ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7113/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7113/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin notificarea din 15 noiembrie 2001,

petenții D.R.A., T.E.F. și T.R. au solicitat, în baza Legii nr. 10/2001,

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în

București, compus din 1420 mp teren și construcții.

În motivarea cererii,

petenții au arătat că imobilul a fost preluat abuziv din proprietatea bunicii

lor, T.F., care l-a dobândit prin actul de vânzare-cumpărare din 22 octombrie

1926.

Primarul municipiului

București, prin Dispoziția nr. 7255 din 18 decembrie 2006, a respins

notificarea cu motivarea că petenții nu au depus acte care să ateste calitatea

de moștenitori.

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de

14 februarie 2007, reclamanții T.E.F. și D.R.A. au formulat, în contradictoriu

cu pârâta Primăria municipiului București, contestație împotriva Dispoziției

nr. 7255 din 18 decembrie 2006 emisă de Primarul general al municipiului

București, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie modificată în

tot această dispoziție în sensul acordării de măsuri reparatorii, conform Legii

nr. 10/2001 și Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Tribunalul București,

secția a III-a civilă, prin Sentința civilă nr. 685 din 11 mai 2007, a admis

contestația, a anulat Dispoziția nr. 7255 din 18 decembrie 2006 emisă de

Primarul general al municipiului București, pe care l-a obligat să emită o nouă

dispoziție privind acordarea de despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005

pentru imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 1420 mp

și construcția edificată pe acesta, în prezent demolată.

S-a reținut că T.F. a

dobândit prin actul de vânzare-cumpărare din 22 octombrie 1926 imobilul situat

în București, compus din „construcții - case și prăvălii, cu tot terenul lor”.

S-a arătat că

preluarea imobilului de către stat a fost abuzivă, iar succesorii direcți ai

T.F., decedată de 3 mai 1949, T.M. și T.Ș., prin declarația din 22 noiembrie

1950, au renunțat la succesiunea mamei lor, fiind în imposibilitate să achite

taxele succesorale.

S-a considerat că

T.R.A. și T.E.F., descendenți de gradul II ai defunctei T.F., vin la moștenirea

acesteia în nume propriu și, în lipsa exercitării opțiunii de a moșteni de

către alți succesibili de rang preferabil, au vocație concretă cu privire la

întregul imobil, prin aplicarea dispozițiilor alt. 4 alin. (3) din Legea nr.

10/2001.

S-a mai precizat, că

T.M., descendent de gradul I al defunctei T.F., a renunțat la succesiunea

acesteia, iar descendenții de gradul II, T.R.A. și T.E.F. au acceptat

succesiunea autoarei prin formularea notificării din data de 15 noiembrie 2001.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel Primăria municipiului București, iar Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 27 din 18 ianuarie

2008, a respins ca nefondat apelul, cu motivarea că prima instanță a făcut în

speță o corectă aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

și art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Prin Decizia civilă

nr. 6334 din 28 octombrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâtul

Municipiul București, prin primarul general, a casat decizia instanței de apel

și a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe, reținând că,

potrivit art. 4 alin. (2) cu referire la art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001,

moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice, proprietari ai

imobilelor la data preluării în mod abuziv, sunt îndreptățite la măsuri

reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent.

Art. 4 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 prevede că succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu

au acceptat moștenirea, sunt repuși de drept în termenul de acceptare a

succesiunii pentru bunurile care fac obiectul acestei legi. Cererea de

restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror

restituire se solicită.

T.F. a decedat la

data de 9 mai 1949, iar descendenții de gradul I ai acesteia, T.M. și T.Ș., au

renunțat la succesiunea mamei lor.

Potrivit art. 698 C.

civ., eredele renunțător nu poate fi reprezentat niciodată. Dacă renunțătorul

este singur în gradul său sau dacă toți coerezii săi renunță, copiii lor vin la

succesiune în virtutea propriului lor drept, pentru părți egale.

Descendenții de

gradul II ai defunctei T.F. sunt T.E.F., T.R.A., căsătorită D., copiii lui

T.M., dar și T.R., fiul lui T.Ș.

Prin notificarea din

15 noiembrie 2001, au solicitat măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul

Legii nr. 10/2001 T.E.F., D.R.A. și T.R. Cererea lor valorează, potrivit art. 4

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, acceptarea succesiunii T.F. și îi repunerea de

drept în termenul de acceptare.

În speță, instanțele

au considerat greșit că numai T.E.F. și D.R.A. au vocație la succesiunea

bunicii lor, deși vocație la succesiunea acesteia are și T.R. care, deși nu

este parte în prezentul litigiu, a contestat separat Dispoziția nr. 7255 din 18

decembrie 2006 emisă de Primarul municipiului București.

S-a apreciat că se

impune trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se stabili, în raport de

dispozițiile art. 698 C. civ., cotele succesorale ce revin petenților D.R.A. și

T.E.F. din succesiunea defunctei T.F.

În acest sens, ținând

seama de faptul că T.R. nu este parte în prezentul litigiu, petenții T.E.F. și

D.R.A. urmează să depună certificat eliberat de notarul public privind

calitatea și cotele lor succesorale.

Pentru stabilirea

calității de persoană îndreptățită este necesar ca petenții să facă nu numai

dovada calității de proprietar al autoarei lor asupra imobilului în litigiu,

cât și întinderea dreptului de proprietate al acesteia la momentul preluării.

Astfel, în actul de

vânzare-cumpărare din 22 octombrie 1926 este inserată clauza potrivit căreia

T.F. dobândește dreptul de proprietate asupra întregului imobil situat în

București, compus din construcții: case și prăvălii cu tot terenul lor, în

toată întinderea lor, până în proprietățile vecine. Suprafața de teren nu este

determinată prin act.

Instanțele au reținut

suprafața de 1420 mp înscrisă în procesul-verbal din 15 februarie 1941, deși în

declarația pentru impunerea proprietăților din 8 martie 1950 suprafața

terenului, inclusiv suprafețele clădite, este de 1095 mp

S-a apreciat că

pentru stabilirea întinderii dreptului de proprietate este necesară efectuarea

unei expertize tehnice, prin care se vor individualiza și construcțiile

preluate.

În rejudecare, apelul

a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, sub

nr. 1390/2/2009.

Prin notele scrise

depuse la dosar la data de 21 aprilie 2009, intimații-contestatori au aderat la

apelul formulat de pârâtă, în temeiul art. 293 C. proc. civ., în sensul

modificării sentinței apelate doar prin indicarea expresă a cotelor de 1/4

pentru T.R., respectiv 1/4 pentru D.R.A., din măsurile reparatorii stabilite

pentru imobilul în litigiu.

Prin Decizia civilă

nr. 684A din 16 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a admis apelul pârâtei Primăria municipiului București, prin primarul general

și cererea de aderare la apel formulate de apelanții contestatori T.E.F. și

D.R.A.; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că, urmare a anulării

Dispoziției nr. 7255/2006, a dispus obligarea pârâtei să emită o nouă

dispoziție în favoarea reclamanților prin care să propună acordarea de

despăgubiri în condițiile Legi nr. 247/2005 pentru cota totală de 1/2 (câte 1/4

cuvenită fiecărui reclamant) din imobilul situat în București, sector 3, compus

din teren în suprafață de 1420 mp și construcția edificată pe acesta, în

prezent demolată și a păstrat restul dispozițiilor sentinței, reținând, în

esență, următoarele:

În mecanismul de

punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, prima etapă o reprezintă procedura

administrativă prealabilă, reglementată de art. 22 - 26 din legea republicată,

iar obligația persoanei îndreptățite de a depune actele doveditoare este

stabilită de art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Termenul pentru

depunerea actelor doveditoare a fost prelungit prin mai multe ordonanțe de

urgență, ultima fiind O.U.G. nr. 10/2003, iar art. 23 din lege, așa cum a fost

modificat prin Legea nr. 247/2005, prevede că actele doveditoare pot fi depuse

până la data soluționării notificării.

Potrivit textului

menționat, entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația să ia

în considerare toate actele depuse până la data emiterii deciziei sau

dispoziției, după caz, însă stabilirea momentului până la care, în etapa

procedurii administrative, persoana îndreptățită poate să depună actele

doveditoare, nu limitează posibilitatea instanței, învestită cu acțiunea întemeiată

pe art. 26 din lege, de a soluționa procesul, în cadrul procedurii judiciare,

numai pe baza actelor depuse în etapa procedurii administrative.

Stabilirea obligației

pentru instanță de a soluționa o contestație întemeiată pe Legea nr. 10/2001,

doar pe baza înscrisurilor depuse în etapa procedurii administrative ar avea ca

efect îngrădirea accesului liber la justiție, recunoscut prin art. 21 din

Constituție și a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin același

articol din Constituție și recunoscut părților prin art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Or, un proces

echitabil presupune un tratament egal aplicabil părților implicate în proces,

iar accesul la justiție nu se realizează numai prin posibilitatea de a sesiza

instanța, ci și prin dreptul recunoscut părților de a propune dovezile care să

le susțină pretențiile, precum și prin dreptul instanței de a cenzura

pertinența, concludența și utilitatea lor, de a încuviința administrarea

probelor necesare pentru deplina stabilire a situației de fapt și de a-și

întemeia soluția pe probele administrate.

În speță,

contestatorii au făcut dovada că imobilul situat în București, compus din

construcții - case și prăvălii „cu tot terenul lor”, a fost dobândit de T.F.

prin actul de vânzare-cumpărare din 22 octombrie 1926.

Aceasta a decedat la

data de 3 mai 1949, iar prin declarația din 22 noiembrie 1950, succesorii săi

direcți, T.M. și T.Ș., au arătat că renunță la succesiunea mamei lor, fiind în

imposibilitate de a achita taxele succesorale.

În lipsa exercitării

opțiunii de a moșteni de către succesibilii de rang preferabil,

intimații-contestatori T.R.A. și T.E.F., descendenți de gradul II ai defunctei

T.F., vin la moștenirea acesteia în nume propriu și au vocație concretă cu

privire la acest imobil, prin aplicarea dispozițiilor alt. 4 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, potrivit cărora succesibilii care, după data de 6 martie

1945, nu au acceptat moștenirea, sunt repuși de drept în termenul de acceptare

a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul acestei legi. În speță,

notificarea din data de 15 noiembrie 2001 are valoare de acceptare a

succesiunii pentru bunul a cărui restituire se solicită, astfel cum s-a reținut

și de către instanța de casare, intimații-contestatori făcând dovada calității

de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001.

Cu toate acestea,

intimații-contestatori nu sunt singurele persoane care au vocație la

succesiunea bunicii lor, astfel cum rezultă din chiar cuprinsul Dispoziției nr.

7255 din 18 decembrie 2006 emisă de Primarul municipiului București, ci și

T.R., fiul lui T.Ș., potrivit certificatului de moștenitor din 12 februarie

1997, care nu este parte în prezentul litigiu, dar care a contestat separat

dispoziția de respingere a notificării, astfel încât măsurile reparatorii

solicitate în cauza de față de către contestatori nu pot privi întregul imobil.

Având în vedere că

autorului lor i-ar fi revenit doar cota de 1/2 din imobil, instanța de apel a

apreciat că notificarea făcută în temeiul Legii nr. 10/2001 are valoare de

acceptare a acestei cote de moștenire, contestatorii, în calitate de

descendenți ai autorului lor, conform certificatului de moștenitor nr. X/1984,

fiind persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în această limită.

În ceea ce privește

întinderea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, Curtea a

constatat că în actul de vânzare-cumpărare din 22 octombrie 1926 este inserată

clauza potrivit căreia T.F. dobândește dreptul de proprietate asupra întregului

imobil situat în București, compus din construcții: case și prăvălii cu tot

terenul lor, în toată întinderea lor, până în proprietățile vecine. Suprafața

de teren nu este determinată prin act, însă, prin procesul-verbal din 15

februarie 1941, acest imobil a fost înscris în cartea funciară cu o suprafață

de 1420 mp, motiv pentru care Curtea a apreciat că aceasta este întinderea

suprafeței de teren pe care s-a aflat imobilul în litigiu.

Nu a fost reținută o

altă întindere a dreptului de proprietate, respectiv cea care rezultă din

declarația pentru impunerea proprietăților din 8 martie 1950, unde suprafața

terenului, inclusiv suprafețele clădite, este menționată ca fiind de 1095 mp,

întrucât, potrivit raportului de expertiză topografică întocmită în cauză de

expert tehnic V.N., „dimensiunile înscrise pe planul de situație cadastral

1:1000 din anul 1949 sunt aproximative, fiind notate pe plan „cca (…) m”, ceea

ce înseamnă că și suprafața determinată conform acestor dimensiuni este una

aproximativă”.

S-a conchis că,

potrivit aceluiași raport de expertiză, întreaga suprafață pe care s-a aflat

imobilul din București este în prezent afectată de elemente de sistematizare:

stradă, trotuar, spațiu verde, situație ce este reliefată și de nota de

reconstituire nr. 8429/06.2006 realizată de Primăria municipiului București -

Direcția Evidența Imobiliară și Cadastrală, astfel încât contestatorii sunt

îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent, potrivit dispozițiilor art.

11 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001.

Legea nr. 247/2005 a

modificat dispozițiile Legii nr. 10/2001 în ceea ce privește modalitatea de

stabilire și acordare a despăgubirilor, Titlul VII din acest act normativ

reglementând sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a

despăgubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi restituire în natură.

S-a conchis, că

instanța de fond nu a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 16 din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cum susține apelanta-pârâtă, întrucât, prin

obligarea apelantei de a emite dispoziție prin care să propună acordarea de

despăgubiri pentru cota de 1/2 din imobilul situat în București, Comisia

Centrală va fi sesizată cu analizarea acestei propuneri în procedura stabilită

prin art. 16 alin. (1) și (2), finalizată prin emiterea raportului de evaluare

ce va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate

titlurile de despăgubire.

Nefondată a fost

apreciată și critica privind măsurile prin echivalent ce pot fi acordate

contestatorilor în cauza de față, care nu pot fi altele decât cele existente în

cadrul normativ la momentul soluționării pricinii, respectiv cele prevăzute de

Legea nr. 247/2005. Or, potrivit dispozițiilor art. 3 din Titlul VII, titlurile

de valoare nominală nevalorificate până la intrarea în vigoare a Legii nr.

247/2005 „se convertesc de drept în titluri de despăgubire”.

Împotriva acestei

decizii, au declarat recurs, în termen legal, pârâtul Primăria municipiului

București, prin primarul general și Municipiul București, prin primar,

criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în

dezvoltarea criticilor au arătat următoarele:

Din examinarea

tuturor actelor care au fost înaintate către Primăria municipiului București

pentru restituirea imobilului în litigiu, se constată că, potrivit Normelor

metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr.

498/2003, contestatorii nu și-au dovedit notificarea, nedepunând acte care să

ateste dreptul de proprietate și calitatea de persoană îndreptățită.

Art. 22.1 alin. (1)

din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 498/2003, arată ce se înțelege în sensul legii prin acte doveditoare.

Astfel, prin act

juridic translativ de proprietate în sensul legii se înțelege: act de

vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, act sub

semnătură privată și alte asemenea.

Același articol arată

ce acte sunt considerate, potrivit Legii nr. 10/2001, că fac dovada calității

de moștenitor, respectiv certificat de moștenitor, testament, acte de stare

civilă care atestă filiația sau rudenia cu titularul inițial al dreptului de

proprietate.

Obligația de a depune

actele doveditoare ale proprietății, precum și în cazul moștenitorilor, cele

care atesta aceasta calitate, revine potrivit art. 22 din Normele Metodologice

de aplicare a Legii nr. 10/2001, notificatorului, iar acestea trebuiau depuse

ca anexă la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de

la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Termenul respectiv a fost

prelungit de legiuitor cu 3 luni prin O.U.G. nr. 109/2001, cu 3 luni prin

O.U.G. nr. 145/2001, cu o lună prin O.U.G. nr. 184/2002 și cu încă 2 luni prin

O.U.G. nr. 10/2003. Aceste prelungiri au fost acordate tocmai în ideea

acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea

tuturor actelor necesare în vederea susținerea notificării.

S-a mai reținut că

reclamanții aveau obligația să facă dovada că nu au încasat despăgubiri la

momentul preluării în proprietatea statului a terenului, fie prin declarații

autentificate date pe propria răspundere, prin care să declare pe propria

răspundere că ei sau ascendenții lor nu au beneficiat de acordurile

internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor

financiare în suspensie, potrivit art. 5 din Legea nr. 10/2001, întrucât dacă

persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este

condiționată de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și

valoarea terenului sau a construcției demolate, așa cum a fost calculată în

documentația de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de

actualizare stabilit conform legislației în vigoare.

Examinând decizia în

limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., de către instanță, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta

Curte constată recursul formulat de Primăria municipiului București, prin

primarul general, și Municipiul București, prin primarul general, nefondat,

urmând a dispune respingerea acestuia în consecință, pentru următoarele

considerente:

În speță, se invocă

pronunțarea deciziei recurate cu încălcarea prevederilor art. 22.1 din H.G. nr.

498/2003, în sensul că reclamanții nu și-au dovedit notificarea, întrucât nu au

depus anexat notificării actele prevăzute de textul de lege mai sus indicat,

care arată ce se înțelege prin acte doveditoare, atât ale dreptului de

proprietate, cât și ale calității de moștenitor, și nici în termenul de

soluționare a acesteia.

Cu alte cuvinte,

recurenții invocă, prin criticile expuse mai sus, limitarea dreptului instanței

de a soluționa litigiul doar pe baza actelor depuse în etapa procedurii

administrative.

Potrivit art. 22 din

Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data notificării, actele doveditoare

ale dreptului de proprietate, precum și cele ce atestă calitatea de moștenitor,

vor fi depuse ca anexe la notificare sau în termen de cel mult 18 luni de la

intrarea în vigoare a legii. Ulterior, acest termen a fost prelungit succesiv,

prin mai multe ordonanțe de urgență.

Potrivit textelor de

lege invocate, reclamanții trebuiau să depună documentația de care au înțeles

să se folosească pentru dovedirea calității de persoană îndreptățită, dar

stabilirea prin lege a momentului până la care, în etapa procedurii

administrative, persoana îndreptățită poate să depună actele doveditoare, nu

limitează dreptul instanței de a soluționa litigiul doar pe baza actelor depuse

în etapa procedurii administrative.

O asemenea limitare

ar avea ca efect îngrădirea accesului al justiție și a dreptului la un proces

echitabil, consacrate de art. 21 din Constituția României și recunoscute

părților prin art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale.

Or, garanția oferită

de art. 6 din Convenție cuprinde atât dreptul părților de a-și susține prin

probe cererile, dar și dreptul instanței de a încuviința și administra acele

dovezi pe care le apreciază ca fiind pertinente, concludente și utile.

De altfel, așa cum

rezultă din actele dosarului, reclamanții au atașat la notificare actele prin

care au înțeles să-și dovedească calitatea de persoane îndreptățite să

primească măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru imobilul în

litigiu.

În sensul art. 22 din

Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost explicitat prin H.G. nr. 498/2003 pentru

aprobarea Normelor metodologice, acte doveditoare ale dreptului de proprietate

sunt și orice acte juridice, emanând de la o autoritate din perioada

respectivă, care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită

sau autorii acesteia la data preluării abuzive, iar, în speță, reclamanții au

făcut dovada proprietății autoarei lor asupra imobilului în litigiu cu act

autentic, respectiv contract de vânzare-cumpărare.

Critica potrivit

căreia decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 5 din Legea

nr. 10/2001, în sensul că reclamanții erau obligați să facă dovada că autorii

acestora nu au încasat despăgubiri la data preluării imobilului de către stat,

fie prin declarații autentificate date pe proprie răspundere, prin care să declare

că ei sau ascendenții lor nu au beneficiat de „acordurile internaționale

încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în

suspensie”, întrucât restituirea în natură este condiționată de rambursarea

diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea terenului sau a

construcțiilor demolate, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit

conform legislației în vigoare, se constată că aceasta nu s-a constituit în

critică în apelul declarat de pârâtă, fiind astfel exercitată omisso medio,

sancțiunea fiind aceea a neanalizării sale.

Pentru considerentele

expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria municipiului București, prin

primarul general, și Municipiul București, prin primarul general.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria municipiului București, prin

primarul general, și Municipiul București, prin primarul general, împotriva

Deciziei nr. 684A din 16 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 octombrie 2011.