ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5329/2004

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Judecătoria Iași, prin sentința penală nr. 601 din 11 februarie 2003, a dispus, printre altele, condamnarea inculpatului A.G., la pedeapsa de 4 ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii de furt calificat, prevăzută și pedepsită de art. 208 alin. (1), raportat la art. 209 lit. a), e), g) și i) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 75 lit. c) și art. 37 lit. b) din același cod. A făcut aplicarea dispozițiilor art. 71 și art. 64 C. pen. În baza art. 350 C. proc. pen., a menținut starea de arest a inculpatului, iar în baza art. 88 C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată, timpul reținerii și al arestării preventive de la 6 septembrie 2002, la zi.

În baza art. 14, art. 346 C. proc. pen. și art. 998 C. civ., l-a obligat pe inculpatul A.G. să achite părții civile SC A. SRL Iași, suma de 10.000.000 lei, cu titlu de despăgubiri. Inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat. Hotărând astfel, prima instanță a reținut, în esență că, în perioada 21 aprilie – 10 august 2002, inculpatul A.G. împreună cu un alt inculpat condamnat în cauză, a comis mai multe furturi din autoturisme parcate în locuri publice, cauzând un prejudiciu în valoare totală de 60.000.000 lei. Împotriva sentinței penale au declarat apel inculpații A.G. și B.A. În recursul său, inculpatul A.G. a solicitat schimbarea încadrării juridice dată faptei prin rechizitoriu, în sensul reținerii în sarcina sa a complicității la infracțiunea de furt calificat, având în vedere că el doar a asigurat paza și în subsidiar, reducerea pedepsei aplicate.

Inculpatul B.A. a solicitat achitarea, susținând că nu există probe, din care să rezulte vinovăția sa. Tribunalul Iași, prin decizia penală nr. 756 din 17 iunie 2003, a respins apelurile inculpaților, ca nefondate, cu motivarea că în mod corect și în deplină concordanță cu materialul probator administrat în cauză, instanța de fond a reținut în sarcina inculpaților săvârșirea infracțiunii de furt calificat, prevăzută și pedepsită de art. 208 alin. (1) și art. 209 lit. a), e), g) și i), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și a realizat o corectă individualizare a pedepsei aplicate, în cadrul criteriilor generale prevăzute de art. 52 și art. 72 C. pen., cu luarea în considerare a împrejurărilor comiterii faptelor, a prejudiciului produs, precum și a elementelor ce caracterizează persoana inculpatului, astfel că nu se justifică reducerea acesteia.

În termenul legal, inculpatul A.G. a declarat recurs împotriva deciziei penale nr. 756 din 17 iunie 2003 a Tribunalului Iași, criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală, susținând că nu a comis fapta pentru care a fost condamnat și a solicitat reaprecierea materialului probator administrat și reducerea pedepsei aplicate. Curtea de Apel Iași, prin decizia penală nr. 787 din 11 septembrie 2003 a respins recursul, ca nefondat, reținând că, în raport de materialul probator administrat în cauză, instanțele au reținut corect vinovăția inculpaților, făcând o justă încadrare în drept a faptelor comise de aceștia, iar în ce privește individualizarea pedepselor, au fost respectate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen.

și nu se justifică reducerea pedepsei aplicate. Împotriva hotărârilor mai sus menționate, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 409 și ale art. 410 alin. (1) partea I pct. 7 C. proc. pen., criticându-le că au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, deoarece, faptei săvârșite de inculpatul A.G. i s-a dat o greșită încadrare juridică, prin reținerea dispozițiilor art. 37 lit. b) C. pen. și în cauză, sunt incidente și dispozițiile art. 1 din Legea nr. 543/2002. Examinând hotărârile atacate, în raport de cazurile de casare invocate, Curtea constată, în baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, recursul în anulare fondat numai pentru considerentele ce se vor arăta în continuare, urmând a fi admis, ca atare.

În acest sens, potrivit dispozițiilor art. 37 lit. b) C. pen., există recidivă când după executarea unei pedepse cu închisoare mai mare de 6 luni, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după împlinirea termenului de prescripție a executării unei asemenea pedepse, cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune cu intenție, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an. De asemenea, conform art. 38 alin. (2) din același cod, la stabilirea stării de recidivă, printre altele, nu se ține seama de condamnările pentru care a intervenit reabilitarea, sau în privința cărora s-a împlinit termenul de reabilitare.

Totodată, conform art. 135 lit. a) C. pen., termenul de reabilitare judecătorească al unui condamnat la pedeapsa închisorii mai mare de un an până la 5 ani, se compune dintr-o perioadă fixă de 4 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunțate și se calculează, potrivit art. 136 alin. (1) din același cod, de la data când a luat sfârșit executarea pedepsei principale. În ceea ce privesc condamnările succesive, termenul de reabilitare se va calcula în funcție de pedeapsa cea mai grea și va începe să curgă de la data executării ultimei pedepse. În cazul liberării condiționate a executării unei pedepse, data executării va fi considerată aceea a împlinirii duratei pedepsei.

Revenind la cauză, se reține că din actul de la dosarul de urmărire penală și actele înaintate la dosar, anexate memoriului privind recursul în anulare rezultă că, prin sentința penală nr. 271 din 21 februarie 1991 a Judecătoriei Iași, definitivă prin decizia penală nr. 396 din 2 iulie 1991 a Tribunalului Iași, inculpatul A.G. a fost condamnat la 3 ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii de viol, prevăzută și pedepsită de art. 197 alin. (2) lit. b) C. pen., fiind arestat de la 18 iulie 1990 până la 6 februarie 1993, când a fost liberat condiționat. De asemenea, prin sentința penală nr. 2622 din 2 noiembrie 1993 a Judecătoriei Iași, menținută prin decizia penală nr. 96 din 8 martie 1994 a Tribunalului Iași, definitivă la expirarea termenului de recurs, inculpatul a fost condamnat la un an închisoare, pentru infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice, prevăzută de art. 321 alin. (2), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

Prin aceeași sentință penală, în temeiul dispozițiilor art. 61 C. pen., a fost revocată liberarea condiționată a restului neexecutat de 159 zile închisoare și, prin contopirea acesteia cu pedeapsa de un an închisoare, a dispus ca inculpatul să execute, în final, un an și 3 luni închisoare. Inculpatul a fost arestat preventiv de la 22 iulie 1993, până la 26 august 1994, când a fost liberat condiționat. Ori, în raport de aceste condamnări succesive, conform art. 135 lit. a) C. pen., termenul de reabilitare judecătorească era de 5 ani și 6 luni (4 + un an și 6 luni) și se socotește de la 21 octombrie 1994, când a expirat durata ultimei pedepse de un an și 3 luni închisoare.

Așadar, termenul de reabilitare judecătorească s-a împlinit la 20 aprilie 2000. Cum inculpatul a comis infracțiunea dedusă judecății în prezenta cauză în perioada 21 aprilie 10 august 2002, după expirarea termenului de reabilitare, condamnările anterioare de 3 ani și respectiv, un an și 3 luni închisoare, nu pot constitui primul termen al recidivei.

Pe de altă parte, se constată că inculpatul a mai fost condamnat prin sentința penală nr. 2447 din 25 aprilie 2002 a Judecătoriei Iași, definitivă prin neapelare la 7 mai 2002, la 4 ani închisoare pentru infracțiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. (1) și art. 209 alin. (1) lit. a), g) și i), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., pentru fapte comise în perioada 7 februarie – 16 martie 2001. Se constată că nici această condamnare nu atrage starea de recidivă, întrucât, în cazul infracțiunilor continuate, data săvârșirii, în funcție de care se stabilește starea de recidivă, o reprezintă momentul în care elementele constitutive ale infracțiunii sunt întrunite, iar nu data comiterii ultimei acțiuni sau inacțiuni.

Rezultă așadar că, în ceea ce privește infracțiunea continuată de furt calificat dedusă judecății în prezenta cauză, pentru stabilirea existenței unei eventuale recidive, va fi avută în vedere data de 21 aprilie 2002, când s-a săvârșit prima acțiune și au fost întrunite elementele infracțiunii de furt calificat. Ori, raportând această dată (21 aprilie 2002) la sentința penală nr. 2447 din 25 aprilie 2002 a Judecătoriei Iași, definitivă prin neapelare la 7 mai 2002, se observă că fapta dedusă judecății în prezenta cauză este anterioară, nu doar rămânerii definitive a hotărârii menționate, ci și pronunțării acesteia. Așadar, raportul dintre condamnarea aplicată prin sentința penală nr. 2447 din 25 aprilie 2002 a Judecătoriei Iași și fapta dedusă judecății în prezenta cauză, nu caracterizează starea de recidivă.

Așa fiind, se constată că inculpatul A.G. nu a comis faptele deduse judecății, în stare de recidivă postexecutorie și deci, instanțele reținând în mod greșit dispozițiile art. 37 lit. b) C. pen., Curtea, le va înlătura și va menține pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată inculpatului. Cât privește susținerea din recursul în anulare, în sensul că în prezenta cauză sunt incidente dispozițiile art. 1 din Legea nr. 543/2002, întrucât la aplicarea actelor de clemență, în cazul infracțiunilor continuate va fi avut în vedere momentul epuizării, respectiv comiterea ultimei acțiuni care, în speță, s-a săvârșit la 10 august 2002, se constată că nu este fondată. În acest sens, este de observat că potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (2), pct. 12 din Legea nr. 543/2002, nu beneficiază de prevederile acestei legi, cei cărora li s-au aplicat pedepse, printre altele, și pentru infracțiunea de furt calificat, prevăzută de art. 209 alin. (1) lit. a) și g) C. pen.

Cum în cauză, inculpatul A.G. a fost condamnat pentru comiterea infracțiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. (1), raportat la art. 209 lit. a), e), g) și i) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod, rezultă în mod clar că pedeapsa de 4 ani închisoare, aplicată inculpatului este exceptată de la beneficiul grațierii, astfel că solicitarea procurorului general de a se reține incidența dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 543/2002, cu privire la această pedeapsă nu poate fi primită. În consecință, pentru considerentele de mai sus, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 385 15 alin. (1) pct. 2 lit. d) C. proc.

pen., va admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, va casa hotărârile atacate numai cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 37 lit. b) C. pen., pe care le va înlătura și va menține pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată inculpatului, pentru comiterea infracțiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. (1), raportat la art. 209 lit. a), e), g) și i), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Va deduce din pedeapsa aplicată, perioada executată. Onorariul în sumă de 400.000 lei, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpat, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva sentinței penale nr. 601 din 11 februarie 2003 a Judecătoriei Iași, deciziei penale nr. 756 din 17 iunie 2003 a Tribunalului Iași și deciziei penale nr. 787 din 11 septembrie 2003 a Curții de Apel Iași, privind pe inculpatul A.G. Casează hotărârile atacate numai cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 37 lit. b) C. pen., pe care le înlătură, cu menținerea pedepsei de 4 ani închisoare aplicată inculpatului. Deduce din pedeapsa aplicată, perioada executată. Onorariul în sumă de 400.000 lei, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 19 octombrie 2004.