ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5940/2004

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Reclamantul B.C. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Apărării

Naționale și a solicitat restituirea sumei de 8.965.192 lei, actualizată cu

indicele de inflație la data efectuării plății, reprezentând partea de TVA

reținută nelegal cu ocazia vânzării apartamentului de serviciu pe care îl

locuia în calitate de chiriași.

În motivarea acțiunii se arată că a

cumpărat locuința de serviciu în temeiul H.G. nr. 576 din 10 septembrie 1998,

cu plata prețului în rate, prin contract de vânzare-cumpărare din 14 septembrie

1999 fără a se specifica nimic referitor la TVA; la 26 iulie 2000 prin actul

adițional nr. 1 la sus citatul contract se stabilește prețul locuinței diminuat

cu suma de 21.498.166 lei reprezentând taxa pe valoarea adăugată (22%) cu precizarea

că modul de rezolvare a problemei legat de TVA în suma de 8.965.192 lei

încasată de la cumpărător se va stabili ulterior; pârâta a refuzat însă

restituirea acestei sume sau reducerea sumei ce va fi plătită în rate.

Ministerul Apărării Naționale a

formulat cerere de chemare în garanție împotriva Ministerului Finanțelor

Publice, prin D.G.F.P. Timiș.

Judecătoria Timișoara prin sentința

civilă nr. 20.412 din 5 noiembrie 2002 a respins acțiunea reclamantului, și pe

cale de consecință și cererea de chemare în garanție.

Instanța a reținut că nu sunt

aplicabile prevederile art. 2.2 lit. b) din H.G. nr. 512/1998, care face

trimitere la Decretul nr. 151/1975, deoarece vânzarea locuințelor de serviciu

nu face parte din sursele de venituri enumerate expres în decretul citat,

pentru a fi scutite de TVA potrivit art. 2.2 din H.G. nr. 512/1998.

Tribunalul Timiș, prin decizia

civilă nr. 359 din 14 aprilie 2003 a admis recursul declarat de reclamant, a

modificat sentința recurată în sensul că: admite acțiunea principală și obligă

pârâtul să restituie reclamantului suma de 8.965.192 lei reactualizată cu

indicele inflației calculat la data executării efective a obligației; obligă

pârâtul și la plata cheltuielilor de judecată; se admite și cererea de chemare

în garanție a Ministerului Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Timiș care este

obligat la plata aceleiași sume către pârât.

Instanța de recurs a reținut că

„aplicarea TVA-ului în condițiile în care contractele au fost încheiate, având

ca bază legală H.G. nr. 576/1998, este nelegală” deoarece dispozițiile art. 5

prevăd că sumele rezultate din vânzarea locuințelor de serviciu vor fi reținute

integral de către Ministerul Apărării Naționale ca venituri extrabugetare

pentru construirea, achiziționarea, reabilitarea și repararea capitală a

locuințelor de serviciu, ceea ce constituia autofinanțare potrivit Decretului

nr. 151/1975. În același sens fiind și dispozițiile art. 15 alin. (4) din Legea

nr. 36/1999; în concluzie, se apreciază că reclamantul, fără a avea vreo culpă,

a plătit mai mult decât prețul legal și întrucât pârâtul refuză restituirea sau

compensarea în contul ratelor, se impune admiterea acțiunii. Deoarece suma în

litigiu a fost virată la bugetul de stat se impune și admiterea cererii de

chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Timiș și

obligarea acesteia de a restitui pârâtului suma pe care pârâtul o va plăti

reclamantului.

Împotriva acestei ultime hotărâri a

declarat recurs în anulare, Procurorul general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție.

Se susține în esență, că instanța de

recurs: a aplicat și interpretat greșit dispozițiile legale în materia

perceperii taxei pe valoarea adăugată, respectiv O.G. nr. 3/1992 republicată [art.

2 lit. b)] și H.G. nr. 512/1998, cu privire la aprobarea Normelor pentru

aplicarea O.G. nr. 3/1992 [art. 2.2 lit. b)], Decretului nr. 151/1975 și ale

Legii nr. 36/1999 [art. 15 alin. (4)]; în legătură cu modul de aplicare de

către Ministerul Apărării Naționale a dispozițiilor legale referitoare la taxa

pe valoarea adăugată se arată că, D.G.F.P. Timiș a efectuat un control

financiar, finalizat prin procesul-verbal din 17 noiembrie 2000, prin care s-a

constatat că UM 02307 Timișoara datorează bugetului statului suma de

486.246.445 lei reprezentând taxa pe valoarea adăugată aferentă vânzărilor de

locuințe de serviciu, împotriva acestei măsuri Ministerul Apărării Naționale

exercitând căile de atac administrative, iar împotriva soluției de respingere a

promovat acțiune pe cale judecătorească respinsă prin sentința civilă nr. 74/CA

din 19 februarie 2002 a Tribunalului Timiș, irevocabilă prin sentința civilă

nr. 296 din 18 iunie 2002 a Curții de Apel Timișoara; dacă în cauză nu s-ar

putea invoca excepția autorității de lucru judecat, cel puțin în ce privește

raportul dintre reclamant și Ministerul Apărării Naționale, pe de altă parte

însă, hotărârea judecătorească, prin care s-a constatat irevocabil că

operațiunile menționate intră în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată

nu poate fi infirmată printr-o altă hotărâre, pronunțată într-un alt proces, în

literatura juridică arătându-se că principiul puterii lucrului judecat este

menit nu numai să împiedice o nouă judecată în aceeași pricină, dar și

contrazicerile între două hotărâri judecătorești; actul adițional nr. 1 din 26

iulie 2000 este nul, deoarece încalcă tocmai prevederile legale în materia

taxei pe valoarea adăugată, prevederile art. 969 C. civ. fiind deci

inaplicabile.

Recursul în anulare se privește ca

nefondat pentru următoarele considerente.

Trebuie subliniat de la bun început

că legislația aplicabilă în materie, de la Decretul nr. 151/1975 și până la

„Normele” de aplicare a O.G. nr. 3/1992, nu stabilește fără echivoc dacă pentru

operațiunea de vânzare a locuințelor de serviciu pentru unele cadre militare în

temeiul H.G. nr. 576/1998 se percepe sau nu taxa pe valoarea adăugată.

Astfel că, singura modalitate de

rezolvare a unor asemenea litigii nu poate avea loc decât prin interpretarea în

litera, în spiritul precum și în logica lor, prevederile legale existente.

Taxa pe valoarea adăugată este

reglementată de O.G. nr. 3/1992.

Conform prevederilor art. 2 lit. b)

în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată se cuprind operațiuni privind

„transferul proprietății bunurilor imobiliare între agenții economici, precum

și între aceștia și instituții publice sau persoane fizice.

Este Ministerul Apărării Naționale

un agent economic? Evident nu este.

Potrivit art. 2 lit. d), nu se

cuprind în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată operațiunile

efectuate de „instituțiile publice pentru operațiunile lor administrative,

sociale ...”

Este Ministerul Apărării Naționale o

instituție publică? Desigur că este.

Operațiunile de vânzare de către

Ministerul Apărării Naționale a locuințelor de serviciu, aflate în

administrarea sa, către unele categorii de cadre militare si civile, în temeiul

H.G. 576 din 10 septembrie 1998 este o activitate socială? În opinia acestei

instanțe este o activitate socială, deoarece hotărârea citată permite vânzarea

locuințelor de serviciu, în primul rând, personalul militar și civil

disponibilizat în condițiile OG nr. 7/1998 (art. 2 din H.G. nr. 576/1998) iar,

mai mult, potrivit art. 5 „sumele rezultate din vânzarea locuințelor de

serviciu vor fi reținute integral, în condițiile Legii Bugetului de Stat de

către Ministerul Apărării Naționale, ca venituri extrabugetare pentru

construirea, achiziționarea, reabilitarea și repararea capitală a locuințelor

de serviciu. Legea nr. 36/1999 (Legea Bugetului de Stat pentru anul 1999) la

art. 15 alin. (4) prevede reținerea integrală și a acestor venituri, ca

venituri extrabugetare (reclamantul a cumpărat apartamentul în exercițiul

bugetar al anului 1999). Deci există concordanța între hotărârea de guvern și

legea bugetului de stat.

În conformitate cu art. 3 alin. (2)

din O.G. citată, persoanele juridice menționate în acest text sunt supuse taxei

pe valoarea adăugată, pentru operațiuni efectuate în mod sistematic sau prin

unități subordonate, pentru a obține profit.

Normele pentru aplicarea ordonanței,

aprobate prin H.G. nr. 512/1998 se referă, exemplificativ la: activitatea

comercială cu bunuri cumpărate sau realizate în unități proprii; activitatea

hotelieră; alimentație publică, activitatea de turism; prestările de servicii.

Desfășoară Ministerul Apărării

Naționale o activitate sistematică direct sau prin unități militare subordonate

la vânzarea de locuințe de serviciu? Apreciem că nu. Altul este rostul acestei

instituții publice.

Se încadrează vânzarea de locuințe

de serviciu în vreuna dintre activitățile menționate în „norme” sau poate fi

asimilată vreunei asemenea activități? Apreciem că nu. Activitatea sistematică

de comerț, hotelieră, turism, servicii, alimentație publică nu are nici o

legătură cu vânzarea unor locuințe de serviciu anumitor categorii de personal

militar și civil, precis delimitat de lege unde pe primul loc sunt menționate

persoanele disponibilizate.

Este adevărat că Decretul nr.

151/1975 nu menționează printre veniturile realizate prin diverse surse în

vederea autofinanțării și a celor obținut de Ministerul Apărării Naționale din

vânzarea locuințelor de serviciu. Acest lucru se apreciază a fi nerelevant

atâta vreme cât asemenea vânzări au fost permise și reglementate prin H.G.

576/1998.

În opinia acestei instanțe,

interpretarea dezvoltată mai sus este cea care armonizează litera legii cu

spiritul și logica de aplicare la un caz concret: Nu credem că voința

legiuitorului în anul 1998 a fost acela ca personalul militar și civil

disponibilizat, în condițiile legii, personalul militar în rezervă sau

retragere provenit din rândul cadrelor militare active, personalul militar în

activitate cu anumită vechime în funcții militare să plătească un impozit

indirect (TVA) astfel cum este definit prin art. 1 al O.G. nr. 3/1992.

În ce privește autoritatea de lucru judecat, chiar și relativă, nu poate

fi aplicată în cauza dedusă judecății.

Tribunalul Timiș și Curtea de Apel

Timișoara a soluționat un litigiu în contenciosul administrativ între

Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P. Timiș

și privea o chestiune referitoare la plata taxei pe valoarea adăugată, pentru

operațiuni de vânzare a locuințelor de serviciu localizate la unități militare

din acel județ.

Al doilea proces, cel aflat în

dezbatere, este o acțiune în pretenții a unei persoane juridice, reclamantul,

împotriva Ministerului Apărării Naționale privind restituirea unei sume de bani

reținută de acesta cu titlu de TVA ca urmare a vânzării tot a unei locuințe de

serviciu.

Potrivit art. 1201 C. civ. este

lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este

întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în

contra lor în aceeași calitate.

Evident, în cauză condițiile

textului de lege citat nu sunt îndeplinite, cel puțin părțile fiind diferite.

Este adevărat că literatura juridică

și chiar practica judiciară s-au referit la faptul că acest principiu, al

autorității de lucru judecat, este menit și să evite contrazicerile dintre două

hotărâri judecătorești.

Numai că, prin hotărârea atacată cu

recurs în anulare nu se ajunge la negarea punctului de vedere exprimat în prima

hotărâre, care a soluționat un litigiu dintre Ministerul Apărării Naționale și

Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P. Timiș, deoarece: acel puncte de vedere

(soluția pronunțată) nu are și nu poate avea un caracter general ci privește un

caz localizat la nivelul județului Timiș, și nu provine de la instanța supremă

care cu autoritatea sa, să fi dezlegat o problemă fundamentală și generală cu

evidente implicații la cazurile particulare deduse judecății. Dar și așa nici o

instanță nu poate fi ținută obligatoriu să pronunțe aceeași soluție dată de o altă

instanță, dacă nu sunt îndeplinite condițiile de triplă identitate potrivit

art. 1201 C. civ.

În legătură cu neaplicarea

prevederilor art. 969 C. civ., instanța reține că prin actul adițional nr.

1/2000 a fost diminuat prețul de vânzare al apartamentului cu o sumă ce

reprezintă taxa pe valoarea adăugată (22%) deja plătită.

Acest act nu încalcă ordinea de

drept astfel că prevederile art. 5 C. civ., invocate în recursul în anulare, nu

sunt aplicabile.

Din contră, actul adițional este în

concordanță cu interpretarea dată de această instanță normelor legale

aplicabile în speță, astfel cum s-a arătat mai sus, așa încât nu se poate vorbi

de derogarea de la legi care interesează ordinea publică și bunele moravuri,

derogare la care se aplică art. 5 C. civ., astfel că prevederile art. 969 C.

civ. sunt aplicabile în cauza de față.

Față de cele ce preced, recursul în

anulare va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul în

anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție împotriva deciziei nr. 359/R din 14 aprilie 2003 a

Tribunalului Timiș, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 octombrie

2004.