ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2315/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de

chemare în judecată înregistrată sub nr. 9354/3/2010, la data de 22 februarie

2010, pe rolul Tribunalul București secția a IV-a civilă, reclamantul C.M., în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primarul general, a

solicitat obligarea pârâtului să răspundă solicitărilor sale în sensul emiteri

unei decizii sau dispoziții prin care să i se restituie terenul situat în

București.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că, în baza certificatului de moștenitor din 17 decembrie

1960, împreună cu mama sa, M.A., și sora sa, S.P., a dobândit prin moștenire de

la M.D. imobilul situat in București, str. Birtului, compus din teren în

suprafață de 150 mp și construcția formată din 3 camere și dependințe.

Defunctul M.D.

dobândise la rândul său acest imobil prin moștenire de la tatăl său D.C., zis

M.

Pentru acest imobil,

D.C. obținuse înscrierea dreptului de proprietate în Cartea funciara, așa cum

rezulta din procesul verbal din 18 iulie 1940 al Comisiei pentru înființarea

Cărții Funciare București, și a fost expropriat în anul 1964 de către autoritățile

comuniste, motiv pentru care, din anul 2001, o dată cu intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001, și până în prezent, a înaintat către Primăria municipiului

București numeroase cereri de aprobare a restituirii terenului, cereri la care

Primăria municipiului București, prin primarul general, nu a răspuns nici până

în prezent.

La termenul din data

de 24 martie 2010, reclamantul și-a precizat cererea introductivă de instanță

solicitând soluționarea pe fond a notificării. A mai arătat faptul că

notificarea din anul 2001 a fost efectuată de o altă persoană și nu face

obiectul cauzei de față, aceasta având ca obiect notificarea din 10 noiembrie

2005.

Prin sentința civilă

nr. 1615 din 5 noiembrie 2010, Tribunalul București secția a IV-a civilă a

respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamant.

Pentru a se pronunța

în acest mod,instanța de fond a reținut, în esență, că pentru ca tribunalul să

procedeze la soluționarea pe fond a notificării condiția esențială este ca

reclamantul să facă dovada formulării în termen a notificării și, ulterior, a

nerespectării de către unitatea notificată a termenului legal pentru formularea

răspunsului.

În speță, din probele

administrate, nu rezultă că reclamantul a respectat procedura instituită de

Legea nr. 10/2001, pentru formularea notificării în termen legal și

înregistrarea acesteia la persoana juridică deținătoare.

Prin decizia civilă

nr. 423/ A din 18 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă

a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul C.M., pentru următoarele

considerente:

La termenul de

judecată de la 24 martie 2010, în fața instanței de fond, reclamantul și-a

precizat cererea solicitând soluționarea pe fond a notificării formulate la

data de 10 noiembrie 2005, precizând în același timp că notificarea formulată

de sora sa, numita N.T., nu face obiectul prezentei cauze.

Ca urmare, instanța

de fond a soluționat cauza în baza principiului disponibilității în procesul

civil, precum și a dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în raport de

obiectul cererii deduse judecății.

Conform dispozițiilor

art. 294 alin. (1) C. proc. civ., „în apel nu se poate schimba calitatea

părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot

face alte cereri noi”.

Or, apelantul

reclamant formulează critici în ceea ce privește notificarea formulată de către

sora sa, N.T., și nu în ceea ce privește obiectul cererii deduse judecății,

conform precizării formulate de către acesta la instanța de fond, critici ce nu

pot fi analizate în apel, întrucât nu se poate cenzura hotărârea instanței de

fond sub aceste aspecte.

În ceea ce privește

împrejurarea invocată, în sensul că intimatul pârât a depus la dosarul cauzei

un alt dosar administrativ, Curtea a reținut că, potrivit adresei din 18

octombrie 2010 emisă de către Primăria municipiului București, rezultă că în

baza notificării din 10 noiembrie 2005 nu figurează înregistrat nici un dosar.

Față de această

mențiune, cât și în raport de soluția pronunțată de prima instanță, în sensul

neformulării în termenul legal a notificării și neînregistrării acesteia la

entitatea deținătoare, împrejurarea că la dosarul cauzei a fost atașat din

eroare un alt dosar administrativ, s-a apreciat că nu prezintă relevanță.

În condițiile în care

tribunalul a constatat că notificarea a fost formulată cu nerespectarea

termenului legal de 6 luni, ce a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr.

109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001 până la data de 14 februarie 2003, soluția

primei instanțe a fost apreciată ca temeinică și legală.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul C.M., criticând-o pentru nelegalitate și

indicând ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate a arătat următoarele:

Potrivit „art. 3

alin. (1) din Legea nr. 10/2001”, în termen de 60 de zile de la înregistrarea

notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, „potrivit

art. 22”, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau,

după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. Conform

art. 24 alin. (1) din aceeași lege, daca restituirea în natură nu este aprobată

sau nu este posibilă, după caz, deținătorul imobilului este obligat să facă

persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare

valorii imobilului. Din prevederile legale citate rezulta că, indiferent dacă

persoanei îndreptățite i se restituie în natură imobilul ori i se oferă

restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un atare drept, unitatea

deținătoare este obligată ca asupra solicitării adresate pe cale de notificare

să se pronunțe printr-o decizie sau dispoziție motivata.

Or, în cauză,

lipsește răspunsul persoanei juridice notificate, urmare a conduitei imputabile

a persoanei notificate, care, fie din neglijență, fie din rea voință, a refuzat

să răspundă la notificarea făcută.

Deși legiuitorul nu a

reglementat în mod expres situația in care persoana deținătoare refuză să

răspundă solicitării adresate pe cale de notificare, aceasta fiind o lacună a

Legii nr. 10/2001, totuși cei îndreptățiți se pot adresa instanței

judecătorești competente, pentru ca persoana juridica deținătoare sa fie

obligată să emită un răspuns prin decizie sau dispoziție motivată, deoarece o

atare obligație rezulta din lege și face parte dintr-o procedură administrativ

- jurisdicțională prealabilă, instituită în mod imperativ, iar, în speță, deși

reclamantul a formulat notificare și în 2001 și în 2005, și cum persoana

notificată nu a răspuns solicitării în termenul prevăzut de lege, în mod greșit

instanța de apel a respins acțiunea ca nefondată. Mai mult, în lumina

principiului disponibilității, instanțele sunt obligate să analizeze temeinicia

pretențiilor în cauza dedusă judecații, însă, în speță, instanța de apel a

încălcat acest principiu, întrucât, necercetând criticile ce au făcut obiectul

apelului, a lăsat astfel nesoluționat fondul pricinii,  întemeindu-și soluția

pe argumente străine.

Examinând decizia în

limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ., instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele

considerente:

Prin criticile

formulate se constată că reclamantul susține nelegalitatea deciziei, potrivit

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel nu a cercetat

„criticile ce au făcut obiectul apelului”, întemeindu-și soluția pe „argumente

străine”.

Aceste critici sunt

nefondate, întrucât instanța de apel a motivat în fapt și în drept hotărârea

recurată, arătând argumentele pe care și-a întemeiat soluția dată, respectiv a

exercitat controlul judiciar asupra hotărârii primei instanțe, care a

soluționat cauza pe excepția tardivității formulării notificării în temeiul

Legii nr. 10/2001, la 10 noiembrie 2005.

În ceea ce privește

criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată

că sunt nefondate, pentru cele ce succed:

Astfel, se constată

că, respectând principiului disponibilității, cât și prevederile art. 294 alin.

(1) C. proc. civ., instanța de apel a reținut că față de obiectul acțiunii, așa

cum a fost precizat la termenul din 24 martie 2010, de obligare a pârâtului la

soluționarea notificării formulate la 10 noiembrie 2005, legal instanța de fond

a soluționat acțiune promovată de reclamant, așa cum a fost precizată,

respectiv a analizat cererea acestuia de obligare a entității notificare de a răspunde

notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 la 24 martie 2010.

Față de precizarea de

acțiune făcută de reclamant, privind obiectul cererii de chemare în judecată,

criticile formulate de acesta atât pe calea apelului, cât și pe calea

recursului, în sensul că cererea de chemare în judecată are ca obiect obligarea

pârâtului de a răspunde și notificării din 2001, echivalează cu schimbarea

obiectului cererii de chemare în judecată în apel și recurs, ceea ce este

inadmisibil față de prevederile art. 316 C. proc. civ. raportat la art. 294

alin. (1) C. proc. civ., iar sancțiunea este aceea a neanalizării fondului

acestor critici.

Și celelalte critici

formulate de reclamant, privind nelegalitatea deciziei recurate, sunt

nefondate, pentru cele ce urmează:

Astfel, deși prin

criticile formulate reclamantul indică „art. 3 alin. (1) din Legea nr.

10/2001”, din dezvoltarea acestora rezultă că de fapt se invocă soluționarea

cauzei cu încălcarea art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 22

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, „Persoana îndreptățită va

notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi,

persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a

imobilului….”.

Termenul de 6 luni a

fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, până

la 14 februarie 2003.

Însă, în speță, se

constată că reclamantul a formulat notificarea la 10 noiembrie 2005, în temeiul

Legii nr. 10/2001, tardiv, situație în care legal instanțele de fond și apel,

în lipsa răspunsului unității notificate, care potrivit art. 23 din Legea nr.

10/2001, republicată, trebuie să se pronunțe printr-o decizie sau, după caz,

printr-o dispoziție motivată de soluționare a notificării numai atunci când

aceasta a fost formulată în termen, nu au procedat la soluționarea pe fond a

notificării, pentru nerespectarea condiției esențiale de către reclamant, aceea

a formulării în termen a notificării.

Pentru considerentele

expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul C.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul C.M. împotriva deciziei nr. 423/ A

din 18 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 martie 2012.