ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3240/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

nr. 12181 din 8 iulie 2003, pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială,

reclamanta SC P.I. SA, cu sediul în Balotești, Județul Ilfov a chemat în

judecată pe pârâta SC M.C. SRL cu sediul în București, solicitând ca instanța

să constate nulitate absolută a contractului de leasing imobiliar cu clauză

irevocabilă de vânzare din 27 mai 1999, încheiat de părți.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâta contractul de asociere în

participațiune din 11 ianuarie 1999, având ca obiect exploatarea în comun a

bazinului piscicol A., iar ulterior, în baza prevederilor articolului 24 pct. 5

și ale articolului 27 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997, acest contract a fost

înlocuit cu contractul de leasing imobiliar din 27 mai 1999, modificat prin mai

multe acte adiționale. A susținut că actuala conducere a societății reclamante

a reanalizat condițiile în care s-au încheiat contractul de leasing și actele

adiționale și a apreciat că aceste convenții sunt lovite de nulitate absolută,

în primul rând pentru că societatea pârâtă nu a respectat cerințele articolului

27 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997, în sensul că a realizat doar proiecte

pentru lucrări de amenajare, nu investiții. În atare situație, a susținut

reclamanta, societatea pârâtă nu era îndrituită să participe la negociere

directă, întrucât raportul de evaluare a investițiilor fiind comun pentru

bazinele piscicole A. și V.S., nu se poate stabili cu certitudine care sunt

investițiile aferente fiecărui obiectiv. Sub același aspect, a susținut și că

investițiile nu sunt însoțite de înscrisuri doveditoare, facturile neavând

forță probantă în cadrul unei asocieri dintre două societăți comerciale, din

care una cu capital majoritar de stat.

Subsumat aceluiași motiv de

nulitate, reclamanta a mai susținut și că investiția este stabilită la

7.000.000 lei, în raportul de evaluare, ceea ce reprezintă 1,98% din valoarea

activelor; ori, potrivit dispozițiilor art. 81 alin. (1) din H.G. nr. 55/1998,

pentru aprobarea Normelor metodologice, privind privatizarea societății

comerciale, investiția trebuie să reprezinte minimum 10% din valoarea activului

pentru ca societatea pârâtă să dobândească dreptul de negociere directă în

vederea încheierii contractului de leasing.

Al doilea motiv de nulitate

absolută a contractului de leasing este în legătură cu obiectul acestuia. A

susținut reclamanta că obiectul contractului l-a constituit inițial exploatarea

în sistem de leasing a folosinței bazinului piscicol, că prin actul adițional

din 3 ianuarie 2000, acesta a fost schimbat în vânzarea – cumpărarea în leasing

a activelor societății reclamante, care reprezintă de fapt dotările aferente

bazinului, anume dig, călugăr, împrejmuire. Sub acest aspect, reclamanta a

susținut că schimbarea obiectului contractului prin act adițional contravine

dispozițiilor art. 948 C. civ., că în atare situație este vorba despre un error

în negotio, care atrage nulitatea absolută a convenției, cu atât mai mult cu

cât sistemul nostru juridic nu cunoaște instituția „vânzării – cumpărării în leasing”.

În aceeași ordine de idei, a

arătat că mandatul F.P.S. în baza căruia s-a încheiat actul adițional din 3

ianuarie 2000 este datat 18 aprilie 1999, este anterior mandatului în baza

căruia s-a încheiat contractul de leasing imobiliar și nu se află la dosarul

contractului.

În ce privește accepțiunea

termenului „active”, a invocat prevederile articolului 3 lit. d) din O.U.G. nr.

88/1997 (astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 99/1999) și a susținut că

„dotările” aferente bazinului piscicol A., nu pot fi separate și organizate să

funcționeze independent, distinct de restul activităților societății. A conchis

reclamanta că, prin încheierea contractului de leasing a cărui nulitate

absolută se invocă, pârâta a urmărit de fapt să dobândească dreptul de proprietate

pentru un luciu de apă de 9,5 ha, deși potrivit anexei nr. I la Legea nr. 213/1998,

toate apele de suprafață aparțin domeniului public al statului, ca și terenul

aferent, administrat de A.D.S.

Tot în legătură cu obiectul

contractului, a susținut că transmiterea dreptului de folosință asupra

bazinului pentru întreaga durată a existenței acestuia implică și dreptul de

folosință asupra terenului aferent, de care, însă, pentru argumentele expuse

deja, reclamanta nu poate dispune:

Cât privește prevederea

contractuală relativă la darea în folosință a zonei de protecție de 5 m,

conform Legii nr. 107/1996 (legea apelor) a susținut că ea reprezintă de fapt o

obligație imposibilă, deoarece zona respectivă nu este proprietatea societății

reclamante, astfel c´ este incident principiul nemo dat quod non habet.

Al treilea motiv de nulitate

l-a constituit, în opinia reclamantei, omisiunea de a prevedea valoarea

reziduală, adică, potrivit dispozițiilor O.G. nr. 51/1997, valoarea la care,

după expirarea contractului, are loc transferul proprietății bunului.

În privința prețului, a

susținut că, deși contractul a fost încheiat pe o perioadă de 5 ani, plata a

fost stabilită în lei, nu într-o valută stabilă, ceea ce, în condiții de

devalorizare constantă a leului, a făcut ca rata lunară de leasing să coboare

de la 225 dolari S.U.A. la 107 dolari S.U.A., iar prețul să devină neserios, în

disproporție vădită față de valoarea bunului.

Cererea este întemeiată în

drept pe dispozițiile art. 948, 966 și 968 C. civ., 10 pct. 4 C. proc. civ., pe

dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997, cu modificările ulterioare, pe dispozițiile

H.G. nr. 55/1998, modificată prin H.G. nr. 361/1998, ca și pe dispozițiile H.G.

nr. 450/1999.

Prin sentința civilă nr. 3783

din 17 martie 2004, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins

acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut că admiterea societății pârâte la negocierea directă

pentru încheierea contractului de leasing a fost făcută de comisia care a

analizat concluziile raportului de evaluare întocmit de N.G. A mai reținut că

prin actul adițional din 5 ianuarie 2000, părțile nu au schimbat obiectul

contractului, ci l-au detaliat în privința art. 1. Totodată, prima instanță a

reținut că lipsa valorii reziduale nu constituie motiv de nulitate a

contractului, întrucât prevederile art. 6 din acest contract sunt în sensul că

redevențele locative acoperă valoarea de circulație a bunului, marja de profit

a locatorului, iar redevența reprezintă amortizarea totală a activului, plus

cota de profit a locatorului. A mai reținut și că prețul însuși al contractului

a fost stabilit în baza unui raport de evaluare, iar însumarea redevențelor

lunar depășește valoarea prețului stabilit.

În ce privește moneda de

plată a prețului, instanța de fond a reținut că aceasta nu conduce prin ea

însăși la concluzia că prețul este neserios, cu atât mai mult cu cât pârâta i-a

notificat la 12 august 2003, reclamantei intenția de a face plata în dolari.

A reținut și că trebuie

făcută aplicarea principiului potrivit căruia nimeni nu poate invoca propria

faptă culpabilă pentru anularea unui act juridic, iar în raport și de

dispozițiile art. 969 – 970 C. civ., a apreciat cererea, ca neîntemeiată.

La 27 mai 2004, în termen

legal reclamanta a formulat apel motivat împotriva sentinței civile nr. 3783/2004

a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, cauza fiind înregistrată la

nr. 1059 din 11 iunie 2004 pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Prin decizia nr. 520 din 18

noiembrie 2004 a Curții de Apel București a respins, ca nefondat, apelul

reclamantei SC P.I. SA Balotești.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs în termen reclamanta, solicitând admiterea recursului și

modificarea deciziei atacate.

În primul motiv de recurs,

întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamanta recurentă

susține că decizia atacată cuprinde în mare parte motive contradictorii ori

străine de natura pricinii. Astfel deși reclamanta a pus la dispoziția

instanțelor suficiente înscrisuri doveditoare de natură a lămuri valoarea

activelor ce au făcut obiectul contractului în cauză instanța de apel consideră

că „nerespectarea procentului de 10% constituie o culpă exclusivă a reclamantei

care nu a lămurit instanța de apel cu privire la valoarea activului ce face

obiectul contractului de leasing imobiliar, cu clauză irevocabilă de vânzare –

cumpărare”.

Celelalte motive care ar fi

atras nulitatea absolută a contractului de leasing au fost invocate de

reclamantă, întrucât împreună pot conduce la prezumția legală de fraudare a

legii ori instanța de apel le-a analizat distinct pe fiecare deși instanța de

fond le-a respins în bloc fără a se putea reține vre-un considerent de natură a

putea fi cenzurat de instanța de apel. Aceste motive vizează greșita încheiere

a contractului prin negociere directă și nu prin licitație, schimbarea în

totalitate a obiectului contractului prin actul adițional, prețul derizoriu al

contractului și lipsa precizării valorii reziduale a contractului de leasing.

În al doilea motiv de

recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta

recurentă învederează faptul că instanța de apel citează în considerentele

hotărârii prevederi legale care nu au nici o legătură cu speța, iar motivul

principal de nulitate absolută al contractului, și anume prețul neserios,

derizoriu al acestuia nu este cercetat sub nici un aspect după cum și instanțe

de fond a procedat identic. Evoluția ratei inflației înregistrate ulterior perfectării

contractului trebuia să determine automat indexarea redevențelor locative,

acesta fiind motivul principal pentru care reclamanta a acționat-o în judecată

pe pârâtă. Reclamanta recurentă a indicat drept norme legale încălcate art. 40,

41, 43 și 61 C. com., coroborate cu art. 1303 C. civ., iar cu privire la

obligațiile actualei conducerii a societății de a lua măsurile ce se impun în

vederea recuperării prejudiciilor create de foștii administratori sau directori

a invocat încălcarea art. 123, 130, 144, 152 și următoarele din Legea nr. 31/1990.

Examinând recursul, Înalta

Curte constată că acesta este întemeiat pentru următoarele motive:

Hotărârea instanței de apel

cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii și a fost dată cu

aplicarea greșită a legii.

Astfel, privitor la natura

și valoarea activelor ce au făcut obiectul contractului de leasing, instanța de

apel a reținut că prin actul adițional nu s-a făcut decât o descriere a bunului

menționat generic în contract sub denumirea de „activ B.P.A.” pentru ca apoi să

arate că bunul se compunea din bazinul piscicol și din dotările aferente,

respectiv dig, călugăr și împrejmuire. Aceasta în condițiile în care obiectul

contractului de leasing constă în „folosința” activului B.P.A. de 9,5 ha luciu

de apă și 5 m în zona de protecție, iar obiectul actului adițional îl

constituirea doar „dotările aferente bazinelor piscicole” (dig, călugăr și

împrejmuire), reclamanta obligându-se să transmită pârâtei „dreptul de

folosință asupra bazinelor susmenționate, pentru întreaga perioadă a existenței

bazinului piscicole, după achitarea integrală a contractului”.

În aceste condiții și

evaluarea obiectului contractului de leasing de către instanță este de natură

să evidențieze contradicții și neajunsuri, ea întemeindu-se pe o expertiză de

evaluare extrajudiciară, care a precedat contractul din 27 mai 1999, dar care

nu a avut în vedere obiectul actului adițional. Mai mult, dispozițiile legale

privitoare care reglementează investițiile efectuate și condiționează posibilitatea

încheierii contractului de leasing de valoarea acestora sunt diferite în raport

de data încheierii contractului de leasing, respectiv a actului adițional. Ori

aplicarea acestora depinde de calificarea „actului adițional” ca atare sau ca

un contract distinct, cu un obiect distinct.

Față de cele de mai sus,

având în vedere că instanțele nu au stabilit în mod neechivoc obiectul

contractului de leasing, în raport de care să analizeze valoarea lui și

valabilitatea contractului respectiv nulitatea acestuia, Înalta Curte apreciază

că aceasta echivalează cu o neexecutare reală a fondului cauzei și urmează ca

în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., să admită recursul și să trimită

cauza spre rejudecare instanței de apel. Cu ocazia rejudecării instanța de

trimitere va administra probele necesare pentru a stabili cu claritate activele

care fac obiectul contractului de leasing dintre părți, sens în care va putea

dispune și efectuarea unei expertize tehnice de identificarea și evaluare a

activelor în cauză și a valorii investițiilor efectuate de pârâtă.

În raport de acestea va

analiza condițiile încheierii contractului de leasing și a actului adițional

(inclusiv necesitatea mandatului dat de F.P.S., pentru încheierea actului

adițional și care nu se află la dosar) pentru a se putea pronunța întemeiat și

cu un suport probator suficient asupra motivelor de nulitate invocate de

reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta SC P.I. SA Balotești, împotriva deciziei nr. 520 din 18 noiembrie

2004 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, casează decizia

recurată și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 27 mai 2005.