ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2362/2010

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, reține următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia la data de 11 februarie 2007, reclamanta SC B.M. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC T.H.R.M.N. SA, solicitând instanței să pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare – cumpărare, având ca obiect terenul în suprafață de 216 m.p., în stațiunea Saturn, județul Constanța, cu obligarea pârâtei la plata sumei de 5.000 euro (1.800 lei) reprezentând echivalentul prejudiciului creat, constând în lipsa de folosință a terenului menționat, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința nr. 1476/C din 15 iulie 2008, Judecătoria Constanța a respins ca nefondată excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Mangalia și a admis în parte acțiunea principală, constatând intervenirea, în favoarea reclamantei, a vânzării – cumpărării terenului în litigiu.

Totodată judecătoria a constatat achitat prețul negociat de părți la data de 12 noiembrie 2007 și a respins ca nefondat capătul de cerere având ca obiect contravaloarea lipsei de folosință. Judecătoria a respins ca nefondată cererea reconvențională având ca obiect obligarea reclamantei la plata sumei de 12.046 lei cu titlu de contravaloare lipsă de folosință a terenului în cauză. Prin decizia nr. 742/COM din 10 decembrie 2009, Tribunalul Constanța, secția comercială, de contencios administrativ și fisca,l a admis recursul și a casat sentința recurată, reținând cauza spre soluționare. Prin sentința civilă nr. 2332 COM din 1 aprilie 2009, Tribunalul Constanța, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea principală, constatând intervenită vânzarea – cumpărarea terenului în suprafață de 216 m.p., în favoarea reclamantei, pentru prețul de 225.717,84 lei.

Totodată, tribunalul a respins capătul de cerere având ca obiect plata sumei de 5.000 euro, cu titlu de contravaloare lipsă de folosință și cererea reconvențională, ca nefondate. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin hotărârea A.G.E.A. din 21 septembrie 2007 a pârâtei, aceasta a aprobat cumpărarea celor două loturi, stabilindu-se condiția negocierii directe cu reclamanta, urmând ca prețul minim să fie de 14.150 euro pentru lot și, respectiv, 42.550 euro pentru lotul la care se adaugă TVA urmând ca prețul să fie achitat în termen de 30 de zile de la data negocierii, iar transmiterea proprietății să aibă loc după achitarea integrală a prețului. Tribunalul a mai reținut că între părți a fost încheiat procesul verbal de negociere din 12 noiembrie 2007, care are valoarea unui antecontract de vânzare – cumpărare pentru terenul în suprafață de 216 m.p.

lot situat în stațiunea Saturn, județul Constanța. Prima instanță de fond a apreciat că refuzul pârâtei de a încheia contractul de vânzare – cumpărare pentru acest lot este formal, atâta timp cât în Hotărârea A.G.E.A. din 21 septembrie 2007 nu s-a impus vânzarea concomitentă a celor două loturi, astfel încât nu se impune condiționarea vânzării lotului în litigiu, de transferul dreptului de proprietate și asupra lotului din 2003. În plus, s-a reținut că prin procesul – verbal de negociere din 2007, părțile s-au înțeles atât asupra prețului cât și asupra obiectului ce a constituit fundamentul negocierii, reclamanta achitând prețul negociat de părți în termenul stabilit de 30 de zile de la data negocierii.

Ca atare, s-a realizat, în speță, acordul de voință privind vânzarea terenului, promisiunea sinalagmatică de vânzare – cumpărare dând naștere la obligații reciproce. Cât privește capătul de cerere privind contravaloarea lipsei de folosință, instanța a reținut că reclamanta – pârâtă folosește terenul în litigiu, procedând chiar la îngrădirea acestuia, astfel încât reclamanta nu este în posesia unui titlu care să justifice prejudicierea sa. Relativ la cererea reconvențională formulată de pârâta – reclamantă, tribunalul a reținut că lipsește legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, întrucât pârâta nu i-a notificat reclamantei părăsirea terenului litigios. Prin decizia civilă nr. 115/COM din 26 octombrie 2009, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta – reclamantă.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel a reținut că prima instanță de fond a interpretat și reținut corect voința părților, în sensul existenței a două vânzări – cumpărări, distincte, conform hotărârii A.G.E.A. din 21 septembrie 2007, aspect ce rezultă și din procesul verbal de negociere în care părțile s-au înțeles asupra lotului. Curtea de apel a respins și motivul de apel relativ la neachitarea integrală a prețului, întrucât reclamanta a consemnat la dispoziția pârâtei suma de bani convenită de părți, diferențele de curs valutar neputând să-i fie imputate reclamantei. Cât privește plata TVA-ului, aferent prețului stabilit, în raport de dispozițiile art. 82 alin. (1) din Normele de aplicare ale Codului fiscal, Curtea de Apel a reținut că nu au fost încălcate dispozițiile menționate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, pârâta reclamantă, SC T.H.R.M.N. SA, criticând decizia recurată în raport de dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate, recurenta pârâtă a arătat că prețul lotului nu a fost integral achitat/consemnat de către intimată. Astfel, a arătat recurenta, la data de 19 noiembrie 2007, pârâta – reclamantă a emis factura în valoare de 225.717,84 lei, conform art. 160 C. fisc., factura cuprinzând prețul lotului în litigiu, astfel cum a fost negociat de părți prin procesul – verbal de negociere. Această sumă a fost achitată de către intimată, dar a fost restituită de către recurentă cu O.P. din 30 ianuarie 2008, astfel încât la data de 18 februarie 2009, intimata a consemnat suma la bancă, comunicându-i recurentei această plată prin procesul – verbal încheiat la 18 februarie 2009 de către executorul judecătoresc.

Ca atare, recurenta a arătat că plata efectuată de intimată la data de 18 februarie 2008, nu acoperă integral prețul negociat de părți, întrucât la data de 1 ianuarie 2008, art. 160 C. fisc. a fost modificat, și, deși, suma datorată cu titlu de TVA s-a majorat cu 12.312 lei, pe de o parte, iar pe de altă parte, au intervenit modificări de curs valutar în perioada cuprinsă între 19 noiembrie 2007 – data emiterii facturii, și 18 februarie 2008 – data consemnării sumei de către intimată. Recurenta a arătat că instanța de apel a făcut o interpretare simplistă a art. 129 5 C. civ., reținând că vinderea este perfectă între părți chiar dacă prețul nu s-a numărat deoarece reține intervenirea vânzării – cumpărării în absența prețului, eludându-se obligația cumpărătorului de plată a prețului, astfel încât hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii.

Intimata a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitate formulate, Înalta Curte reține că recursul declarat este nefondat pentru următoarele considerente: Cu privire la primul motiv de nelegalitate invocat, relativ la interpretarea greșită a actului dedus judecății, respectiv, actul de plata a prețului terenului în litigiu, Înalta Curte reține că acesta este nefondat, întrucât suma negociată de părți prin procesul verbal de negociere din 12 noiembrie 2007, act ce a fost în mod corect calificat de instanțele de fond drept antecontract de vânzare – cumpărare, și facturată de către pârâtă la data de 19 noiembrie 2007, a fost integral achitată cu două ordine de plată emise la data de 19 noiembrie 2007 și, respectiv, 20 noiembrie 2007 (dosarul Judecătoriei Mangalia).

Ca atare, instanțele judecătorești de fond au reținut în mod legal că plata prețului s-a făcut în intervalul de 30 de zile de la data negocierii, astfel cum s-a stabilit prin hotărârea A.G.E.A. nr. 27 din 21 septembrie 2007 a pârâtei. Înalta Curte nu poate reține susținerile recurentei – pârâte în sensul că plata efectivă s-ar fi efectuat la data de 18 februarie 2009, dată la care suma reprezentând contravaloarea prețului negociat, a fost consemnată de reclamantă la dispoziția pârâtei, întrucât restituirea sumei achitată cu ordinele de plată din 19 noiembrie 2007 și 20 noiembrie 2007, conform O.P. din 30 septembrie 2008 emis de pârâtă, nu-i poate fi imputată reclamantei și nu o decade pe aceasta din termenul de 30 zile stabilit de organele statutare ale pârâtei.

Cât privește susținerea recurentei – pârâte relativă la aspectul modificării Codului fiscal începând cu data de 1 ianuarie 2009 și, respectiv, al modificării cursului valutar între noiembrie 2007 și februarie 2007, Înalta Curte reține că, în speță, se aplică dispozițiile Codului fiscal, în speță art. 160, relative la TVA de la data efectuării plății, respectiv, 19 noiembrie 2007 și 20 noiembrie 2007, iar nu de la data de 1 februarie 2008, legea neputând fi aplicată retroactiv, ca urmare a principiului neretroactivității legii civile, stabilit de Constituția României și de dispozițiile Codului civil. În ceea ce privește diferențele de curs valutar invocate de recurentă, nici această critică nu subzistă deoarece plata a fost efectuată în noiembrie 2007, iar nu în februarie 2009, contrar susținerilor recurentei.

Înalta Curte reține că nici cea de-a doua critică de nelegalitate relativă la interpretarea și aplicarea greșită a legii, respectiv, a art. 129 5 C. civ., nu poate fi reținută întrucât ipoteza legală din art. 1295 C. civ. trebuie interpretată în coroborare cu dispozițiile art. 136 2 C. civ., care stabilesc caracterul reciproc și interdependent al obligațiilor din contractul de vânzare – cumpărare, în sensul că plata prețului este concomitentă cu predarea bunului, indiferent dacă acest moment intervine la data acordului de voință, sau la o dată ulterioară, instanța de apel neavând în vedere absența obligației de plată a prețului în sarcina reclamantei, absență ce ar determina inexistența actului de vânzare – cumpărare.

Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC T.H.R.M.N. SA Eforie Nord împotriva deciziei nr. 115/COM din 26 octombrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2010.