ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7113/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin notificarea din 15 noiembrie 2001, petenții D.R.A., T.E.F. și T.R. au solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, compus din 1420 mp teren și construcții. În motivarea cererii, petenții au arătat că imobilul a fost preluat abuziv din proprietatea bunicii lor, T.F., care l-a dobândit prin actul de vânzare-cumpărare din 22 octombrie 1926. Primarul municipiului București, prin Dispoziția nr. 7255 din 18 decembrie 2006, a respins notificarea cu motivarea că petenții nu au depus acte care să ateste calitatea de moștenitori. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 14 februarie 2007, reclamanții T.E.F.

și D.R.A. au formulat, în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului București, contestație împotriva Dispoziției nr. 7255 din 18 decembrie 2006 emisă de Primarul general al municipiului București, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie modificată în tot această dispoziție în sensul acordării de măsuri reparatorii, conform Legii nr. 10/2001 și Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin Sentința civilă nr. 685 din 11 mai 2007, a admis contestația, a anulat Dispoziția nr. 7255 din 18 decembrie 2006 emisă de Primarul general al municipiului București, pe care l-a obligat să emită o nouă dispoziție privind acordarea de despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005 pentru imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 1420 mp și construcția edificată pe acesta, în prezent demolată.

S-a reținut că T.F. a dobândit prin actul de vânzare-cumpărare din 22 octombrie 1926 imobilul situat în București, compus din „construcții - case și prăvălii, cu tot terenul lor”. S-a arătat că preluarea imobilului de către stat a fost abuzivă, iar succesorii direcți ai T.F., decedată de 3 mai 1949, T.M. și T.Ș., prin declarația din 22 noiembrie 1950, au renunțat la succesiunea mamei lor, fiind în imposibilitate să achite taxele succesorale. S-a considerat că T.R.A. și T.E.F., descendenți de gradul II ai defunctei T.F., vin la moștenirea acesteia în nume propriu și, în lipsa exercitării opțiunii de a moșteni de către alți succesibili de rang preferabil, au vocație concretă cu privire la întregul imobil, prin aplicarea dispozițiilor alt.

4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. S-a mai precizat, că T.M., descendent de gradul I al defunctei T.F., a renunțat la succesiunea acesteia, iar descendenții de gradul II, T.R.A. și T.E.F. au acceptat succesiunea autoarei prin formularea notificării din data de 15 noiembrie 2001. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Primăria municipiului București, iar Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 27 din 18 ianuarie 2008, a respins ca nefondat apelul, cu motivarea că prima instanță a făcut în speță o corectă aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Prin Decizia civilă nr. 6334 din 28 octombrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, a casat decizia instanței de apel și a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe, reținând că, potrivit art. 4 alin. (2) cu referire la art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001, moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent. Art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea, sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul acestei legi.

Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită. T.F. a decedat la data de 9 mai 1949, iar descendenții de gradul I ai acesteia, T.M. și T.Ș., au renunțat la succesiunea mamei lor. Potrivit art. 698 C. civ., eredele renunțător nu poate fi reprezentat niciodată. Dacă renunțătorul este singur în gradul său sau dacă toți coerezii săi renunță, copiii lor vin la succesiune în virtutea propriului lor drept, pentru părți egale. Descendenții de gradul II ai defunctei T.F. sunt T.E.F., T.R.A., căsătorită D., copiii lui T.M., dar și T.R., fiul lui T.Ș. Prin notificarea din 15 noiembrie 2001, au solicitat măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001 T.E.F., D.R.A.

și T.R. Cererea lor valorează, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, acceptarea succesiunii T.F. și îi repunerea de drept în termenul de acceptare. În speță, instanțele au considerat greșit că numai T.E.F. și D.R.A. au vocație la succesiunea bunicii lor, deși vocație la succesiunea acesteia are și T.R. care, deși nu este parte în prezentul litigiu, a contestat separat Dispoziția nr. 7255 din 18 decembrie 2006 emisă de Primarul municipiului București. S-a apreciat că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se stabili, în raport de dispozițiile art. 698 C. civ., cotele succesorale ce revin petenților D.R.A. și T.E.F. din succesiunea defunctei T.F. În acest sens, ținând seama de faptul că T.R.

nu este parte în prezentul litigiu, petenții T.E.F. și D.R.A. urmează să depună certificat eliberat de notarul public privind calitatea și cotele lor succesorale. Pentru stabilirea calității de persoană îndreptățită este necesar ca petenții să facă nu numai dovada calității de proprietar al autoarei lor asupra imobilului în litigiu, cât și întinderea dreptului de proprietate al acesteia la momentul preluării. Astfel, în actul de vânzare-cumpărare din 22 octombrie 1926 este inserată clauza potrivit căreia T.F. dobândește dreptul de proprietate asupra întregului imobil situat în București, compus din construcții: case și prăvălii cu tot terenul lor, în toată întinderea lor, până în proprietățile vecine.

Suprafața de teren nu este determinată prin act. Instanțele au reținut suprafața de 1420 mp înscrisă în procesul-verbal din 15 februarie 1941, deși în declarația pentru impunerea proprietăților din 8 martie 1950 suprafața terenului, inclusiv suprafețele clădite, este de 1095 mp S-a apreciat că pentru stabilirea întinderii dreptului de proprietate este necesară efectuarea unei expertize tehnice, prin care se vor individualiza și construcțiile preluate. În rejudecare, apelul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. 1390/2/2009. Prin notele scrise depuse la dosar la data de 21 aprilie 2009, intimații-contestatori au aderat la apelul formulat de pârâtă, în temeiul art. 293 C. proc.

civ., în sensul modificării sentinței apelate doar prin indicarea expresă a cotelor de 1/4 pentru T.R., respectiv 1/4 pentru D.R.A., din măsurile reparatorii stabilite pentru imobilul în litigiu. Prin Decizia civilă nr. 684A din 16 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul pârâtei Primăria municipiului București, prin primarul general și cererea de aderare la apel formulate de apelanții contestatori T.E.F.

și D.R.A.; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că, urmare a anulării Dispoziției nr. 7255/2006, a dispus obligarea pârâtei să emită o nouă dispoziție în favoarea reclamanților prin care să propună acordarea de despăgubiri în condițiile Legi nr. 247/2005 pentru cota totală de 1/2 (câte 1/4 cuvenită fiecărui reclamant) din imobilul situat în București, sector 3, compus din teren în suprafață de 1420 mp și construcția edificată pe acesta, în prezent demolată și a păstrat restul dispozițiilor sentinței, reținând, în esență, următoarele: În mecanismul de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, prima etapă o reprezintă procedura administrativă prealabilă, reglementată de art. 22 - 26 din legea republicată, iar obligația persoanei îndreptățite de a depune actele doveditoare este stabilită de art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Termenul pentru depunerea actelor doveditoare a fost prelungit prin mai multe ordonanțe de urgență, ultima fiind O.U.G. nr. 10/2003, iar art. 23 din lege, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, prevede că actele doveditoare pot fi depuse până la data soluționării notificării. Potrivit textului menționat, entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația să ia în considerare toate actele depuse până la data emiterii deciziei sau dispoziției, după caz, însă stabilirea momentului până la care, în etapa procedurii administrative, persoana îndreptățită poate să depună actele doveditoare, nu limitează posibilitatea instanței, învestită cu acțiunea întemeiată pe art. 26 din lege, de a soluționa procesul, în cadrul procedurii judiciare, numai pe baza actelor depuse în etapa procedurii administrative.

Stabilirea obligației pentru instanță de a soluționa o contestație întemeiată pe Legea nr. 10/2001, doar pe baza înscrisurilor depuse în etapa procedurii administrative ar avea ca efect îngrădirea accesului liber la justiție, recunoscut prin art. 21 din Constituție și a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin același articol din Constituție și recunoscut părților prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, un proces echitabil presupune un tratament egal aplicabil părților implicate în proces, iar accesul la justiție nu se realizează numai prin posibilitatea de a sesiza instanța, ci și prin dreptul recunoscut părților de a propune dovezile care să le susțină pretențiile, precum și prin dreptul instanței de a cenzura pertinența, concludența și utilitatea lor, de a încuviința administrarea probelor necesare pentru deplina stabilire a situației de fapt și de a-și întemeia soluția pe probele administrate.

În speță, contestatorii au făcut dovada că imobilul situat în București, compus din construcții - case și prăvălii „cu tot terenul lor”, a fost dobândit de T.F. prin actul de vânzare-cumpărare din 22 octombrie 1926. Aceasta a decedat la data de 3 mai 1949, iar prin declarația din 22 noiembrie 1950, succesorii săi direcți, T.M. și T.Ș., au arătat că renunță la succesiunea mamei lor, fiind în imposibilitate de a achita taxele succesorale. În lipsa exercitării opțiunii de a moșteni de către succesibilii de rang preferabil, intimații-contestatori T.R.A. și T.E.F., descendenți de gradul II ai defunctei T.F., vin la moștenirea acesteia în nume propriu și au vocație concretă cu privire la acest imobil, prin aplicarea dispozițiilor alt.

4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea, sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul acestei legi. În speță, notificarea din data de 15 noiembrie 2001 are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunul a cărui restituire se solicită, astfel cum s-a reținut și de către instanța de casare, intimații-contestatori făcând dovada calității de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001.

Cu toate acestea, intimații-contestatori nu sunt singurele persoane care au vocație la succesiunea bunicii lor, astfel cum rezultă din chiar cuprinsul Dispoziției nr. 7255 din 18 decembrie 2006 emisă de Primarul municipiului București, ci și T.R., fiul lui T.Ș., potrivit certificatului de moștenitor din 12 februarie 1997, care nu este parte în prezentul litigiu, dar care a contestat separat dispoziția de respingere a notificării, astfel încât măsurile reparatorii solicitate în cauza de față de către contestatori nu pot privi întregul imobil. Având în vedere că autorului lor i-ar fi revenit doar cota de 1/2 din imobil, instanța de apel a apreciat că notificarea făcută în temeiul Legii nr. 10/2001 are valoare de acceptare a acestei cote de moștenire, contestatorii, în calitate de descendenți ai autorului lor, conform certificatului de moștenitor nr. X/1984, fiind persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în această limită.

În ceea ce privește întinderea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, Curtea a constatat că în actul de vânzare-cumpărare din 22 octombrie 1926 este inserată clauza potrivit căreia T.F. dobândește dreptul de proprietate asupra întregului imobil situat în București, compus din construcții: case și prăvălii cu tot terenul lor, în toată întinderea lor, până în proprietățile vecine. Suprafața de teren nu este determinată prin act, însă, prin procesul-verbal din 15 februarie 1941, acest imobil a fost înscris în cartea funciară cu o suprafață de 1420 mp, motiv pentru care Curtea a apreciat că aceasta este întinderea suprafeței de teren pe care s-a aflat imobilul în litigiu.

Nu a fost reținută o altă întindere a dreptului de proprietate, respectiv cea care rezultă din declarația pentru impunerea proprietăților din 8 martie 1950, unde suprafața terenului, inclusiv suprafețele clădite, este menționată ca fiind de 1095 mp, întrucât, potrivit raportului de expertiză topografică întocmită în cauză de expert tehnic V.N., „dimensiunile înscrise pe planul de situație cadastral 1:1000 din anul 1949 sunt aproximative, fiind notate pe plan „cca (…) m”, ceea ce înseamnă că și suprafața determinată conform acestor dimensiuni este una aproximativă”.

S-a conchis că, potrivit aceluiași raport de expertiză, întreaga suprafață pe care s-a aflat imobilul din București este în prezent afectată de elemente de sistematizare: stradă, trotuar, spațiu verde, situație ce este reliefată și de nota de reconstituire nr. 8429/06.2006 realizată de Primăria municipiului București - Direcția Evidența Imobiliară și Cadastrală, astfel încât contestatorii sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent, potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001. Legea nr. 247/2005 a modificat dispozițiile Legii nr. 10/2001 în ceea ce privește modalitatea de stabilire și acordare a despăgubirilor, Titlul VII din acest act normativ reglementând sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi restituire în natură.

S-a conchis, că instanța de fond nu a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cum susține apelanta-pârâtă, întrucât, prin obligarea apelantei de a emite dispoziție prin care să propună acordarea de despăgubiri pentru cota de 1/2 din imobilul situat în București, Comisia Centrală va fi sesizată cu analizarea acestei propuneri în procedura stabilită prin art. 16 alin. (1) și (2), finalizată prin emiterea raportului de evaluare ce va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire. Nefondată a fost apreciată și critica privind măsurile prin echivalent ce pot fi acordate contestatorilor în cauza de față, care nu pot fi altele decât cele existente în cadrul normativ la momentul soluționării pricinii, respectiv cele prevăzute de Legea nr. 247/2005.

Or, potrivit dispozițiilor art. 3 din Titlul VII, titlurile de valoare nominală nevalorificate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 „se convertesc de drept în titluri de despăgubire”. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, pârâtul Primăria municipiului București, prin primarul general și Municipiul București, prin primar, criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor au arătat următoarele: Din examinarea tuturor actelor care au fost înaintate către Primăria municipiului București pentru restituirea imobilului în litigiu, se constată că, potrivit Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 498/2003, contestatorii nu și-au dovedit notificarea, nedepunând acte care să ateste dreptul de proprietate și calitatea de persoană îndreptățită. Art. 22.1 alin. (1) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, arată ce se înțelege în sensul legii prin acte doveditoare. Astfel, prin act juridic translativ de proprietate în sensul legii se înțelege: act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, act sub semnătură privată și alte asemenea. Același articol arată ce acte sunt considerate, potrivit Legii nr. 10/2001, că fac dovada calității de moștenitor, respectiv certificat de moștenitor, testament, acte de stare civilă care atestă filiația sau rudenia cu titularul inițial al dreptului de proprietate.

Obligația de a depune actele doveditoare ale proprietății, precum și în cazul moștenitorilor, cele care atesta aceasta calitate, revine potrivit art. 22 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor cu 3 luni prin O.U.G. nr. 109/2001, cu 3 luni prin O.U.G. nr. 145/2001, cu o lună prin O.U.G. nr. 184/2002 și cu încă 2 luni prin O.U.G. nr. 10/2003. Aceste prelungiri au fost acordate tocmai în ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea susținerea notificării.

S-a mai reținut că reclamanții aveau obligația să facă dovada că nu au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului, fie prin declarații autentificate date pe propria răspundere, prin care să declare pe propria răspundere că ei sau ascendenții lor nu au beneficiat de acordurile internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, potrivit art. 5 din Legea nr. 10/2001, întrucât dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea terenului sau a construcției demolate, așa cum a fost calculată în documentația de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare.

Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de către instanță, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată recursul formulat de Primăria municipiului București, prin primarul general, și Municipiul București, prin primarul general, nefondat, urmând a dispune respingerea acestuia în consecință, pentru următoarele considerente: În speță, se invocă pronunțarea deciziei recurate cu încălcarea prevederilor art. 22.1 din H.G. nr. 498/2003, în sensul că reclamanții nu și-au dovedit notificarea, întrucât nu au depus anexat notificării actele prevăzute de textul de lege mai sus indicat, care arată ce se înțelege prin acte doveditoare, atât ale dreptului de proprietate, cât și ale calității de moștenitor, și nici în termenul de soluționare a acesteia.

Cu alte cuvinte, recurenții invocă, prin criticile expuse mai sus, limitarea dreptului instanței de a soluționa litigiul doar pe baza actelor depuse în etapa procedurii administrative. Potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data notificării, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și cele ce atestă calitatea de moștenitor, vor fi depuse ca anexe la notificare sau în termen de cel mult 18 luni de la intrarea în vigoare a legii. Ulterior, acest termen a fost prelungit succesiv, prin mai multe ordonanțe de urgență.

Potrivit textelor de lege invocate, reclamanții trebuiau să depună documentația de care au înțeles să se folosească pentru dovedirea calității de persoană îndreptățită, dar stabilirea prin lege a momentului până la care, în etapa procedurii administrative, persoana îndreptățită poate să depună actele doveditoare, nu limitează dreptul instanței de a soluționa litigiul doar pe baza actelor depuse în etapa procedurii administrative. O asemenea limitare ar avea ca efect îngrădirea accesului al justiție și a dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituția României și recunoscute părților prin art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Or, garanția oferită de art. 6 din Convenție cuprinde atât dreptul părților de a-și susține prin probe cererile, dar și dreptul instanței de a încuviința și administra acele dovezi pe care le apreciază ca fiind pertinente, concludente și utile. De altfel, așa cum rezultă din actele dosarului, reclamanții au atașat la notificare actele prin care au înțeles să-și dovedească calitatea de persoane îndreptățite să primească măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru imobilul în litigiu. În sensul art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost explicitat prin H.G.

nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice, acte doveditoare ale dreptului de proprietate sunt și orice acte juridice, emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau autorii acesteia la data preluării abuzive, iar, în speță, reclamanții au făcut dovada proprietății autoarei lor asupra imobilului în litigiu cu act autentic, respectiv contract de vânzare-cumpărare.

Critica potrivit căreia decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, în sensul că reclamanții erau obligați să facă dovada că autorii acestora nu au încasat despăgubiri la data preluării imobilului de către stat, fie prin declarații autentificate date pe proprie răspundere, prin care să declare că ei sau ascendenții lor nu au beneficiat de „acordurile internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie”, întrucât restituirea în natură este condiționată de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea terenului sau a construcțiilor demolate, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare, se constată că aceasta nu s-a constituit în critică în apelul declarat de pârâtă, fiind astfel exercitată omisso medio, sancțiunea fiind aceea a neanalizării sale.

Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria municipiului București, prin primarul general, și Municipiul București, prin primarul general.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria municipiului București, prin primarul general, și Municipiul București, prin primarul general, împotriva Deciziei nr. 684A din 16 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 octombrie 2011.