ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 513/2005

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: În baza art. 409 și 410 alin. (1) partea I pct. 7 1 teza 1 C. proc. pen., procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare împotriva deciziei penale nr. 341/ R din 21 mai 2004 a Curții de Apel Oradea pentru motivul că instanța de recurs a pronunțat o hotărâre contrară legii, dispunând respingerea propunerii de arestare preventivă a inculpatului B.Z. Tribunalul Bihor, prin încheierea nr. 41 din 19 mai 2004, a admis cererea formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, privind pe inculpatul B.Z. și a dispus arestarea preventivă a acestuia pe o durată de 29 zile.

În fapt, s-a reținut că, în cursul lunii mai 2004, inculpatul a depozitat în mai multe rânduri la domiciliul său, diferite cantități de motorină sustrasă de către V.I.T. și alți inculpați din vagoanele cisternă staționate în Gara C.F.R. Oradea – Est Triaj. De asemenea, s-a constatat că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., în sensul că pentru infracțiunea comisă de inculpat legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, existând probe certe că lăsarea sa în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, măsura arestării preventive fiind necesară pentru buna desfășurare în continuare a procesului penal. Urmare exercitării recursului declarat de inculpatul B.Z., Curtea de Apel Oradea, prin decizia penală nr. 341 din 21 mai 2004, a dispus admiterea acestuia în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc.

pen., a casat încheierea recurată și rejudecând cauza, a respins propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor. Se reține, în esență, în considerentele deciziei că instanța a fost nelegal sesizată, depășindu-și competența funcțională, întrucât nu putea dispune arestarea inculpatului pe o durată de 29 zile ci doar a învinuitului pe o durată care nu poate depăși 10 zile, potrivit dispozițiilor art. 468 alin. (1) C. proc. pen. Ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale, prin care recurentului i s-a schimbat calitatea din învinuit în inculpat este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 468 alin. (8) C. proc. pen., potrivit cu care, punerea în mișcare a acțiunii penale se face prin rechizitoriu.

În speță, nu s-a trecut de la procedura flagrantă la cea obișnuită, deoarece ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale a fost dată la data de 19 mai 2004, anterior sesizării instanței cu propunerea de arestare preventivă a inculpatului. Ori, transformarea procedurii flagrante într-una obișnuită poate avea loc, potrivit dispozițiilor art. 468 alin. (3) C. proc. pen., numai în situația în care procurorul nu a dispus trimiterea în judecată în termen de 3 zile de la data emiterii ordonanței de reținere, dată la care recurentul trebuia să aibă calitatea de învinuit și nu de inculpat. În consecință, s-a concluzionat că au fost încălcate dispozițiile art. 468 C. proc.

pen., care reglementează în mod strict procedura lipsirii de libertate a învinuitului în cazurile în care se aplică dispozițiile privind procedura flagrantă, astfel cum sunt prevăzute în art. 11 1 din Legea nr. 456/2001, care precizează că infracțiunile prevăzute la art. 209 alin. (3) C. pen., se urmăresc și se judecă potrivit procedurii stabilite la art. 467 – art. 479 C. proc. pen. Prin recursul în anulare, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat casarea deciziei și menținerea ca legală și temeinică a încheierii nr. 41 din 19 mai 2004, pronunțată de Tribunalul Bihor. S-a susținut că, instanța de recurs a reținut greșit că nu s-a respectat procedura prevăzută de art. 468 alin. (2) și (3) C. proc.

pen., privind punerea în mișcare a acțiunii penale prin rechizitoriu și că nu se putea dispune arestarea preventivă a inculpatului pe durata de 29 zile, contrar textului art. 468 din același cod, care prevede expres că procurorul poate solicita judecătorului arestarea învinuitului care nu poate depăși 10 zile, deoarece acestea nu erau aplicabile în cauză. Examinând recursul în anulare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este fondat, pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 466 C. proc.

pen., infracțiunile flagrante pedepsite prin lege cu închisoarea mai mare de 3 luni și de cel mult 5 ani, precum și formele agravate ale acestor infracțiuni, săvârșite în municipii sau orașe, în mijloace de transport în comun, bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gări, chiar dacă nu aparțin unităților arătate, precum și orice loc aglomerat, se urmăresc și se judecă potrivit dispozițiilor prevăzute în acest capitol, care se completează cu dispozițiile din prezentul cod. În cazul infracțiunilor flagrante, legea a prevăzut o simplificare a desfășurării urmăririi penale, iar în ceea ce privesc măsurile de prevenție, potrivit art. 468 C. proc. pen., reținerea învinuitului este obligatorie.

Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 456/2001 art. 2 1 , a completat prevederile art. 466 C. proc. pen., în sensul că și infracțiunile prevăzute de art. 209 alin. (3) C. pen., se urmăresc și se judecă potrivit procedurii stabilite la art. 467 – art. 479 C. proc. pen. Ulterior, însă, prin art. 213 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale, a fost modificat din nou art. 466 C. proc.

pen., având următorul conținut: „Infracțiunile flagrante pedepsite prin lege cu închisoarea mai mare de un an și de cel mult 12 ani, precum și formele agravate ale acestor infracțiuni, săvârșite în municipii și orașe, în mijloace de transport în comun, bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gări, chiar dacă nu aparțin unităților teritoriale arătate mai sus, precum și în orice alt loc aglomerat, se urmăresc și se judecă potrivit dispozițiilor prevăzute în acest capitol, care se completează cu dispozițiile din prezentul cod.” Analizând succesiunea în timp a legilor, se constată că, prin Legea nr. 281/2003 au fost abrogate prevederile art. 11 1 din Legea nr. 456/2001 care prevedeau obligativitatea urmăririi și judecării infracțiunilor prevăzute de art. 209 alin. (3) C. pen., potrivit dispozițiilor referitoare la procedura de urgență.

În cauza supusă analizei se constată că fapta reținută în sarcina inculpatului B.Z. a fost săvârșită în cursul lunii mai 2004, încadrarea juridică dată fiind cea prevăzută de art. 26 C. pen., raportat la art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a) și g) și alin. (3) lit. a) C. pen., deci, după intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003. Pe cale de consecință, nu ne aflăm în prezența procedurii urgente care ar fi atras anumite particularități și în ceea ce privește luarea măsurilor de prevenție ci în prezența procedurii obișnuite. Prin urmare, hotărârea pronunțată de instanța de recurs este nelegală, în cauză dispunându-se arestarea inculpatului în cadrul procedurii obișnuite cu analizarea prealabilă a îndeplinirii condițiilor legale și a criteriilor prevăzute de art. 136 alin. ultim C. proc.

pen. Pentru aceste considerente, recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei penale nr. 341/ R din 21 mai 2004 a Curții de Apel Oradea, urmează a fi admis, casându-se decizia și menținându-se ca legală și temeinică încheierea nr. 41 din 19 mai 2004 a Tribunalului Bihor, prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului B.Z. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei penale nr. 341/ R din 21 mai 2004 a Curții de Apel Oradea, privind pe inculpatul B.Z. Casează decizia penală sus-menționată și menține ca temeinică și legală încheierea nr. 41 din 19 mai 2004 a Tribunalului Bihor. Onorariul pentru apărarea din oficiu a inculpatului, în sumă de 200.000 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 24 ianuarie 2005.