SALAMONE c. ITALIE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 11760/05 prezentate de Carmela SALAMONE împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 11 mai 2006 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președintele Hedigan Caflisch Zagrebelsky Gyulumyan Myjer, I. Ziemel și V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 25 martie 2005, După ce a deliberat, face următoarea decizie: reclamanta, dl Carmela Salamone, este un resortisant italian, născut în 1924 și rezident la Palermo. Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul T. Raimondo, avocat la Palermo. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de recurentă, pot fi rezumate după cum urmează: Prin hotărârea din 5 februarie 1982, Ministerul Lucrărilor Publice a aprobat proiectul de construcție a unui drum pe acest teren. Prin decretul din 29 martie 1982, prefectul din Agrigente a autorizat societatea B., însărcinată de întreprinderea națională a podurilor și a încălțămintei (inclusiv ANAS) să efectueze lucrările de construcție a drumurilor, să ocupe de urgență terenul reclamantei în vederea exproprierii acesteia.2 La 26 aprilie 1982, societatea B. a ocupat terenul și a început lucrările de construcție. Printr-un act de punere în aplicare notificat la 9 mai 1987, recurenta a introdus în fața Tribunalului din Palermo o acțiune în despăgubire împotriva societății B. și a societății la Agnes. Aceasta a susținut că ocupația terenului era ilegală, dat fiind că aceasta din urmă era urmărită dincolo de perioada autorizată, fără a se recurge la expropriere formală și la plata unei despăgubiri. În lumina acestor considerații, Comisia a solicitat, printre altele, o despăgubire egală cu valoarea de piață a terenului, însoțită de dobânzi și reevaluare. În timpul procesului, a fost depusă o expertiză la grefare. (L) expertul a declarat că terenul era zidibil și că partea din acesta ocupată de societatea B. avea o suprafață globală de 23 780 de metri pătrați. În plus, a evaluat la 702 800 de metri pătrați. 000 ITL valoarea de piață în 1989 a acestei din urmă părți a terenului. Prin o hotărâre depusă la grefa la 6 iulie 1994, Tribunalul din Palermo a declarat că ocupația terenului a devenit ilegală începând cu 25 iulie 1994 aprilie 1990 și că, începând cu această dată, proprietatea asupra terenului fusese transferată administrației în temeiul principiului exproprierii indirecte. În lumina acestor considerații, instanța a condamnat societatea B. să plătească recurentei suma de 726 580 000 ITL, egal cu valoarea de piață a terenului în 1990, plus dobânzi și reevaluare. În ceea ce privește AANAS, instanța a respins cererea recurentei împotriva acesteia din cauza nelegitimii pasive. Printr-un act notificat la 19 septembrie 1994, recurenta a solicitat această hotărâre în fața Tribunalului de apel din Palermo, care contesta în special respingerea cererii sale împotriva În timpul procesului în fața instanței de apel, s-a depus o expertiză la grefa de transplant. L. expertul a declarat că terenul a avut natură agricolă și a evaluat la 42 804 000 ITL valoarea sa medie în 1989. Prin hotărârea depusă la grefa de la 18 ianuarie 2001, instanța de apel a lui Palermo a recunoscut legitimarea pasivă a AANAS și a confirmat natura agricolă a terenului. În plus, instanța de apel a declarat că ocupația terenului a devenit ilegală începând cu 5 februarie 1989 și că, începând cu această dată, proprietatea terenului fusese transferată administrației în temeiul principiului exproprierii indirecte. În lumina acestor considerente, instanța de apel a dat sentința la: AANAS și societatea B. să plătească recurentei o despăgubire egală cu valoarea de piață a terenului în 1989 reevaluată în ziua pronunțării, și anume 66 962 577 ITL, plus dobândă. În plus, instana de apel a aplicat taxa pe teren și societatea B. să plătească recurentei suma de 14 068 125 ITL, plus dobândă, cu titlu de ocupație. Prin intermediul unei acțiuni din 13 iunie 2001, recurenta s-a ocupat de casare, susținând în special că partea de teren ocupată avea o suprafață mai mare decât cea reținută de instanțele interne și contestă, în orice caz, valoarea despăgubirii recunoscute de instanța de apel. Prin hotărârea depusă la grefa din 30 septembrie 2004, Curtea de Casație a decăzut reclamanta recursului său. GRIEFS 1. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, recurenta se plângea că a fost privată de teritoriul său într-un mod incompatibil cu dreptul său la respectarea bunurilor sale. 2. invocând articolele 1 din Protocolul nr. 1 și 6 alin. (1) din Convenție, reclamanta se plânge de reducerea valorii despăgubirii din cauza aplicării la cauza sa a art. 5a din Legea nr 359 din 1992, intrată în vigoare în cursul procedurii în fața instanțelor naționale. 3. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanta se plânge de durata procedurii în fața tuturor instanțelor naționale. ÎN Â 1. Recurenta se plânge de pierderea terenului în conformitate cu principiul exproprierii indirecte. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. a din Legea nr 359 din 1992. Aceasta se referă mai întâi la art. 1 din Protocolul nr. În plus, ea se referă la art. 6 alineatul (1) din Convenție, care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale ( ...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea constată că Tribunalul de Primă Instanță din Palermo, în hotărârea depusă la grefa din 18 ianuarie 2001, a declarat că terenul are o natură agricolă și a recunoscut recurentei o despăgubire egală cu valoarea de piață a acestuia în momentul transferului proprietății. Curtea de Casație a confirmat această hotărâre. Prin urmare, criteriile de calculare a despăgubirii prevăzute la art. 5a din Legea nr 359 din 1992, în ceea ce privește terenurile de construcție, nu au fost aplicate în speță. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că nimic din dosar nu permite identificarea unei aparente încălcări a dispozițiilor invocate ale Convenției. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 alin. (3) din Convenție. (3) Recurenta se plânge de durata procedurii în fața instanțelor naționale. La art. 6 alin. (1) din Convenție, care, în părțile sale relevante, dispune de orice persoană care are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea trebuie mai întâi să stabilească dacă reclamanta a epuizat, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, căile de atac care îi erau deschise în dreptul italian. Curtea constată că, în conformitate cu Legea nr. 89 din 24 martie 2001 ( Pinto a) persoanele care au suferit daune patrimoniale sau nepatrimoniale pot sesiza instanța de apel competentă pentru a face să se constate încălcarea Convenției cu privire la respectarea termenului rezonabil de la art. 6 alin. (1) și pentru a solicita acordarea unei sume cu titlu de satisfacție echitabilă. Curtea amintește că a constatat deja în mai multe decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, Brusco c. Italia, n 69789/01, 6 septembrie 2001, CEDH 2001-IX și Giacometti c. Italia, n 34969/97, 8 noiembrie 2001, CEDO 2001-XII) că remediul introdus prin Legea Pinto este o acțiune pe care reclamanții trebuie să o încerce înainte ca Curtea să se pronunțe asupra admisibilității cererii, și aceasta indiferent de data la care cererea a fost introdusă în fața Curții. În speță, nu reiese din dosar că recurenta a recurs la această cale de atac. Întrucât nu denotă nicio împrejurare de natură să decidă în mod diferit în cazul de față, Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Moduler Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

11760/05

présentée par Carmela SALAMONE

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 11 mai 2006 en une chambre composée de

:

MM.

B.M.

Zupančič

,

président

,

J.

Hedigan

,

L.

Caflisch

,

V.

Zagrebelsky

,

M

me

A.

Gyulumyan

,

M.

E.

Myjer,

M

me

I. Ziemele

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 25 mars 2005,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante, M

me

Carmela Salamone, est une ressortissante italienne, née en 1924 et résidant à Palerme. Elle est représentée devant la Cour par M

e

T. Raimondo, avocat à Palerme.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.

La requérante était propriétaire d’un terrain de 40

500 mètres carrés sis à Agrigente et enregistré au cadastre, feuilles 113, 119 et 120, parcelles 1, 4, 20 et 63.

Par un arrêté du 5 février 1982, le ministère des Travaux publics approuva le projet de construction d’une route sur ce terrain.

Par un arrêté du 29 mars 1982, le préfet d’Agrigente autorisa la société B., chargée par l’Entreprise nationale des

ponts et chaussées (« ANAS »)

d’effectuer les travaux de construction de la route, à occuper d’urgence le terrain de la requérante en vue de son expropriation.²

Le 26 avril 1982, la société B. procéda à l’occupation matérielle du terrain et entama les travaux de construction.

Par un acte d’assignation notifié le 9 mai 1987, la requérante introduisit devant le tribunal de Palerme une action en dommages-intérêts à l’encontre de la société B. et de l’ANAS. Elle fit valoir que l’occupation du terrain était illégale, étant donné que celle-ci s’était poursuivie au-delà de la période autorisée, sans qu’il fût procédé à l’expropriation formelle et au paiement d’une indemnité. A la lumière de ces considérations, elle demanda notamment un dédommagement égal à la valeur marchande du terrain, assorti d’intérêts et réévaluation.

Au cours du procès, une expertise fut déposée au greffe. L’expert déclara que le terrain était constructible et que la partie de celui-ci occupée par la société B. avait une surface globale de 23

780 mètres carrés. En outre, il évalua à 702

800

000 ITL la valeur marchande en 1989 de cette dernière partie du terrain.

Par un jugement déposé au greffe le 6 juillet 1994, le tribunal de Palerme déclara que l’occupation du terrain était devenue illégale à compter du 25

avril 1990 et qu’à compter de cette date la propriété du terrain avait été transférée à l’administration en vertu du principe de l’expropriation indirecte. A la lumière de ces considérations, le tribunal condamna la société B. à verser à la requérante la somme de 726

580

000 ITL, égale à la valeur marchande du terrain en 1990, plus intérêts et réévaluation. Quant à l’ANAS, le tribunal rejeta la demande de la requérante à l’encontre de celle-ci pour défaut de légitimation passive.

Par un acte notifié le 19 septembre 1994, la requérante interjeta appel de ce jugement devant la cour d’appel de Palerme, contestant notamment le rejet de sa demande à l’encontre de l’ANAS.

La société B. et l’ANAS se constituèrent dans la procédure, contestant notamment le montant du dédommagement reconnu à la requérante par le tribunal.

Au cours du procès devant la cour d’appel, une expertise fut déposée au greffe. L’expert déclara que le terrain avait nature agricole et évalua à 42

804

000 ITL sa valeur vénale en 1989.

Par un arrêt déposé au greffe le 18 janvier 2001, la cour d’appel de Palerme reconnut la légitimation passive de l’ANAS et confirma la nature agricole du terrain. En outre, la cour d’appel déclara que l’occupation du terrain était devenue illégale à compter du 5 février 1989 et qu’à compter de cette date la propriété du terrain avait été transférée à l’administration en vertu du principe de l’expropriation indirecte. A la lumière de ces considérations, la cour d’appel condamna l’ANAS et la société B. à verser à la requérante un dédommagement égal à la valeur marchande du terrain en 1989 réévaluée au jour du prononcé, à savoir 66

962

577 ITL, plus intérêts. En outre, la cour d’appel condamna l’ANAS et la société B. à verser à la requérante la somme de 14

068

125 ITL, plus intérêts, à titre d’indemnité d’occupation.

Par un recours du 13 juin 2001, la requérante se pourvut en cassation, faisant notamment valoir que la partie du terrain occupée avait une surface supérieure à celle retenue par les juridictions internes et contestant en tout état de cause le montant du dédommagement reconnu par la cour d’appel.

Par un arrêt déposé au greffe le 30 septembre 2004, la Cour de cassation débouta la requérante de son pourvoi.

GRIEFS

o

1, la requérante se plaint d’avoir été privée de son terrain de manière incompatible avec son droit au respect de ses biens.

o

1 et 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de la réduction du montant du dédommagement en raison de l’application à sa cause de l’article 5

bis

de la loi n

o

359 de 1992, entrée en vigueur au cours de la procédure devant les juridictions nationales.

EN DROIT

o

1, qui se lit ainsi

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.

bis

de la loi n

o

359 de 1992. Elle invoque d’abord l’article 1 du Protocole n

o

1.

En outre, elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention, qui, dans ses parties pertinentes, se lit ainsi

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement ( ...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

La Cour constate que la cour d’appel de Palerme, dans son jugement déposé au greffe le 18 janvier 2001, déclara que le terrain avait une nature agricole et reconnut à la requérante un dédommagement égal à la valeur marchande de celui-ci au moment du transfert de la propriété. La Cour de cassation confirma cet arrêt. Il s’ensuit que les critères de calcul du dédommagement prévus par l’article 5

bis

de la loi n

o

359 de 1992, en ce qui concerne les terrains constructibles, n’ont pas été appliqués en l’espèce.

Au vu de ce qui précède, la Cour estime que rien dans le dossier ne permet de déceler une apparence de violation des dispositions invoquées de la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, conformément à l’article 35 § 3 de la Convention.

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)»

La Cour doit d’abord déterminer si la requérante a épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours qui lui étaient ouvertes en droit italien.

La Cour note que, selon la loi n

o

89 du 24

mars

2001 («

la loi

Pinto »), les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non patrimonial peuvent saisir la cour d’appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention quant au respect du délai raisonnable de l’article 6 § 1, et demander l’octroi d’une somme à titre de satisfaction équitable.

La Cour rappelle avoir déjà constaté dans plusieurs décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres,

Brusco c. Italie

, n

o

69789/01, 6

septembre

2001, CEDH 2001-IX, et

Giacometti c. Italie

, n

o

34969/97, 8

novembre 2001, CEDH 2001-XII) que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que les requérants doivent tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête, et ceci quelle que soit la date d’introduction de la requête devant la Cour. En l’espèce, il ne ressort pas du dossier que la requérante ait fait usage de cette voie de recours.

Ne décelant aucune circonstance de nature à décider différemment dans le cas d’espèce, la Cour considère que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief de la requérante tiré de l’article 1 du Protocole n

o

1

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Vincent

Berger

Boštjan M.

Zupančič

Greffier

Président