ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 627/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată

sub nr. 5075/2003 la Tribunalul Galați, contestatorii-reclamanți P.L. și P.G. au

chemat în judecată SC A.P. SA Galați, solicitând ca prin sentința ce se va

pronunța să se dispună anularea deciziilor nr. 10 din 12 septembrie 2002 și nr.

13 din 31 octombrie 2002 și în consecință să se restituie în natură imobilul

situat în orașul Galați.

În motivarea acțiunii, se arată că

unitatea deținătoare a imobilului refuză în mod nejustificat restituirea în

natură a imobilului, acordându-le măsuri reparatorii prin echivalent, constând

în titluri de valoare nominală, deoarece nu este exceptat conform art. 16 din

Legea nr. 10/2001.

Tribunalul Galați, cu sentința

civilă nr. 301 din 20 iunie 2003, a admis contestația privind anularea deciziilor

nr. 10 și 13/2002 emise de SC A.P.A. SA Galați și a dispus să se restituie

contestatorilor-reclamanți imobilul teren și construcții în natură.

Instanța de fond a motivat soluția

pronunțată, în sensul că imobilul revendicat este deținut de o societate

comercială la care statul este acționar majoritar și nu de una din instituțiile

enumerate de art. 16 din Legea nr. 10/2001 pentru ca foștilor proprietari să li

se acorde măsuri reparatorii prin echivalent.

Se subliniază că la pct. 20.1. al

Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 se prevede că restituirea

în natură este obligatorie în cazul în care unitatea deținătoare este o

societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice

locale este acționar majoritar, ca în speță.

Curtea de Apel Galați, cu decizia

civilă nr. 140/A din 9 octombrie 2003 a respins ca nefondat apelul declarat de

SC A.P.A. SA Galați, apreciind că instanța de fond a reținut corect situația de

fapt și a făcut o justă aplicare a legii.

Susținerea apelantei că instanța de

fond ar fi făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. c) și

art. 9 alin. (2) și (4) din H.G. nr. 614/2001 nu a fost primită de curte cu

motivarea că sunt avute în vedere unitățile bugetare de învățământ, din sănătate,

instituții publice, situație în care nu se încadrează pârâta.

De altfel, pârâtei i s-a comunicat

cu adresa nr. 1523/2002 de Autoritatea pentru urmărirea aplicării unitare a

Legii nr. 10/2001, că imobilul în litigiu nu intră sub incidența art. 16 din lege.

A fost considerată nefondată critica

referitoare la neadmiterea excepției autorității lucrului judecat.

Instanța de fond a citat

dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora persoanele

îndreptățite cărora până la data intrării în vigoare a legii, li s-au respins

prin hotărâri judecătorești, definitive și irevocabile acțiunile în

revendicarea bunurilor preluate în mod abuziv de stat, pot solicita, indiferent

de natura soluțiilor pronunțate, măsuri reparatorii în natură sau echivalent,

în condițiile legii.

Oricum, în cauză nu erau îndeplinite

cerințele art. 1201 C. civ., nefiind identitate de părți, obiect și cauză.

Nici suspendarea judecății cauzei

până ce Guvernul s-ar pronunțat asupra solicitării sale de a include imobilul

între cele nerestituibile în natură nu era fondată și în mod corect a fost

respinsă, deoarece cererea nu se încadra în cazurile de suspendare prevăzute de

art. 242–244 C. proc. civ.

A fost respinsă și excepția de

neconstituționalitate a art. 47 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva deciziei civile nr.

140/A/2003 a declarat recurs intimata-pârâtă SC A.P.A. SA Galați care a invocat

nulitățile prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ.

Criticile formulate se referă la

faptul că în mod greșit instanțele nu au considerat că imobilul are o

afectațiune de interes public, situație demonstrată prin H.G. nr. 562/2002; că

toate terenurile aferente piețelor le-au fost concesionate conform Legii nr.

219/1998 și nu pot face nici un act de dispoziție pentru că în această privință

hotărăște numai concedentul.

De asemenea, susține că art. 48 din

Legea nr. 10/2001 nu are nici o legătură cu speța, deoarece contestatorilor

le-a fost respinsă acțiunea în revendicare prin hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

O altă critică constă în aceea că

excepția de neconstituționalitate a art. 47 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu

a fost analizată și motivată.

Recurenta subliniază că reclamanții

trebuiau să opteze între revendicarea pe calea dreptului comun și procedura nou

instituită de Legea nr. 10/2001 deoarece admisibilitatea unei noi cereri de

restituire este redusă doar la situațiile în care, apar elemente noi, ce exclud

o suprapunere cu situația de fapt și de drept, din primul proces.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce vor urma:

Instanțele au apreciat corect că

imobilul revendicat, nu are afectațiune de interes public, în sensul

dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Art. 9 alin. (1) lit. c) și art. 9

alin. (2) și (4) din H.G. nr. 614/2001, au în vedere unitățile bugetare de

învățământ, sănătate, instituții publice, situație în care nu se încadrează

recurenta, care este o societate comercială cu capital de stat, ce beneficiază

de imobil, ca sediu administrativ.

Împrejurarea invocată, conform

căreia imobilul în cauză este trecut pe listele de propuneri privind incidența

art. 16 din Legea nr. 10/2001, către Guvernul României, rămâne fără

semnificație, prevederea menționată fiind raportată desigur, la situațiile

reglementate de alin. (1) al art. 16 din lege. De aceea, nu se impunea nici

suspendarea judecării cauzei, până la rezolvarea propunerii de guvern.

Așa cum au reținut și celelalte

instanțe, Autoritatea pentru urmărirea aplicării unitare a Legii nr. 10/2001,

cu adresa nr. 5751 din 18 septembrie 2003 informează că a comunicat

intimatei-pârâte o altă adresă cu nr. 1523/2002, în conținutul căreia îi

preciza că imobilul din litigiu, nu intră sub incidența art. 16 din Legea nr.

10/2001, pârâta nefăcând parte din categoria instituțiilor enumerate de text.

În acest context, concluzia ce se

desprinde constă în aceea că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea în

natură a imobilului și nu la măsuri reparatorii prin echivalent. Această

concluzie se justifică și prin reglementarea legii de la art. 1 în care se

prevede că restituirea imobilelor preluate în mod abuziv de stat se face de

regulă, în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent, reprezentând

excepții prevăzute în mod expres.

La data soluționării apelului,

actuala recurentă deja se mutase din imobil și îl predase intimaților, încheind

procesul-verbal din 16 decembrie 2003, ceea ce denotă că a recunoscut dreptul

acestora.

Terenul ce face obiectul cauzei, are

pe el edificată construcția ce o folosește pârâta ca sediu administrativ. De

aceea nu poate fi înscris în domeniul public al municipiului Galați, ca „toate

terenurile aferente piețelor”, așa cum susține recurenta. Aceasta nu a dovedit

că terenul ce face obiect de discuție intră în suprafețele concesionate

piețelor.

Excepția autorității lucrului

judecat a fost corect respinsă de instituție, deoarece nu erau întrunite

cerințele art. 1201 C. civ., de identitate de părți, obiect și cauză.

Potrivit art. 1201 C. civ., există

autoritate de lucru judecat „atunci când a doua cerere de chemare în judecată

are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași

părți, făcute de ele și în contra lor, în aceeași calitate”.

În prima acțiune promovată de

reclamanți în anul 1998 în contradictoriu cu Primăria municipiului Galați și în

care a formulat cerere de intervenție recurenta din prezenta cauză, se solicită

restituirea imobilului situat în Galați, având în vedere preluarea de stat,

prin aplicarea greșită a Decretului nr. 92/1950, respectiv a faptului că

autorii lor, nu făceau parte din categoria persoanelor cărora li se aplică

actul normativ. Considerentele deciziei civile nr. 927 din 28 mai 2001

(pronunțată de Curtea de Apel Bacău, în dosarul nr. 608/2001) prin care în fond

se respinge acțiunea, demonstrează că analiza cererii s-a făcut în temeiul art.

1 din Legea nr. 115/1995 în care de măsuri reparatorii beneficiau foștii

proprietari ai imobilelor cu destinație de locuințe, trecute în proprietatea

statului ca atare.

Concluzia deciziei citate, a fost că

autorii reclamanților nu au folosit niciodată imobilul ca locuință familială,

deși au fost proprietarii acestuia, astfel că restituirea pe temeiul Legii nr.

115/1995, de instanțele de fond și apel este greșită.

Cea de a doua acțiune este de fapt o

contestație împotriva deciziilor emise de recurentă în temeiul Legii nr. 10/2001,

în care recurenta are altă calitate, de intimată-pârâtă și temeiul de drept

este evident altul (deci altă cauză).

Excepția autorității lucrului

judecat operează numai în cazul în care există cumulativ tripla identitate

cerută de art. 1201 C. civ. Lipsa unui element compus este suficient ca

excepția să nu poată fi invocată cu succes, ori în speță două elemente nu sunt

identice, calitatea părților și temeiul juridic al acțiunii (în acest sens

decizia nr. 3417 din 17 septembrie 2003 a Curții Supreme de Justiție publicată

în Buletinul Jurisprudenței pe anul 2003).

Pe de altă parte, recurenta ignoră

dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora persoanele

îndreptățite chiar dacă au avut acțiuni în revendicare anterior respinse prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, pot solicita măsuri

reparatorii în natură sau prin echivalent, indiferent de natura soluțiilor.

Critica potrivit căreia, în mod

nejustificat instanțele s-au pronunțat asupra excepției de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 47 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

respingând-o, în loc să o înainteze Curții Constituționale pentru a o admite

sau respinge, este de asemenea nefondată. Încheierea din 31 ianuarie 2003 este

motivată.

Instanța de apel a sesizat corect că

între obiectul cauzei, apărările instanței și conținutul art. 47 alin. (3) nu

există legătura deoarece aceasta se referă la momentul în care începe să curgă

termenul de notificare prevăzut de art. 21. Recurenta nu a ridicat problema

neformulării notificării în termen și de aceea nu se impunea trimiterea Curții

Constituționale pentru analiza excepției.

Chiar dacă ar fi invocat o asemenea

excepție cu privire la art. 48 din Legea nr. 10/2001 care permite persoanelor

îndreptățite să solicite măsuri reparatorii în natură sau echivalent, chiar

dacă anterior intrării în vigoare a legii li s-au respins acțiuni în

revendicare, subliniem că nici în acest caz nu se impunea sesizarea Curții

Constituționale, pentru că legiuitorul a avut în vedere că temeiul primelor acțiuni,

îl constituia art. 480 C. civ., analiza acestora făcându-se pe alte criterii,

decât ale legii speciale reparatorii ale măsurilor abuzive ale statului, deci

nu se poate discuta încălcarea principiului constituțional al

neretroactivității legii.

Mai mult, cu privire la

admisibilitatea unei acțiuni în temeiul Legii nr. 10/2001, nu este necesară

apariția unor „elemente noi” față de acțiunile în revendicare pe calea

dreptului comun, ci analiza îndeplinirii condițiilor impuse de noua lege, care

sunt altele decât cele în temeiul art. 480 C. civ.

Faptul că intimații-contestatori nu

au fost de acord cu suspendarea judecării primei acțiuni, nu are relevanță,

cererea de suspendare fiind un drept, nu o obligație.

Art. 47 din Legea nr. 10/2001 dă un

drept de opțiune numai reclamanților-contestatori să solicite suspendarea

contestațiilor în temeiul acestei legi.

Față de cele de mai sus, în temeiul

art. 312 C. proc. civ. urmează a se respinge recursul ca nefondat.

În temeiul art. 274 alin. (1) și (3)

C. proc. civ. recurenta urmează a fi obligată să plătească intimaților

contestatori suma de 10.000.000 lei cheltuieli de judecată reprezentând

onorariu de avocat.

Este adevărat că apărătorul

intimaților a solicitat suma de 116.512.000 lei onorariu de avocat, însă având

în vedere dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în raport de munca

depusă de avocat în faza recursului, onorariul este disproporționat de mare în

raport cu munca depusă și prezența la un singur termen de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâta A.P.A. SA Galați împotriva deciziei nr. 140/A din 9

octombrie 2003 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Obligă recurenta să plătească

intimaților suma de 10.000.000 (zece milioane) cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2005.