ÎCCJ, Decizia nr. 183/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 19 decembrie 2003, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, ca instanță de recurs în dosarul nr. 4158/2003, a luat în examinare cererea de revocare a măsurii arestării preventive formulată de recurentul-inculpat S.C.H. Cererea a format obiectul dosarului nr. 1556/2004. Prin încheierea pronunțată la data de 16 aprilie 2004, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a amânat judecarea cauzei la 30 aprilie 2004, când a fost fixat termen și pentru judecarea recursului declarat, între alții, de inculpatul menționat împotriva deciziei instanței de apel, în vederea efectuării unei expertize medico-legale, conform art. 139 alin. (7) C. proc.

pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2003. În partea expozitivă a încheierii menționate s-a reținut că inculpatul, aflat în stare de arest, a solicitat revocarea măsurii arestării preventive și punerea în libertate până la judecarea recursului. În susținerea cererii de revocare a măsurii arestării preventive, inculpatul a invocat starea sănătății, respectiv, faptul că suferă de 10 afecțiuni grave, care nu pot fi tratate în rețeaua medicală a Direcției Generale a Penitenciarelor și care pot avea implicații imprevizibile, sens în care a depus la dosar un set de înscrisuri. Împotriva acestei încheieri, recurentul a declarat recurs, susținând că a dovedit motivul invocat în sprijinul cererii de revocare a măsurii arestării preventive.

Ca atare, prin nesoluționarea cererii, acestuia i-au fost încălcate drepturile fundamentale la viață și sănătate. Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 139 alin. (7) C. proc. pen., „dacă instanța constată, pe baza unei expertize medico-legale, că cel arestat preventiv suferă de o boală care nu poate fi tratată în rețeaua medicală a Direcției Generale a Penitenciarelor, dispune, la cerere sau din oficiu, revocarea măsurii arestării preventive”. Din dispoziția citată rezultă că măsura de prevenție luată în funcție de anumite împrejurări concrete, legate de cauza penală și de persoana făptuitorului poate fi revocată, independent de existența temeiurilor care ar justifica menținerea acesteia, pentru motive ținând de persoana inculpatului, respectiv, starea sănătății acestuia.

Revocarea măsurii arestării preventive, la cerere sau din oficiu, pentru cazul prevăzut de art. 139 alin. (7) C. proc. pen., poate fi dispusă în cazul constatării îndeplinirii cumulative a celor trei condiții prevăzute în textul menționat. Inculpatul a depus înscrisuri cu care înțelege să dovedească că suferă de mai multe boli și a afirmat că acestea nu pot fi tratate în rețeaua sanitară a Direcției Generale a Penitenciarelor. Or, potrivit textului menționat, cele două situații de fapt, reprezentând două dintre cele trei condiții ce se cer a fi cumulativ îndeplinite, trebuie constatate pe baza unei expertize medico-legale, ceea ce în cauză nu s-a dovedit. Ca atare, în mod legal instanța, sesizată cu cererea de revocare a măsurii arestării preventive, a dispus efectuarea unei expertize medico - legale și a amânat judecarea cererii în acest scop.

Inculpatul a declarat recurs împotriva încheierii prin care s-a dispus amânarea judecării cauzei în vederea efectuării unei expertize medico-legale. Potrivit art. 385 1 alin. (2) C. proc. pen. „încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentința sau decizia recurată, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs”. Prin alin. (3) al aceluiași articol s-a stabilit că „recursul declarat împotriva sentinței sau deciziei se socotește făcut și împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunțarea hotărârii”.

Dispozițiile legale menționate particularizează, cu referire la recurs, una din regulile comune exercitării căilor de atac privitoare la existența unei hotărâri judecătorești pe care legea să o declare susceptibilă de a fi atacată, precum și a regulii generale privitoare la examinarea legalității și temeiniciei încheierilor în cadrul controlului judecătoresc provocat prin exercitarea căii de atac menționate, odată cu hotărârea recurată. Totodată, textul menționat a stabilit și excepția de la regula generală, cu referire la încheierile care, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs, în considerarea caracterului autonom al acestora. Este de reținut că, în prezent, posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești este statuată prin legea fundamentală.

Astfel, potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin Referendumul național din 18 - 19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea nr. 3 din 22 octombrie 2003 a Curții Constituționale, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”. Din economia textului menționat rezultă, însă, că hotărârile judecătorești, inclusiv încheierile premergătoare anticipatorii sau provizorii sunt supuse căilor de atac determinate de lege. Corespunzător acestui principiu constituțional, legea procesuală penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești care să corespundă legii și adevărului și care să evite producerea oricărei vătămări materiale sau morale părților.

Or, cu referire la prezentul recurs, este de observat că sub denumirea marginală „Calea de atac împotriva încheierii pronunțate de instanță în cursul judecății privind măsurile preventive„ prin art. 141 C. proc. pen. s-a stabilit că „încheierea dată în primă instanță și în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menținerea unei măsuri preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau inculpat”. Așadar, prin dispoziția legală citată, cu referire la căile de atac formulate împotriva încheierilor menționate, a fost stabilit principiul potrivit căruia sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs încheierile privitoare la măsurile preventive pronunțate în cursul judecării în fond sau, după caz, în apel a cauzei penale.

Potrivit art. 385 1 alin. (3) C. proc. pen., „recursul declarat împotriva sentinței sau deciziei se socotește făcut și împotriva încheierilor”. Din economia acestui din urmă text legal rezultă că, în afara excepției de la regula generală prevăzută de art. 385 1 alin. (2) C. proc. pen., încheierile date în cursul judecății urmează, sub aspectul căilor de atac cărora acestea le sunt supuse, regimul juridic al hotărârii ce se va pronunța în cauză în acea etapă procesuală. Ca atare, cum art. 141 C. proc. pen. reglementează excepția de la regula atacării încheierilor odată cu hotărârea pronunțată în cauză numai cu privire la cele pronunțate în cursul judecării în fond sau apel a cauzei penale, încheierea privitoare la măsurile preventive dată în cursul judecării în recurs a aceleași cauze este supusă regulii generale menționate.

Or, hotărârea instanței de recurs este definitivă, potrivit distincțiilor stabilite prin art. 417 C. proc. pen., așa încât împotriva acesteia nu se poate declara un nou recurs care, în raport cu dispozițiile art. 385 1 din același cod, poate fi exercitat exclusiv împotriva hotărârilor judecătorești nedefinitive. În consecință, în raport cu dispozițiile legale menționate, nici încheierile pronunțate de instanța de recurs în cursul judecării acestei căi de atac cu care a fost sesizată, nu sunt supuse recursului. Așa fiind, cum deciziile pronunțate în recurs, fiind definitive și executorii, nu sunt supuse nici unei căi ordinare de atac, iar încheierea prin care, în cursul judecării recursului, se soluționează cererea de revocare a măsurii arestării preventive nu se încadrează în excepția prevăzută de art. 385 1 alin. (2) C. proc.

pen., cu atât mai mult nu se poate solicita, în lipsa temeiului legal, reformarea pe această cale a încheierii prin care, în vederea soluționării legale a cererii menționate, s-a amânat judecata pentru efectuarea expertizei medico-legale. Or, a recunoaște unei încheieri o cale de atac neprevăzută de lege pentru hotărârea finală ce se va pronunța în cauză, respectiv, recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Pe de altă parte, în raport cu dispozițiile art. 126 alin. (2), art. 124 alin. (1) și (2) din Constituția României, prin legea procesuală penală s-a stabilit sfera atribuțiilor organelor judiciare, cu determinarea competenței în raport cu instanțele inferioare sau superioare în grad.

Completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat de inculpat împotriva unei încheieri prin care secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, a dispus amânarea judecării cererii de revocare a măsurii arestării preventive, în vederea efectuării unei expertize medico-legale, potrivit art. 139 alin. (7) C. proc. pen. Conform art. 24 din Legea nr. 56/1993, republicată, Completul de 9 judecători este competent a soluționa recursurile în cazurile judecate în primă instanță de secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție. Așadar, cum în cauză secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu judecă procesul penal în primă instanță, ci în calea de atac a recursului, este evident că nu sunt întrunite condițiile art. 24 din Legea nr. 56/1993, republicată, așa încât Completul de 9 judecători nu este, în acest caz, instanță firească de recurs.

Or, dispozițiile privind competența au caracter imperativ, motiv pentru care soluționarea unei cauze, în fond sau căi de atac, cu nerespectarea acestora este sancționată cu nulitatea, potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen. Așa fiind, recursul cu care a fost învestit Completul de 9 judecători urmează a fi privit ca inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât și potrivit legii speciale. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul declarat de inculpatul S.C.H., ca inadmisibil. Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul-inculpat va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul S.C.H. împotriva încheierii din 16 aprilie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 1556/2004. Obligă pe inculpat să plătească statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, vor fi avansați din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 17 mai 2004.