și aplicarea greșită

în cauză a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 sunt nefondate.

Instanța de apel a constatat că și criticile privind soluționarea

greșită a cererii de chemare în garanție a intimaților sunt nefondate, în condițiile

în care instanța de fond a admis corect excepția autorității de lucru judecat în

ceea ce privește cererea de chemare în garanție.

Această excepție a fost soluționată corect pentru că,

astfel cum a reținut și instanța de fond, prin sentința civilă nr. 2444 din 22 aprilie

2008, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 226 din 24 noiembrie 2008 și irevocabilă

prin decizia civilă nr. 1036/R din 28 mai 2009, s-a decis cu autoritate de lucru

judecat că nu sunt îndeplinite două dintre cele trei condiții de admisibilitate

în ceea ce privește cererea de chemare în garanție, respectiv aceea ca evicțiunea

să aibă o cauză anterioară vânzării și respectiv aceea ca dobânditorul să cunoască

acea cauză a evicțiunii, ambele părți ale contractului de vânzare-cumpărare din

2001 fiind de rea credință la încheierea contractului.

Prin urmare, în cauza de față, nu se poate pune în discuție,

din nou răspunderea vânzătorilor, în condițiile în care, chiar dacă se invocă un

alt principiu, respectiv cel al repunerii părților în situația anterioară încheierii

actului, scopul final urmărit de pârâtă este același, și anume răspunderea vânzătorilor

pentru încheierea actului a cărui nulitate absolută a fost constatată irevocabil.

Deși pârâta a invocat buna sa credință la încheierea contractului

din 2001, în cauza soluționată irevocabil prin decizia civilă nr. 1036/R din 28

mai 2008, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că ambele părți au fost de

rea credință la încheierea acestui contract.

Cât privește critica privind cenzurarea de către instanță

a cheltuielilor de judecată solicitate de reclamanți și acordate de instanța de

fond, aceasta este nefondată, în condițiile în care, astfel cum rezultă din practicaua

încheierii instanței de fond din data de 23 februarie 2011, când cauza a rămas în

pronunțare, cât și din concluziile scrise depuse de pârâtă, nu s-a formulat o asemenea

cerere de micșorare a onorariilor avocaților la instanța de fond pentru motivul

că acestea sunt nepotrivit de mari, în sensul art. 274 alin. (3) din C. proc.

civ.

În plus, potrivit art. 294 alin. (1) din C. proc.

civ., în apel nu se pot face cereri noi, iar o asemenea cerere nu se încadrează

nici în dispozițiile de excepție ale art. 294 alin. (2) din Cod.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat

recurs pârâta SC O.P. SA.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 3 și 9 din C.

proc. civ., recurenta a arătat, sub un prim aspect, că excepția necompetenței teritoriale,

pe care a invocat-o în fața instanței de fond și de apel a fost respinsă cu încălcarea

expresă a dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și a dispozițiilor

art. 297 alin. (2) din C. proc. civ.

Unitatea învestită cu soluționarea notificării a fost

SNP P. SA București, iar nu sucursala acesteia fără personalitate juridică, P. Argeș,

iar sediul persoanei juridice notificate este în București.

În ceea ce privește criticile încadrabile în dispozițiile

art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurenta a arătat că obiectul acțiunii îl constituie

contestația împotriva deciziei nr. 6/2003, iar nu o acțiune în revendicare.

Societatea pârâtă nu a deținut niciodată terenul în sensul

Legii nr. 10/2001, ci a cumpărat terenul ulterior anului 1990, în baza contractului

de vânzare-cumpărare din 2 mai 2001, deci, în baza unui raport juridic de drept

privat.

Tribunalul și instanța de apel nu au efectuat cercetări

specifice Legii nr. 10/2001 și nu au administrat probe în soluționarea cauzei, preluând

doar argumentele juridice din alte cauze.

În acest sens, în mod greșit și nelegal instanțele au

respins proba cu expertiză topo pentru identificarea imobilului, solicitată de pârâtă,

deși reclamanții aveau obligația identificării imobilului. De asemenea, înscrisurile

administrate în cauză nu erau cele aferente notificării, care ar fi trebuit să intereseze

dovada dreptului de proprietatea, calitatea de persoane îndreptățite, preluarea

abuzivă a imobilului, etc.

Din moment ce din dosar lipsesc dovezile netemeiniciei

și nelegalității deciziei nr. 6/2003, soluționarea cauzei s-a făcut în mod nelegal.

Recurenta a mai arătat că instanța de apel a respins în

mod nelegal cererea de chemare în garanție, considerând că există autoritate de

lucru judecat în ceea ce privește cauza de evicțiune și reaua credință.

Prin sentința civilă nr. 2444 din 22 aprilie 2008 a Judecătoriei

Pitești nu s-au prezentat înscrisurile sau o altă probă certă și indubitabilă din

care să rezulte reaua credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Buna sau reaua credință a părților nu are nici o relevanță

într-o acțiune prin care se solicită restituirea prestațiilor, neexistând nici un

temei juridic care să susțină o astfel de soluție.

SC O.P. SA a formulat cerere de chemare în garanție în

baza principiului repunerii părților în situația anterioară, iar instanța de apel

a invocat greșit decizia nr. 2248 din 14 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, care nu s-a pronunțat pe fondul cauzei.

Criticile formulate de pârâtă permit încadrarea recursului

în dispozițiile art. 304 pct. 3 și 4 din C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru

cele ce se vor arăta în continuare.

În ceea ce privește criticile referitoare la necompetența

teritorială a primei instanțe și a instanței de apel, se constată că, în primul

ciclu procesual, la 26 noiembrie 2002, prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția

necompetenței teritoriale a Tribunalului Argeș, motivat de faptul că sucursalele

SNP P. SA nu au personalitate juridică, iar persoana juridică deținătoare a bunului

solicitat are sediul în municipiul București.

O astfel de excepție, cu o motivare similară, a formulat

și pârâta SNP P. SA Sucursala P. la 10 decembrie 2002.

Excepția de necompetență a fost respinsă de Tribunalul

Argeș prin încheierea din 10 octombrie 2003.

În ciuda acestei soluții, pârâta nu a înțeles să formuleze

apel în cauză, singurele părți care au uzat de această cale de atac fiind reclamanții,

care, însă, au criticat alte aspecte decât cele referitoare la competență.

În condițiile în care instanța de apel, în primul ciclu

procesual a admis apelul reclamanților, a desființat sentința primei instanțe și

a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, pârâta, care a declarat recurs

nu a înțeles să critice decizia pronunțată sub aspectul necompetenței instanței,

iar Înalta Curte a menținut soluția desființării sentinței și trimiterii cauzei

spre rejudecare la aceeași instanță.

Prin urmare, problema competenței teritoriale a fost tranșată

irevocabil în primul ciclu procesual, iar pârâta nu poate repune în discuție această

chestiune, soluționată deja de instanțele de judecată.

Cât privește criticile fundamentate pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., se constată că, într-adevăr, obiectul acțiunii

îl constituie contestația împotriva deciziei nr. 6/2003, iar instanțele au soluționat

cauza conform regulilor de drept material aplicabile în sistemul Legii nr. 10/2001.

De altfel, chiar dacă recurenta-pârâta a făcut o astfel

de susținere, nu a dezvoltat-o și nu a arătat ce anume justifică afirmația că instanțele

au fost sesizate cu o contestație, nu cu o acțiune în revendicare.

Recurenta pârâtă mai pretinde că nu a deținut niciodată

terenul în sensul Legii nr. 10/2001, pe care l-a cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare

din 2 mai 2001, în baza unui raport juridic de drept privat.

Această susținere nu poate fi luată în considerare, deoarece,

potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită are obligația ca în

termenul legal să notifice persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea

în natură a imobilului.

Așa cum însăși pârâta a arătat în dispoziția de respingere

a notificării, a fost sesizată de reclamanți prin cererile înregistrate la 20 iunie

2001 și 10 iulie 2001. Or, la aceste date, pârâta era deținătoarea imobilului, în

sensul Legii nr. 10/2001, deoarece dobândise dreptul de proprietate în virtutea

contractului de vânzare-cumpărare încheiat la o dată anterioară, 2 mai 2001.

Ea a rămas unitate deținătoare chiar dacă la data intrării

în vigoare a legii speciale de reparație nu exercita nici un drept asupra imobilului,

deoarece, în cauză a existat o situație particulară, constând în faptul că la data

intrării în vigoare a legii imobilul, al cărui regim juridic intra sub incidența

sa, se afla în posesia unor persoane fizice care, la scurt timp l-au transmis prin

contract de vânzare-cumpărare pârâtei.

Faptul că imobilul a fost dobândit în baza unor raporturi

juridice de drept privat nu prezintă nici o importanță în acest context, deoarece

obligația de restituire ce incumbă persoanelor juridice prevăzute în art. 20 din

Legea nr. 10/2001 (devenit art. 21 după republicare) există, indiferent de modul

în care bunul a fost dobândit.

Nefondată este și critica referitoare la faptul că prima

instanță și cea de apel nu au efectuat cercetări specifice Legii nr. 10/2001 și

nu au administrat probe în soluționarea cauzei.

Astfel, instanțele au analizat calitatea de persoană îndreptățită

și regimul juridic al imobilului, stabilind că acesta este un imobil preluat abuziv,

prin naționalizare, că sunt incidente dispozițiile legii speciale de reparație și

au administrat probele specifice procedurii instituite de Legea nr. 10/2001 legate

de calitatea de persoană îndreptățită, preluare abuzivă și calitatea de unitate

deținătoare.

Respingerea probei cu expertiză topo de către instanța

de apel nu a fost nelegală, deoarece pârâta a solicitat această probă pentru ca

imobilul să fie identificat și pentru a se determina situația juridică a imobilului

în raport de actele de proprietate ale părților.

Proba solicitată a fost respinsă în mod corect, deoarece

individualizarea imobilului nu era o chestiune contestată de părți sau controversată,

iar regimul juridic al unui imobil nu se stabilește prin expertiză topo, ci prin

înscrisuri, așa cum a motivat și instanța de apel atunci când a respins această

cerere de probatoriu.

Nici susținerea că soluția este nelegală, pentru că au

lipsit dovezile netemeiniciei și nelegalității deciziei nr. 6/2003 nu pot fi primite,

deoarece, prin această decizie, notificarea reclamanților a fost respinsă cu motivarea

că terenul solicitat de reclamanți se suprapune în parte peste terenul pe care pârâta

l-a dobândit prin cumpărare de la moștenitorii Naumescu.

Or, prin hotărâri judecătorești irevocabile, pe care nici

recurenta pârâta nu le pune în discuție, s-a constatat, așa cum pe larg au arătat

prima instanță și instanța de apel, că pentru suprafața de teren de 478 m.p., ce

a aparținut autorilor reclamanților, contractul de vânzare-cumpărare este nul.

Prin urmare, în mod corect a fost anulată decizia emisă

de recurenta pârâtă, câtă vreme motivația ce a stat la baza respingerii notificării

a fost înlăturată prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Cât privesc criticile referitoare la nelegala respingere

a cererii de chemare în garanție, se constată că în mod corect instanța de apel

a constatat că există autoritate de lucru judecat.

Astfel, în Dosarul nr. 68/280/2004, finalizat prin sentința

civilă nr. 2444 din 22 aprilie 2008 a Judecătoriei Pitești, reclamanții S.D. și

Sioreteanu Doina au chemat în judecată pe pârâții N.O., N.D.I., N.M., P.R.M. și

SNP P. SA pentru a se dispune nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare

din 2 mai 2001.

În acea cauză, SNP P. SA a formulat cerere de chemare

în garanție a pârâților persoane fizice, solicitând ca, în cazul în care contractul

va fi anulat, să fie obligați să restituie valoarea terenului ce a fost cumpărat

de la aceștia.

Inițial, prin sentința civilă nr. 2444 din 22 aprilie

2008, acțiunea reclamanților a fost respinsă, dar, prin decizia nr. 226 din 24 noiembrie

2008, Tribunalul Argeș a admis apelul declarat de reclamanți, a schimbat în parte

sentința, în sensul că a admis în parte acțiunea și a constatat nulitatea absolută

parțială a contractului de vânzare-cumpărare din 2 mai 2001, pentru suprafața de

teren de 478 m.p., menținând celelalte dispoziții ale primei instanțe.

În motivarea soluției respingerii cererii de chemare în

garanție, tribunalul a arătat că nu este îndeplinită condiția potrivit căreia cauza

evicțiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător, deoarece SNP P. SA a cunoscut

la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare că achiziționează un teren

aparținând unei alte persoane.

Soluția a fost menținută în recurs, prin decizia nr. 1036/R

din 28 mai 2009 a Curții de Apel Pitești, atât în ceea ce privește cererea principală,

cât și cererea de chemare în garanție.

În prezenta cauză, pârâta a chemat în garanție aceleași

persoane ca în dosarul menționat, invocând același temei juridic ca în dosarul deja

soluționat, art. 1337 C. civ., și arătând că solicită restituirea valorii terenului

pe care l-a achiziționat de la chemații în garanție.

Se constată că cele două cereri privesc aceleași părți,

în aceeași calitate, au același obiect și aceeași cauză, iar una dintre ele a fost

soluționată irevocabil.

Toate acestea sunt elemente care atrag efectele puterii

lucrului judecat și care împiedică instanțele să repună în discuție chestiuni judecate

irevocabil.

De aceea susținerile recurentei referitoare la buna credință

și la dovedirea acesteia nu pot fi avute în vedere, pentru că ele repun în discuție

chestiuni deja soluționate irevocabil de instanțele de judecată.

Chiar dacă prin sentința civilă nr. 2444 din 28 aprilie

2008 a Judecătoriei Pitești nu a fost analizată buna credință a părților la momentul

încheierii contractului de vânzare cumpărare, trebuie subliniat faptul că prin această

hotărâre, invocată de recurentă în sprijinul apărărilor sale, acțiunea a fost respinsă,

astfel încât nu avea de că facă o astfel de analiză.

Sentința a fost, însă, schimbată în parte, iar ceea ce

intră în puterea lucrului judecat nu este doar soluția pronunțată de prima instanță,

ci soluția astfel cum ea a fost modificată sau schimbată în căile de atac.

Pentru toate cele arătate, recursul declarat de pârâtă

se va privi ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va

fi respins ca atare.

Având în vedere dispozițiile art. 274 din C. proc.

civ., recurenta pârâtă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimații

chemați în garanție și către intervenienti, în cuantumul dovedit prin înscrisurile

aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC

O.P. SA împotriva deciziei nr. 81A din 21 septembrie 2011 a Curții de Apel Pitești,

secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru

cauze cu minori și de familie.

Obligă recurenta-pârâtă la plata, către intimații chemați

în garanție și intervenienti, a sumei de 4.960 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată

formulată de intimații-reclamanți.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 martie 2012.