ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2362/2010

Deliberând asupra

recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului, reține următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Mangalia la data de 11 februarie 2007, reclamanta SC B.M. SRL

a chemat în judecată pe pârâta SC T.H.R.M.N. SA, solicitând instanței

să pronunțe o hotărâre care să țină loc de

contract de vânzare – cumpărare, având ca obiect terenul în

suprafață de 216 m.p., în stațiunea Saturn, județul

Constanța, cu obligarea pârâtei la plata sumei de 5.000 euro (1.800 lei)

reprezentând echivalentul prejudiciului creat, constând în lipsa de

folosință a terenului menționat, cu obligarea pârâtei la plata

cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr.

1476/C din 15 iulie 2008, Judecătoria Constanța a respins ca

nefondată excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei

Mangalia și a admis în parte acțiunea principală, constatând intervenirea,

în favoarea reclamantei, a vânzării – cumpărării terenului în

litigiu. Totodată judecătoria a constatat achitat prețul

negociat de părți la data de 12 noiembrie 2007 și a respins ca

nefondat capătul de cerere având ca obiect contravaloarea lipsei de

folosință. Judecătoria a respins ca nefondată cererea

reconvențională având ca obiect obligarea reclamantei la plata sumei

de 12.046 lei cu titlu de contravaloare lipsă de folosință a

terenului în cauză.

Prin decizia nr.

742/COM din 10 decembrie 2009, Tribunalul Constanța, secția

comercială, de contencios administrativ și fisca,l a admis recursul și

a casat sentința recurată, reținând cauza spre soluționare.

Prin sentința

civilă nr. 2332 COM din 1 aprilie 2009, Tribunalul Constanța, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte

acțiunea principală, constatând intervenită vânzarea –

cumpărarea terenului în suprafață de 216 m.p., în favoarea

reclamantei, pentru prețul de 225.717,84 lei. Totodată, tribunalul a

respins capătul de cerere având ca obiect plata sumei de 5.000 euro, cu

titlu de contravaloare lipsă de folosință și cererea

reconvențională, ca nefondate.

Pentru a

pronunța această sentință, tribunalul a reținut

că prin hotărârea A.G.E.A. din 21 septembrie 2007 a pârâtei, aceasta

a aprobat cumpărarea celor două loturi, stabilindu-se condiția

negocierii directe cu reclamanta, urmând ca prețul minim să fie de

14.150 euro pentru lot și, respectiv, 42.550 euro pentru lotul la care se

adaugă TVA urmând ca prețul să fie achitat în termen de 30 de

zile de la data negocierii, iar transmiterea proprietății să

aibă loc după achitarea integrală a prețului.

Tribunalul a mai

reținut că între părți a fost încheiat procesul verbal de

negociere din 12 noiembrie 2007, care are valoarea unui antecontract de vânzare

– cumpărare pentru terenul în suprafață de 216 m.p. lot situat

în stațiunea Saturn, județul Constanța.

Prima

instanță de fond a apreciat că refuzul pârâtei de a încheia

contractul de vânzare – cumpărare pentru acest lot este formal, atâta timp

cât în Hotărârea A.G.E.A. din 21 septembrie 2007 nu s-a impus vânzarea

concomitentă a celor două loturi, astfel încât nu se impune

condiționarea vânzării lotului în litigiu, de transferul dreptului de

proprietate și asupra lotului din 2003.

În plus, s-a

reținut că prin procesul – verbal de negociere din 2007,

părțile s-au înțeles atât asupra prețului cât și

asupra obiectului ce a constituit fundamentul negocierii, reclamanta achitând

prețul negociat de părți în termenul stabilit de 30 de zile de

la data negocierii. Ca atare, s-a realizat, în speță, acordul de

voință privind vânzarea terenului, promisiunea sinalagmatică de

vânzare – cumpărare dând naștere la obligații reciproce.

Cât privește

capătul de cerere privind contravaloarea lipsei de folosință,

instanța a reținut că reclamanta – pârâtă folosește

terenul în litigiu, procedând chiar la îngrădirea acestuia, astfel încât

reclamanta nu este în posesia unui titlu care să justifice prejudicierea

sa.

Relativ la cererea

reconvențională formulată de pârâta – reclamantă,

tribunalul a reținut că lipsește legătura de cauzalitate

dintre fapta ilicită și prejudiciu, întrucât pârâta nu i-a notificat

reclamantei părăsirea terenului litigios.

Prin decizia

civilă nr. 115/COM din 26 octombrie 2009, Curtea de Apel Constanța, secția

comercială, maritimă și fluvială, de contencios

administrativ și fiscal, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta –

reclamantă.

Pentru a

pronunța această decizie, Curtea de Apel a reținut că prima

instanță de fond a interpretat și reținut corect

voința părților, în sensul existenței a două

vânzări – cumpărări, distincte, conform hotărârii A.G.E.A. din

21 septembrie 2007, aspect ce rezultă și din procesul verbal de

negociere în care părțile s-au înțeles asupra lotului.

Curtea de apel a

respins și motivul de apel relativ la neachitarea integrală a

prețului, întrucât reclamanta a consemnat la dispoziția pârâtei suma

de bani convenită de părți, diferențele de curs valutar

neputând să-i fie imputate reclamantei.

Cât privește

plata TVA-ului, aferent prețului stabilit, în raport de dispozițiile art.

82 alin. (1) din Normele de aplicare ale Codului fiscal, Curtea de Apel a

reținut că nu au fost încălcate dispozițiile

menționate.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, pârâta reclamantă, SC T.H.R.M.N. SA, criticând

decizia recurată în raport de dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ.

În dezvoltarea criticilor

de nelegalitate formulate, recurenta pârâtă a arătat că

prețul lotului nu a fost integral achitat/consemnat de către

intimată.

Astfel, a arătat

recurenta, la data de 19 noiembrie 2007, pârâta – reclamantă a emis

factura în valoare de 225.717,84 lei, conform art. 160 C. fisc., factura

cuprinzând prețul lotului în litigiu, astfel cum a fost negociat de

părți prin procesul – verbal de negociere. Această sumă a

fost achitată de către intimată, dar a fost restituită de

către recurentă cu O.P. din 30 ianuarie 2008, astfel încât la data de

18 februarie 2009, intimata a consemnat suma la bancă, comunicându-i

recurentei această plată prin procesul – verbal încheiat la 18

februarie 2009 de către executorul judecătoresc.

Ca atare, recurenta a

arătat că plata efectuată de intimată la data de 18

februarie 2008, nu acoperă integral prețul negociat de

părți, întrucât la data de 1 ianuarie 2008, art. 160 C. fisc. a fost

modificat, și, deși, suma datorată cu titlu de TVA s-a majorat

cu 12.312 lei, pe de o parte, iar pe de altă parte, au intervenit

modificări de curs valutar în perioada cuprinsă între 19 noiembrie

2007 – data emiterii facturii, și 18 februarie 2008 – data

consemnării sumei de către intimată.

Recurenta a

arătat că instanța de apel a făcut o interpretare

simplistă a art. 129

5

C. civ., reținând că vinderea

este perfectă între părți chiar dacă prețul nu s-a

numărat deoarece reține intervenirea vânzării –

cumpărării în absența prețului, eludându-se obligația

cumpărătorului de plată a prețului, astfel încât hotărârea

atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea

greșită a legii.

Intimata a depus

întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Examinând actele

și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitate

formulate, Înalta Curte reține că recursul declarat este nefondat

pentru următoarele considerente:

Cu privire la primul

motiv de nelegalitate invocat, relativ la interpretarea greșită a

actului dedus judecății, respectiv, actul de plata a prețului

terenului în litigiu, Înalta Curte reține că acesta este nefondat,

întrucât suma negociată de părți prin procesul verbal de

negociere din 12 noiembrie 2007, act ce a fost în mod corect calificat de

instanțele de fond drept antecontract de vânzare – cumpărare, și

facturată de către pârâtă la data de 19 noiembrie 2007, a fost

integral achitată cu două ordine de plată emise la data de 19

noiembrie 2007 și, respectiv, 20 noiembrie 2007 (dosarul Judecătoriei

Mangalia). Ca atare, instanțele judecătorești de fond au

reținut în mod legal că plata prețului s-a făcut în

intervalul de 30 de zile de la data negocierii, astfel cum s-a stabilit prin

hotărârea A.G.E.A. nr. 27 din 21 septembrie 2007 a pârâtei.

Înalta Curte nu poate

reține susținerile recurentei – pârâte în sensul că plata

efectivă s-ar fi efectuat la data de 18 februarie 2009, dată la care

suma reprezentând contravaloarea prețului negociat, a fost consemnată

de reclamantă la dispoziția pârâtei, întrucât restituirea sumei

achitată cu ordinele de plată din 19 noiembrie 2007 și 20

noiembrie 2007, conform O.P. din 30 septembrie 2008 emis de pârâtă, nu-i

poate fi imputată reclamantei și nu o decade pe aceasta din termenul

de 30 zile stabilit de organele statutare ale pârâtei.

Cât privește

susținerea recurentei – pârâte relativă la aspectul modificării

Codului fiscal începând cu data de 1 ianuarie 2009 și, respectiv, al modificării

cursului valutar între noiembrie 2007 și februarie 2007, Înalta Curte

reține că, în speță, se aplică dispozițiile

Codului fiscal, în speță art. 160, relative la TVA de la data

efectuării plății, respectiv, 19 noiembrie 2007 și 20

noiembrie 2007, iar nu de la data de 1 februarie 2008, legea neputând fi

aplicată retroactiv, ca urmare a principiului neretroactivității

legii civile, stabilit de Constituția României și de

dispozițiile Codului civil.

În ceea ce

privește diferențele de curs valutar invocate de recurentă, nici

această critică nu subzistă deoarece plata a fost efectuată

în noiembrie 2007, iar nu în februarie 2009, contrar susținerilor

recurentei.

Înalta Curte

reține că nici cea de-a doua critică de nelegalitate

relativă la interpretarea și aplicarea greșită a legii,

respectiv, a art. 129

5

C. civ., nu poate fi reținută

întrucât ipoteza legală din art. 1295 C. civ. trebuie interpretată în

coroborare cu dispozițiile art. 136

2

C. civ., care stabilesc

caracterul reciproc și interdependent al obligațiilor din contractul

de vânzare – cumpărare, în sensul că plata prețului este

concomitentă cu predarea bunului, indiferent dacă acest moment

intervine la data acordului de voință, sau la o dată ulterioară,

instanța de apel neavând în vedere absența obligației de

plată a prețului în sarcina reclamantei, absență ce ar

determina inexistența actului de vânzare – cumpărare.

Pentru considerentele

mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta curte va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta SC T.H.R.M.N. SA Eforie Nord împotriva deciziei nr.

115/COM din 26 octombrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția

comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ

și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 22 iunie 2010.