ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5940/2004

Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul B.C. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Apărării Naționale și a solicitat restituirea sumei de 8.965.192 lei, actualizată cu indicele de inflație la data efectuării plății, reprezentând partea de TVA reținută nelegal cu ocazia vânzării apartamentului de serviciu pe care îl locuia în calitate de chiriași. În motivarea acțiunii se arată că a cumpărat locuința de serviciu în temeiul H.G.

nr. 576 din 10 septembrie 1998, cu plata prețului în rate, prin contract de vânzare-cumpărare din 14 septembrie 1999 fără a se specifica nimic referitor la TVA; la 26 iulie 2000 prin actul adițional nr. 1 la sus citatul contract se stabilește prețul locuinței diminuat cu suma de 21.498.166 lei reprezentând taxa pe valoarea adăugată (22%) cu precizarea că modul de rezolvare a problemei legat de TVA în suma de 8.965.192 lei încasată de la cumpărător se va stabili ulterior; pârâta a refuzat însă restituirea acestei sume sau reducerea sumei ce va fi plătită în rate. Ministerul Apărării Naționale a formulat cerere de chemare în garanție împotriva Ministerului Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș.

Judecătoria Timișoara prin sentința civilă nr. 20.412 din 5 noiembrie 2002 a respins acțiunea reclamantului, și pe cale de consecință și cererea de chemare în garanție. Instanța a reținut că nu sunt aplicabile prevederile art. 2.2 lit. b) din H.G. nr. 512/1998, care face trimitere la Decretul nr. 151/1975, deoarece vânzarea locuințelor de serviciu nu face parte din sursele de venituri enumerate expres în decretul citat, pentru a fi scutite de TVA potrivit art. 2.2 din H.G. nr. 512/1998. Tribunalul Timiș, prin decizia civilă nr. 359 din 14 aprilie 2003 a admis recursul declarat de reclamant, a modificat sentința recurată în sensul că: admite acțiunea principală și obligă pârâtul să restituie reclamantului suma de 8.965.192 lei reactualizată cu indicele inflației calculat la data executării efective a obligației; obligă pârâtul și la plata cheltuielilor de judecată; se admite și cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Timiș care este obligat la plata aceleiași sume către pârât. Instanța de recurs a reținut că „aplicarea TVA-ului în condițiile în care contractele au fost încheiate, având ca bază legală H.G. nr. 576/1998, este nelegală” deoarece dispozițiile art. 5 prevăd că sumele rezultate din vânzarea locuințelor de serviciu vor fi reținute integral de către Ministerul Apărării Naționale ca venituri extrabugetare pentru construirea, achiziționarea, reabilitarea și repararea capitală a locuințelor de serviciu, ceea ce constituia autofinanțare potrivit Decretului nr. 151/1975. În același sens fiind și dispozițiile art. 15 alin. (4) din Legea nr. 36/1999; în concluzie, se apreciază că reclamantul, fără a avea vreo culpă, a plătit mai mult decât prețul legal și întrucât pârâtul refuză restituirea sau compensarea în contul ratelor, se impune admiterea acțiunii.

Deoarece suma în litigiu a fost virată la bugetul de stat se impune și admiterea cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Timiș și obligarea acesteia de a restitui pârâtului suma pe care pârâtul o va plăti reclamantului. Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs în anulare, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Se susține în esență, că instanța de recurs: a aplicat și interpretat greșit dispozițiile legale în materia perceperii taxei pe valoarea adăugată, respectiv O.G. nr. 3/1992 republicată [art. 2 lit. b)] și H.G. nr. 512/1998, cu privire la aprobarea Normelor pentru aplicarea O.G. nr. 3/1992 [art. 2.2 lit. b)], Decretului nr. 151/1975 și ale Legii nr. 36/1999 [art. 15 alin. (4)]; în legătură cu modul de aplicare de către Ministerul Apărării Naționale a dispozițiilor legale referitoare la taxa pe valoarea adăugată se arată că, D.G.F.P.

Timiș a efectuat un control financiar, finalizat prin procesul-verbal din 17 noiembrie 2000, prin care s-a constatat că UM 02307 Timișoara datorează bugetului statului suma de 486.246.445 lei reprezentând taxa pe valoarea adăugată aferentă vânzărilor de locuințe de serviciu, împotriva acestei măsuri Ministerul Apărării Naționale exercitând căile de atac administrative, iar împotriva soluției de respingere a promovat acțiune pe cale judecătorească respinsă prin sentința civilă nr. 74/CA din 19 februarie 2002 a Tribunalului Timiș, irevocabilă prin sentința civilă nr. 296 din 18 iunie 2002 a Curții de Apel Timișoara; dacă în cauză nu s-ar putea invoca excepția autorității de lucru judecat, cel puțin în ce privește raportul dintre reclamant și Ministerul Apărării Naționale, pe de altă parte însă, hotărârea judecătorească, prin care s-a constatat irevocabil că operațiunile menționate intră în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată nu poate fi infirmată printr-o altă hotărâre, pronunțată într-un alt proces, în literatura juridică arătându-se că principiul puterii lucrului judecat este menit nu numai să împiedice o nouă judecată în aceeași pricină, dar și contrazicerile între două hotărâri judecătorești; actul adițional nr. 1 din 26 iulie 2000 este nul, deoarece încalcă tocmai prevederile legale în materia taxei pe valoarea adăugată, prevederile art. 969 C. civ.

fiind deci inaplicabile. Recursul în anulare se privește ca nefondat pentru următoarele considerente. Trebuie subliniat de la bun început că legislația aplicabilă în materie, de la Decretul nr. 151/1975 și până la „Normele” de aplicare a O.G. nr. 3/1992, nu stabilește fără echivoc dacă pentru operațiunea de vânzare a locuințelor de serviciu pentru unele cadre militare în temeiul H.G. nr. 576/1998 se percepe sau nu taxa pe valoarea adăugată. Astfel că, singura modalitate de rezolvare a unor asemenea litigii nu poate avea loc decât prin interpretarea în litera, în spiritul precum și în logica lor, prevederile legale existente. Taxa pe valoarea adăugată este reglementată de O.G. nr. 3/1992. Conform prevederilor art. 2 lit. b) în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată se cuprind operațiuni privind „transferul proprietății bunurilor imobiliare între agenții economici, precum și între aceștia și instituții publice sau persoane fizice.

Este Ministerul Apărării Naționale un agent economic? Evident nu este. Potrivit art. 2 lit. d), nu se cuprind în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată operațiunile efectuate de „instituțiile publice pentru operațiunile lor administrative, sociale ...” Este Ministerul Apărării Naționale o instituție publică? Desigur că este. Operațiunile de vânzare de către Ministerul Apărării Naționale a locuințelor de serviciu, aflate în administrarea sa, către unele categorii de cadre militare si civile, în temeiul H.G. 576 din 10 septembrie 1998 este o activitate socială? În opinia acestei instanțe este o activitate socială, deoarece hotărârea citată permite vânzarea locuințelor de serviciu, în primul rând, personalul militar și civil disponibilizat în condițiile OG nr. 7/1998 (art. 2 din H.G.

nr. 576/1998) iar, mai mult, potrivit art. 5 „sumele rezultate din vânzarea locuințelor de serviciu vor fi reținute integral, în condițiile Legii Bugetului de Stat de către Ministerul Apărării Naționale, ca venituri extrabugetare pentru construirea, achiziționarea, reabilitarea și repararea capitală a locuințelor de serviciu. Legea nr. 36/1999 (Legea Bugetului de Stat pentru anul 1999) la art. 15 alin. (4) prevede reținerea integrală și a acestor venituri, ca venituri extrabugetare (reclamantul a cumpărat apartamentul în exercițiul bugetar al anului 1999). Deci există concordanța între hotărârea de guvern și legea bugetului de stat. În conformitate cu art. 3 alin. (2) din O.G. citată, persoanele juridice menționate în acest text sunt supuse taxei pe valoarea adăugată, pentru operațiuni efectuate în mod sistematic sau prin unități subordonate, pentru a obține profit.

Normele pentru aplicarea ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 512/1998 se referă, exemplificativ la: activitatea comercială cu bunuri cumpărate sau realizate în unități proprii; activitatea hotelieră; alimentație publică, activitatea de turism; prestările de servicii. Desfășoară Ministerul Apărării Naționale o activitate sistematică direct sau prin unități militare subordonate la vânzarea de locuințe de serviciu? Apreciem că nu. Altul este rostul acestei instituții publice. Se încadrează vânzarea de locuințe de serviciu în vreuna dintre activitățile menționate în „norme” sau poate fi asimilată vreunei asemenea activități? Apreciem că nu. Activitatea sistematică de comerț, hotelieră, turism, servicii, alimentație publică nu are nici o legătură cu vânzarea unor locuințe de serviciu anumitor categorii de personal militar și civil, precis delimitat de lege unde pe primul loc sunt menționate persoanele disponibilizate.

Este adevărat că Decretul nr. 151/1975 nu menționează printre veniturile realizate prin diverse surse în vederea autofinanțării și a celor obținut de Ministerul Apărării Naționale din vânzarea locuințelor de serviciu. Acest lucru se apreciază a fi nerelevant atâta vreme cât asemenea vânzări au fost permise și reglementate prin H.G. 576/1998. În opinia acestei instanțe, interpretarea dezvoltată mai sus este cea care armonizează litera legii cu spiritul și logica de aplicare la un caz concret: Nu credem că voința legiuitorului în anul 1998 a fost acela ca personalul militar și civil disponibilizat, în condițiile legii, personalul militar în rezervă sau retragere provenit din rândul cadrelor militare active, personalul militar în activitate cu anumită vechime în funcții militare să plătească un impozit indirect (TVA) astfel cum este definit prin art. 1 al O.G.

nr. 3/1992. În ce privește autoritatea de lucru judecat, chiar și relativă, nu poate fi aplicată în cauza dedusă judecății. Tribunalul Timiș și Curtea de Apel Timișoara a soluționat un litigiu în contenciosul administrativ între Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P. Timiș și privea o chestiune referitoare la plata taxei pe valoarea adăugată, pentru operațiuni de vânzare a locuințelor de serviciu localizate la unități militare din acel județ. Al doilea proces, cel aflat în dezbatere, este o acțiune în pretenții a unei persoane juridice, reclamantul, împotriva Ministerului Apărării Naționale privind restituirea unei sume de bani reținută de acesta cu titlu de TVA ca urmare a vânzării tot a unei locuințe de serviciu.

Potrivit art. 1201 C. civ. este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate. Evident, în cauză condițiile textului de lege citat nu sunt îndeplinite, cel puțin părțile fiind diferite. Este adevărat că literatura juridică și chiar practica judiciară s-au referit la faptul că acest principiu, al autorității de lucru judecat, este menit și să evite contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești. Numai că, prin hotărârea atacată cu recurs în anulare nu se ajunge la negarea punctului de vedere exprimat în prima hotărâre, care a soluționat un litigiu dintre Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P.

Timiș, deoarece: acel puncte de vedere (soluția pronunțată) nu are și nu poate avea un caracter general ci privește un caz localizat la nivelul județului Timiș, și nu provine de la instanța supremă care cu autoritatea sa, să fi dezlegat o problemă fundamentală și generală cu evidente implicații la cazurile particulare deduse judecății. Dar și așa nici o instanță nu poate fi ținută obligatoriu să pronunțe aceeași soluție dată de o altă instanță, dacă nu sunt îndeplinite condițiile de triplă identitate potrivit art. 1201 C. civ. În legătură cu neaplicarea prevederilor art. 969 C. civ., instanța reține că prin actul adițional nr. 1/2000 a fost diminuat prețul de vânzare al apartamentului cu o sumă ce reprezintă taxa pe valoarea adăugată (22%) deja plătită.

Acest act nu încalcă ordinea de drept astfel că prevederile art. 5 C. civ., invocate în recursul în anulare, nu sunt aplicabile. Din contră, actul adițional este în concordanță cu interpretarea dată de această instanță normelor legale aplicabile în speță, astfel cum s-a arătat mai sus, așa încât nu se poate vorbi de derogarea de la legi care interesează ordinea publică și bunele moravuri, derogare la care se aplică art. 5 C. civ., astfel că prevederile art. 969 C. civ. sunt aplicabile în cauza de față. Față de cele ce preced, recursul în anulare va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei nr. 359/R din 14 aprilie 2003 a Tribunalului Timiș, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 octombrie 2004.