ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1480/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 10 martie 2004, reclamantul P.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta

Casa Județeană de Pensii Timiș, anularea hotărârii nr. 8929 din 30 ianuarie

2004, emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i acorde drepturile prevăzute de

Legea nr. 189/2000.

Motivându-și cererea, reclamantul a

arătat că, deși a dovedit că începând cu 1 aprilie 1942, a fost strămutat din

localitatea de domiciliu, respectiv Bârsana, județul Maramureș, în comuna Satchinez,

județul Timiș, pârâta, prin comisia de specialitate, a refuzat nejustificat

să-i acorde drepturile compensatorii cuvenite.

Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 237/PI din

13 aprilie 2004, a admis acțiunea, a anulat hotărârea contestată și a obligat

pârâta să elibereze pe seama reclamantului, o nouă decizie, prin care să-i

acorde drepturile prevăzute de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, modificată.

Instanța a reținut că soluția se

impune în raport cu probele administrate și cu prevederile art. 1 lit. c) din

Legea nr. 189/2000, cu completările și modificările ulterioare.

Împotriva sentinței a declarat

recurs, în termen legal, pârâta Casa Județeană de Pensii Timiș, susținând că

instanța de fond a interpretat eronat probatoriul cauzei și legislația în

materie, pronunțând o hotărâre nelegală și netemeinică.

Recurenta a mai susținut că, prin

legitimația de refugiat depusă, intimatul-reclamant a dovedit că începutul

perioadei de refugiu este 18 februarie 1944, nu la data indicată de martori,

care nu aveau cum să cunoască motivul refugiului acestuia, nefiind în aceeași

situație cu el. Că, în ceea ce privește data încetării refugiului, nu s-a depus

nici o probă concludentă.

Criticile formulate sunt

neîntemeiate.

Într-adevăr, așa cum a reținut și

prima instanță, recurenta nu contestă că intimatul-reclamant s-a refugiat din

localitatea de domiciliu, în județul Timiș, contestând doar valoarea probatorie

a declarațiilor de martori.

În conformitate cu prevederile art. 4

alin. (2) din H.G. nr. 127/2002, în lipsa actelor oficiale, dovada persecuției etnice

se poate face prin declarație cu martori.

În speță, reclamantul a depus o

legitimație care îi atestă calitatea de refugiat, însă nu poate fi reținută

susținerea recurentei, că acesta atestă începutul perioadei de refugiu.

Este adevărat că pe această

legitimație este înscrisă data de 18 februarie 1944, aceasta este, însă, așa

cum rezultă din cuprinsul actului, data eliberării legitimației, care nu poate

fi confundată cu data refugierii.

Așa cum reiese din declarația autentică

a martorilor V.C. și P.L., probă permisă de lege și valabilă până la proba contrarie

(care nu s-a făcut), intimatul-reclamant a venit în comuna Satchinez, județul

Timiș, unde s-a stabilit până în prezent.

Având în vedere interpretarea

sistematică a probelor administrate, rezultă că intimatul s-a refugiat din

motive etnice, din Maramureș, în luna aprilie 1942, în județul Timiș, de unde

nu a mai plecat.

Dând o corectă dezlegare cauzei

deduse judecății, instanța fondului a pronunțat o hotărâre legală și temeinică,

motiv pentru care, în considerarea prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C.

proc. civ., Curtea va respinge recursul pârâtei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

Casa Județeană de Pensii Timiș împotriva sentinței civile nr. 237/PI din 13

aprilie 2004, a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

8 martie 2005.