ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1759/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1351

din 26 mai 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ

și fiscal, a admis excepția de necompetență materială invocată de Ministerul

Finanțelor Publice și a declinat competența de soluționare a cererii formulate

de D.G. și I.E., în favoarea Tribunalului Giurgiu.

În motivare, instanța a

reținut că potrivit art. 7 alin. (4) din Legea nr. 9/1998, hotărârile comisiei

centrale care funcționează în cadrul Ministerului Finanțelor Publice, pot fi

atacate la secția de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia

domiciliază solicitantul, astfel încât cererea reclamanților D.G. și I.E.,

domiciliați în comuna Ghimpați, județul Giurgiu, intră în competența de

rezolvare a Tribunalului Giurgiu.

Împotriva sentinței,

reclamanții au declarat recurs, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate,

conform art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În acest sens, prin motivele

depuse la dosar, se susține că instanța de fond a interpretat greșit actul

juridic dedus judecății, reținând fără temei că obiectul contestației îl

constituie o hotărâre a Comisiei centrale de aplicare a Legii nr. 9/1998, în

loc de refuzul nejustificat al acestei autorități de a rezolva cererea

referitoare la un drept recunoscut de lege și, în consecință, a aplicat eronat

dispozițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990.

Recursul este întemeiat.

Într-adevăr, reclamanții-recurenți

au chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice, pentru refuzul

nejustificat de a valida hotărârea nr. 9 din 21 mai 2001 a Comisiei Județene

Giurgiu pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, prin care le-au fost acordate

compensații de 756.430.310 lei, pentru bunurile abandonate statului bulgar.

Demersul în justiție a fost

determinat de faptul că Ministerul Finanțelor Publice, prin comisia de

specialitate nu a validat/invalidat hotărârea comisiei județene, timp de

aproape 3 ani, deși prin art. 7 din Legea nr. 9/1998, avea această obligație, în

cel mult 60 de zile.

La acțiune a fost anexat

răspunsul transmis reclamanților, de Comisia centrală pentru aplicarea actului

normativ menționat, în care se recunoaște primirea dosarului, pentru examinare

și că nu este încă soluționat.

În aceste condiții, instanța

de fond a considerat greșit că reclamanții au contestat hotărârea comisiei

centrale, care, după cum deja s-a arătat, nici nu a fost dată, obiectul

acțiunii, vădit neîndoielnic, fiind refuzul nejustificat al acestei autorități

de a rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege.

Or, potrivit art. 1 din

Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ, în vigoare la data

sesizării instanței, orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră

vătămată într-un drept recunoscut de lege ori într-un interes legitim,

printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități

administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de

lege sau la un interes legitim, se poate adresa instanței judecătorești

competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a

interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Prin urmare, în sensul

definit prin lege, noțiunea de „act administrativ” cuprinde și refuzul

nejustificat de rezolvare a cererii referitoare la un drept recunoscut de lege,

precum și tăcerea autorității.

În cazul de față, actul

administrativ cu privire la care reclamanții-recurenți au invocat vătămarea,

privește Comisia Centrală pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, ce funcționează în

cadrul Ministerului Finanțelor Publice.

Potrivit art. 3 pct. 1 C.

proc. civ., curțile de apel judecă „în primă instanță procesele și cererile în

materie de contencios administrativ, privind actele autorităților și

instituțiilor centrale”.

Cum actul administrativ atacat

de reclamanții-recurenți privește o structură centrală, conform textului

precitat, competența de soluționare a litigiului în primă instanță revine

curții de apel, iar nu tribunalului, cum greșit s-a hotărât prin sentința

recurată.

În consecință, Înalta Curte constată

că hotărârea instanței de fond este nelegală și, ca atare, se impune casarea

acesteia, prin admiterea recursului și trimiterea cauzei, la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru continuarea

judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

D.G. și I.E., împotriva sentinței civile nr. 1351 din 26 mai 2004, a Curții de

Apel București, secția comercială și de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și

trimite cauza, aceleiași instanțe, pentru continuarea judecății.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 martie 2005.