ÎCCJ, Decizia nr. 183/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 19 decembrie 2003, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, ca instanță de recurs în dosarul nr.

4158/2003, a luat în examinare cererea de revocare a măsurii arestării

preventive formulată de recurentul-inculpat S.C.H.

Cererea a format obiectul dosarului nr.

1556/2004.

Prin încheierea pronunțată la data

de 16 aprilie 2004, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a

amânat judecarea cauzei la 30 aprilie 2004, când a fost fixat termen și pentru

judecarea recursului declarat, între alții, de inculpatul menționat împotriva

deciziei instanței de apel, în vederea efectuării unei expertize medico-legale,

conform art. 139 alin. (7) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G.

nr. 109/2003.

În partea expozitivă a încheierii

menționate s-a reținut că inculpatul, aflat în stare de arest, a solicitat

revocarea măsurii arestării preventive și punerea în libertate până la

judecarea recursului. În susținerea cererii de revocare a măsurii arestării

preventive, inculpatul a invocat starea sănătății, respectiv, faptul că suferă

de 10 afecțiuni grave, care nu pot fi tratate în rețeaua medicală a Direcției

Generale a Penitenciarelor și care pot avea implicații imprevizibile, sens în

care a depus la dosar un set de înscrisuri.

Împotriva acestei încheieri, recurentul

a declarat recurs, susținând că a dovedit motivul invocat în sprijinul cererii

de revocare a măsurii arestării preventive. Ca atare, prin nesoluționarea

cererii, acestuia i-au fost încălcate drepturile fundamentale la viață și

sănătate.

Recursul este inadmisibil, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 139 alin. (7) C. proc.

pen., „dacă instanța constată, pe baza unei expertize medico-legale, că cel

arestat preventiv suferă de o boală care nu poate fi tratată în rețeaua medicală

a Direcției Generale a Penitenciarelor, dispune, la cerere sau din oficiu,

revocarea măsurii arestării preventive”.

Din dispoziția citată rezultă că

măsura de prevenție luată în funcție de anumite împrejurări concrete, legate de

cauza penală și de persoana făptuitorului poate fi revocată, independent de

existența temeiurilor care ar justifica menținerea acesteia, pentru motive

ținând de persoana inculpatului, respectiv, starea sănătății acestuia.

Revocarea măsurii arestării

preventive, la cerere sau din oficiu, pentru cazul prevăzut de art. 139 alin. (7)

C. proc. pen., poate fi dispusă în cazul constatării îndeplinirii cumulative a

celor trei condiții prevăzute în textul menționat.

Inculpatul a depus înscrisuri cu

care înțelege să dovedească că suferă de mai multe boli și a afirmat că acestea

nu pot fi tratate în rețeaua sanitară a Direcției Generale a Penitenciarelor.

Or, potrivit textului menționat,

cele două situații de fapt, reprezentând două dintre cele trei condiții ce se

cer a fi cumulativ îndeplinite, trebuie constatate pe baza unei expertize

medico-legale, ceea ce în cauză nu s-a dovedit.

Ca atare, în mod legal instanța,

sesizată cu cererea de revocare a măsurii arestării preventive, a dispus

efectuarea unei expertize medico - legale și a amânat judecarea cererii în

acest scop.

Inculpatul a declarat recurs împotriva

încheierii prin care s-a dispus amânarea judecării cauzei în vederea efectuării

unei expertize medico-legale.

Potrivit art. 385

1

alin. (2)

C. proc. pen. „încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentința sau

decizia recurată, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate

separat cu recurs”.

Prin alin. (3) al aceluiași articol

s-a stabilit că „recursul declarat împotriva sentinței sau deciziei se

socotește făcut și împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după

pronunțarea hotărârii”.

Dispozițiile legale menționate

particularizează, cu referire la recurs, una din regulile comune exercitării

căilor de atac privitoare la existența unei hotărâri judecătorești pe care

legea să o declare susceptibilă de a fi atacată, precum și a regulii generale

privitoare la examinarea legalității și temeiniciei încheierilor în cadrul

controlului judecătoresc provocat prin exercitarea căii de atac menționate,

odată cu hotărârea recurată.

Totodată, textul menționat a

stabilit și excepția de la regula generală, cu referire la încheierile care,

potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs, în considerarea caracterului

autonom al acestora.

Este de reținut că, în prezent,

posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești

este statuată prin legea fundamentală.

Astfel, potrivit art. 129 din

Constituția României, revizuită prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin

Referendumul național din 18 - 19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea nr. 3

din 22 octombrie 2003 a Curții Constituționale, „împotriva hotărârilor

judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de

atac, în condițiile legii”.

Din economia textului menționat

rezultă, însă, că hotărârile judecătorești, inclusiv încheierile premergătoare

anticipatorii sau provizorii sunt supuse căilor de atac determinate de lege.

Corespunzător acestui principiu

constituțional, legea procesuală penală, prin norme imperative, a stabilit un

sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul justiției,

pronunțarea de hotărâri judecătorești care să corespundă legii și adevărului și

care să evite producerea oricărei vătămări materiale sau morale părților.

Or, cu referire la prezentul recurs,

este de observat că sub denumirea marginală „Calea de atac împotriva încheierii

pronunțate de instanță în cursul judecății privind măsurile preventive„ prin art.

141 C. proc. pen. s-a stabilit că „încheierea dată în primă instanță și în apel,

prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menținerea

unei măsuri preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau

inculpat”.

Așadar, prin dispoziția legală

citată, cu referire la căile de atac formulate împotriva încheierilor

menționate, a fost stabilit principiul potrivit căruia sunt susceptibile de a

fi atacate cu recurs încheierile privitoare la măsurile preventive pronunțate în

cursul judecării în fond sau, după caz, în apel a cauzei penale.

Potrivit art. 385

1

alin. (3)

C. proc. pen., „recursul declarat împotriva sentinței sau deciziei se socotește

făcut și împotriva încheierilor”.

Din economia acestui din urmă text

legal rezultă că, în afara excepției de la regula generală prevăzută de art. 385

1

alin. (2) C. proc. pen., încheierile date în cursul judecății urmează, sub

aspectul căilor de atac cărora acestea le sunt supuse, regimul juridic al

hotărârii ce se va pronunța în cauză în acea etapă procesuală.

Ca atare, cum art. 141 C. proc. pen.

reglementează excepția de la regula atacării încheierilor odată cu hotărârea

pronunțată în cauză numai cu privire la cele pronunțate în cursul judecării în

fond sau apel a cauzei penale, încheierea privitoare la măsurile preventive

dată în cursul judecării în recurs a aceleași cauze este supusă regulii

generale menționate.

Or, hotărârea instanței de recurs este

definitivă, potrivit distincțiilor stabilite prin art. 417 C. proc. pen., așa

încât împotriva acesteia nu se poate declara un nou recurs care, în raport cu

dispozițiile art. 385

1

din același cod, poate fi exercitat exclusiv

împotriva hotărârilor judecătorești nedefinitive.

În consecință, în raport cu

dispozițiile legale menționate, nici încheierile pronunțate de instanța de

recurs în cursul judecării acestei căi de atac cu care a fost sesizată, nu sunt

supuse recursului.

Așa fiind, cum deciziile pronunțate

în recurs, fiind definitive și executorii, nu sunt supuse nici unei căi

ordinare de atac, iar încheierea prin care, în cursul judecării recursului, se

soluționează cererea de revocare a măsurii arestării preventive nu se

încadrează în excepția prevăzută de art. 385

1

alin. (2) C. proc.

pen., cu atât mai mult nu se poate solicita, în lipsa temeiului legal,

reformarea pe această cale a încheierii prin care, în vederea soluționării

legale a cererii menționate, s-a amânat judecata pentru efectuarea expertizei

medico-legale.

Or, a recunoaște unei încheieri o

cale de atac neprevăzută de lege pentru hotărârea finală ce se va pronunța în

cauză, respectiv, recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele

prevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului

legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în

ordinea de drept.

Pe de altă parte, în raport cu

dispozițiile art. 126 alin. (2), art. 124 alin. (1) și (2) din Constituția

României, prin legea procesuală penală s-a stabilit sfera atribuțiilor

organelor judiciare, cu determinarea competenței în raport cu instanțele

inferioare sau superioare în grad.

Completul de 9 judecători a fost

sesizat cu recursul declarat de inculpat împotriva unei încheieri prin care secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, a dispus

amânarea judecării cererii de revocare a măsurii arestării preventive, în

vederea efectuării unei expertize medico-legale, potrivit art. 139 alin. (7) C.

proc. pen.

Conform art. 24 din Legea nr. 56/1993,

republicată, Completul de 9 judecători este competent a soluționa recursurile

în cazurile judecate în primă instanță de secțiile Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Așadar, cum în cauză secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție nu judecă procesul penal în primă instanță,

ci în calea de atac a recursului, este evident că nu sunt întrunite condițiile art.

24 din Legea nr. 56/1993, republicată, așa încât Completul de 9 judecători nu

este, în acest caz, instanță firească de recurs.

Or, dispozițiile privind competența

au caracter imperativ, motiv pentru care soluționarea unei cauze, în fond sau

căi de atac, cu nerespectarea acestora este sancționată cu nulitatea, potrivit art.

197 alin. (2) C. proc. pen.

Așa fiind, recursul cu care a fost învestit

Completul de 9 judecători urmează a fi privit ca inadmisibil, atât potrivit

dreptului comun, cât și potrivit legii speciale.

În consecință, pentru considerentele

ce preced și ca urmare a admiterii excepției, în baza art. 385

15

pct.

1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul declarat de inculpatul

S.C.H., ca inadmisibil.

Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2)

din același cod, recurentul-inculpat va fi obligat, potrivit dispozitivului, la

plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de inculpatul S.C.H. împotriva încheierii din 16 aprilie 2004,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr.

1556/2004.

Obligă pe inculpat să plătească

statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000

lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, vor fi

avansați din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 17 mai 2004.