AFFAIRE ARVANITAKI-ROBOTI ET AUTRES c. GRECE

AFFAIRE ARVANITAKI-ROBOTI ET AUTRES c. GRECE (CtEDO, 2006)

PRIMA SECȚIUNE

CAZA

ARVANITAKI-ROBOTI ȘI ALȚII c. GRECIA

(Cererea nr. 27278/03)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

18 mai 2006

ACEASTĂ CAZĂ A FOST TRIMISĂ MĂRII CAMERE, CARE A PRONUNȚAT HOTĂRÂREA SA PE

15 februarie 2008

În caza Arvanitaki-Roboti și alții c. Grecia,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Prima Secțiune), reunită în formă de Cameră compusă din:

Dl L. Loucaides, președinte,

Dl C.L. Rozakis,

Doamna F. Tulkens,

Doamna E. Steiner,

Dl K. Hajiyev,

Dl D. Spielmann,

Dl S.E. Jebens,

judecători,

și Dl S. Nielsen, grefier de secțiune,

După deliberări în ședință privată pe 6 aprilie 2006,

Pronunță hotărârea ce urmează, adoptată la acea dată:

PROCEDURA

1.

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 27278/03) direcționată împotriva Republicii Helene de nouăzeci și unu de cetățeni ai acestui Stat, ale căror nume figurează în anexă („reclamanții"), care au sesizat Curtea pe 4 august 2003 conform articolului 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale („Convenția").

2.

Reclamanții sunt reprezentați de Doamna Z. Tsiliouka-Mousmoula, avocată la baroul din Atena. Guvernul grec („Guvernul") este reprezentat de delegata agentului acestuia, Doamna G. Skiani, asistent la Consiliul juridic al Statului.

3.

Pe 12 noiembrie 2004, Curtea a hotărât să comunice plângerea cu privire la durata procedurii Guvernului. Aplicând art. 29 § 3 din Convenție, a hotărât că se va pronunța în același timp asupra recevabilității și meritelor cauzei.

FAPTELE

4.

Reclamanții fac parte din Sistemul Național de Sănătate în calitate de medici și sunt angajați de spitalul public „O Evangelismos".

5.

Pe 28 aprilie 1994, au sesizat curtea administrativă de apel din Atena cu o cerere de anulare împotriva refuzului spitalului de a le plăti o compensare pentru ore suplimentare, fixată la un procent de 1/65 din salariul lor de bază.

6.

Inițial fixată la 11 martie 1996, audiera a fost amânată de șapte ori, dintre care una la cererea reclamanților. A avut loc în final pe 22 noiembrie 1999. Pe 16 decembrie 1999, curtea administrativă de apel din Atena a anulat actul administrativ atacat (decizia nr. 2684/1999).

7.

Pe 18 aprilie 2000, spitalul a apelat această decizie. Inițial fixată la 18 ianuarie 2001, audiera a avut loc pe 18 octombrie 2001, după patru amânări. Pe 7 martie 2002, cea de-a treia cameră a Consilului de Stat a trimis cazul către formația sa de șapte judecători din cauza importanței unei probleme referitoare la modul de publicare a actului atacat (hotărâre nr. 763/2002).

8.

Pe 6 februarie 2003, după o amânare a audiei, Consilul de Stat a infirmat decizia curții administrative de apel din Atena. A judecat că decretul ministerial pe care reclamanții și-au bazat pretențiunea de a primi o compensare pentru ore suplimentare nu fusese riguros publicat și era deci fără temeiu (hotărâre nr. 307/2003).

DREPTUL

I.

PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE PRIVIND DURATA PROCEDURII

9.

Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul „termenului rezonabil" așa cum se prevede în art. 6 § 1 din Convenție, scris după cum urmează:

„Oricine are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) într-un interval rezonabil, de un tribunal (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)"

10.

Guvernul sustine că perioada de timp care a trecut în fața curții administrative de apel era necesară în lumina obiectului recurului. Se referă, de asemenea, la circumstanța că în urma grevei desfășurate periodic de avocații baroului din Atena din 23 ianuarie 1989 până 30 iunie 1994, inventarul tribunalelor era la acea vreme congestionat. Observă, în fine, că reclamanții nu au căutat să accelereze procedura nici în fața curții de apel, nici în fața Consilului de Stat.

11.

Perioada care trebuie considerată a început pe 28 aprilie 1994, cu sesizarea curții administrative de apel din Atena, și s-a încheiat pe 6 februarie 2003, cu hotărârea nr. 307/2003 a Consilului de Stat. A durat, prin urmare, opt ani și mai mult de nouă luni, pentru două instanțe.

A.

Privind recevabilitatea

12.

Curtea constată că această plângere nu este manifestă lipsită de temei în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. De asemenea, observă că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate.

B.

Privind meritele

13.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază după circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente, precum și enjeux litigiului pentru interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII).

14.

Curtea a tratat în numeroase rânduri cazuri care ridică întrebări similare celei din prezentul caz și a constatat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Kalliri-Giannikopoulou și alții c. Grecia, nr. 33173/02, 10 februarie 2005).

15.

După examinarea tuturor elementelor prezentate în fața sa, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea duce la o concluzie diferită în prezenta cauză. Observă, într-adevăr, că reclamanții sunt responsabili doar pentru o singură amânare a audiei în fața curții administrative de apel. Prin urmare, este forțată să constate că lentoarea procedurii rezultă în esență din comportamentul autorităților și tribunalelor sesizate. Admite în această privință că o grevă lungă a avocaților este susceptibilă să provoace, din cauza amânării succesive a audierilor, o congestie temporară a inventarului tribunalelor. Cu toate acestea, reafirmă că pe Statele contractante le revine să-și organizeze sistemul judiciar în așa fel încât tribunalele lor să poată garanta fiecăruia dreptul de a obține o decizie finală cu privire la contestațiile relative la drepturile și obligațiile sale de natură civilă într-un interval rezonabil (Comingersoll S.A. c. Portugalia [GC], nr. 35382/97, § 24, ECHR 2000-IV). Prin urmare, ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea estimează că în prezenta cauză durata procedurii litigioase este excesivă și nu corespunde cererii de „interval rezonabil".

Deci, a fost o încălcare a articolului 6 § 1.

II.

PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE PRIVIND ECHITATEA PROCEDURII

16.

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanții se plâng că nu au beneficiat de un proces echitabil. Se plâng de tribunalele sesizate că nu au examinat substanța cauzei lor și că procedura nu a fost nici eficace nici convingătoare.

Privind recevabilitatea

17.

Curtea reamintește că conform articolului 19 din Convenție, sarcina sa este să asigure respectarea angajamentelor rezultate din Convenție pentru Statele contractante. În particular, nu-i revine să cunoască de erorile de fapt sau de drept pretins comise de un tribunal intern, decât dacă și în măsura în care ar fi putut leza drepturile și libertățile salvgardade de Convenție. De altfel, dacă Convenția garantează în art. 6 dreptul la proces echitabil, nu reglementează nici admisibilitatea dovezilor nici aprecierea lor, materie care cade, prin urmare, în primul rând sub dreptul intern și tribunalele naționale (Garcia Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, ECHR 1999-I).

18.

În prezenta cauză, Curtea nu detectează niciun indice de arbitrar în desfășurarea procedurii, care a respectat principiul contradictoriului și în cursul căreia reclamanții au putut prezenta toate argumentele pentru apărarea cauzei lor. În concluzie, Curtea consideră că, considerată în ansamblul ei, procedura litigioasă a avut un caracter echitabil, în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.

19.

Prin urmare, această parte a cererii este manifestă lipsită de temei și trebuie respinsă conform articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

III.

PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1

20.

Reclamanții se plâng, de asemenea, de o atingere la dreptul lor la respect pentru bunurile lor. Susțin că hotărârea nr. 307/2003 a Consilului de Stat i-a lipsit de compensarea pentru ore suplimentare la care pretindeau că aveau dreptul. Invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, scris după cum urmează:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respect pentru bunurile sale. Niciun nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Prevederile precedente nu aduc atingere dreptului pe care statul îl are de a introduce legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amenzi.

"

Privind recevabilitatea

21.

Curtea estimează că creanța susținută de reclamanti nu poate fi considerată un „bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, deoarece nu a fost constatată și lichidată printr-o decizie judiciară având forță de lucru judecat. Aceasta este condiția pentru ca o creanță să fie sigură și exigibilă și, prin urmare, protejată de art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea în special, Rafinerii Grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia, hotărâre din 9 decembrie 1994, seria A, nr. 301-B, p. 84, § 59). În particular, Curtea observă că, atât timp cât cazul lor era în curs de judecată în fața tribunalelor interne, reclamanții nu aveau în realitate un drept de creanță, ci doar posibilitatea de a fi recunoscuți cu un asemenea drept. Prin urmare, hotărârea nr. 307/2003 a Consilului de Stat respingând interesații de la cereri nu a putut avea efectul de a-i lipsi de un bun de care nu erau titulari.

22.

Rezultă că această parte a cererii este manifestă lipsită de temei, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, și trebuie respinsă, conform articolului 35 § 4.

IV.

PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE

23.

Conform articolului 41 din Convenție,

„Dacă Curtea declară că a fost o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă legea internă a Statului Contractant în cauză nu permite decât ștergerea incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții prejudiciate, dacă este cazul, satisfacție echitabilă.

"

A.

Prejudiciu

24.

Reclamanții menționați sub nr. 1-66 și 68-91 solicită diverse sume, care variază de la 8.933 la 21.031 euro (EUR), ca prejudiciu material și moral pe care spun că l-au suferit. Reclamantul menționat sub nr. 67 reclamă la acest titlu 6.895 EUR.

25.

Guvernul consideră aceste cereri excesive și invită Curtea să le respingă. Estimează că o constatare de încălcare ar constitui în sine o satisfacție echitabilă suficientă. Subsidiar, consideră că suma alocată la acest titlu nu ar putea depăși 1.000 EUR.

26.

Curtea reamintește că constatarea încălcării Convenției la care a ajuns rezultă exclusiv dintr-o nerespectare a dreptului interesaților de a-și vedea cauza ascultată într-un „interval rezonabil". În aceste condiții, nu vede niciun liant cauzal între încălcarea constatată și orice prejudiciu material pe care reclamanții ar fi putut să-l sufere (Appietto c. Franța, nr. 56927/00, § 21, 25 februarie 2003).

27.

Curtea estimează, în schimb, că prelungirea procedurii litigioase dincolo de „intervalul rezonabil" a cauzat reclamanților un prejudiciu moral clar justificând acordarea unei indemnizații. Hotărând în echitate, după cum cere art. 41 din Convenție, Curtea acordă, la titlu de prejudiciu moral, întreaga sumă solicitată de reclamantul menționat sub nr. 67, și anume 6.895 EUR, și fiecăruia din ceilalți reclamanti 7.000 EUR, plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit.

B.

Costuri și cheltuieli

28.

Reclamanții mai cer fiecare diverse sume, care variază de la 660 la 1.050 EUR, pentru costurile și cheltuielile suportate în fața tribunalelor interne și Curții. Furnizează la acest titlu zece facturi, cu un total de 29.120 EUR, fără a face distincție între procedurile în fața tribunalelor interne și cea din fața Curții.

29.

Guvernul consideră că pretențiile menționatei reclamanți sunt vagi și nejustificate. Subsidiar, consideră că suma alocată la acest titlu nu ar putea depăși 500 EUR.

30.

Conform jurisprudenței constante a Curții, alocarea costurilor și cheltuielilor conform articolului 41 presupune că sunt stabilite realitatea lor, necesitatea lor și, în plus, caracterul rezonabil al ratei lor (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 54, ECHR 2000-XI).

31.

Ținând seama de criteriile susmenționatei, Curtea alocă în comun reclamanților 1.500 EUR la titlu de costuri și cheltuieli, plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit.

C.

Dobânda pe întârziere

32.

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzii de întârziere pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA

1.

Declarăm, în unanimitate, cererea recevabilă privind plângerea referitoare la durata excesivă a procedurii și irrecevabilă pentru restul;

2.

Declarăm, în unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție;

3.

Declarăm, cu patru voturi pentru și trei voturi împotriva,

a)

că Statul pârât trebuie să verseze, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni finală conform articolului 44 § 2 din Convenție, 6.895 EUR (șase mii opt sute nouăzeci și cinci euro) reclamantului menționat sub nr. 67 și 7.000 EUR (șapte mii euro) fiecăruia din ceilalți reclamanti pentru prejudiciu moral, precum și suma globală de 1.500 EUR (mie cinci sute euro) pentru costuri și cheltuieli, plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit;

b)

că de la expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale;

4.

Respingem, în unanimitate, cererea de satisfacție echitabilă pentru restul.

Redactat în limba franceză și comunicat în scris pe 18 mai 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.

Søren Nielsen

Loukis Loucaides

Grefier

Președinte

La prezenta hotărâre se adaugă, în conformitate cu articolele 45 § 2 din Convenție și 74 § 2 din regulament, expunerea următoarelor opinii separate:

–

opinie concordantă comună a Doamnei Tulkens și Dl Spielmann;

–

opinie parțial divergentă a Dl Loucaides, Rozakis și Jebens.

L.L.

S.N.

OPINIE CONCORDANTĂ COMUNĂ A

JUDECĂTOAREI TULKENS ȘI A JUDECĂTORULUI SPIELMANN

1.

În §27 al hotărârii, este cu dreptate că Curtea, hotărând în echitate după cum cere art. 41 din Convenție, acordă la titlu de prejudiciu moral întreaga sumă solicitată de reclamantul menționat sub nr. 67 (și anume 6.895 EUR) și fiecăruia din ceilalți reclamanti 7.000 EUR, plus orice altă sumă care ar putea fi datorată ca impozit. Această decizie constă în individualizarea prejudiciului moral atunci când mai mulți reclamanti articulate același griw, de exemplu, ca în prezenta cauză, încălcarea dreptului fiecărei persoane judecate de a-și vedea cauza ascultată într-un interval rezonabil.

2.

Desigur, în hotărârile Kozyris și alții c. Grecia și Charmantas și alții c. Grecia din 10 februarie 2005, Curtea a acordat în comun reclamanților o sumă determinată pentru prejudiciu moral, dar fără a se explica. Acordând o indemnizație în comun, Curtea a tratat implicit cei o sută cincizeci și unu de reclamanti din prima cază și cei șaizeci și nouă de reclamanti din cea de-a doua cază ca și cum ar fi făcut parte dintr-un grup, și fiecărui grup i s-a acordat o indemnizație globală, neindividualizată, în ciuda faptului că fiecare reclamant putea susține un prejudiciu moral detașabil și personal.

3.

De atunci, Curtea și-a rafinat jurisprudența și a abandonat această excepție a abordării „globalizante" pentru a acorda fiecărui reclamant o sumă individualizată corespunzând celor pe care le alocă în cazuri analoge reclamanților individuali. Această jurisprudență care constă în indemnizarea fiecărui reclamant în parte pentru prejudiciul suferit de el este în întregime conformă cu filosofia care stă la baza Convenției și care vede în satisfacția echitabilă repararea unei încălcări constatate în capul unui reclamant individual. Este fiecare reclamant luat individual care a suferit prejudiciul moral, indiferent, în prezentul stadiu al sistemului Convenției, dacă și-a introdus cererea în fața Curții singur sau în comun cu alții.

4.

De o manieră generală, situația ar putea fi diferită dacă Curtea ar recunoaște în mod frank, acolo unde problema se pune cu adevărat, adică privind art. 34 din Convenție, cererea de interes colectiv (care trimite, parțial cel puțin, la noțiunea de „class action"). Cu toate acestea, nu este (încă) cazul. Într-adevăr, jurisprudența Curții rămâne fixată în sensul că art. 34 din Convenție impune reclamantului să poată pretinde că este „victimă" a încălcării pe care o susține, ceea ce presupune că există o legătură suficient de directă între interesat și prejudiciul pe care îl estimează că a suferit.

5.

Dacă credem că ar fi probabil de dorit ca Curtea să poată în viitor recunoaște, în anumite cazuri, un drept de acțiune propriu unui grup, aceasta ar fi pentru a crește protecția drepturilor și libertăților garantate de Convenție și nu pentru a o restrânge. Paradoxul ar fi să accepte cererea colectivă privind satisfacția echitabilă (pentru a o limita) și să o refuze privind condițiile de recevabilitate ale cererilor.

6.

În prezenta cauză, reclamanții au introdus cererea fiecare în titlu individual. Nu ar putea fi recaracterizată ca „colectivă" doar pentru nevoile articolului 41. Faptul că mai mulți, ba chiar mulți reclamanti au introdus o cerere nu ar trebui să-i pună pe aceștia să piardă beneficiul unei satisfacții echitabile individuale și individualizate. „Individual due process" este la acest preț.

OPINIE PARȚIAL DIVERGENTĂ A JUDECĂTORILOR

LOUCAIDES, ROZAKIS ȘI JEBENS

(Traducere)

Considerăm ca și majoritatea că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din cauza duratei procedurii. Cu toate acestea, nu putem aproba sumele alocate reclamanților la titlu de prejudiciu moral.

Interesații – 91 de persoane în total – sunt toți medici care la momentul considerat lucrau în același spital public. Împreună, au participat la o procedură administrativă direcționată împotriva acestui stabiliment și privind calculul compensării lor pentru ore suplimentare. Grieful și acțiunea lor judiciară aveau deci un caracter cu adevărat colectiv.

După opinia noastră, plăduțitorii individuali sunt în general afectați diferit de o procedură prea lungă, în funcție de faptul că participă la o „acțiune colectivă" – ca în prezenta cauză – sau că pledează singuri. Această diferență se referă la interesele și preocupările lor generale, dar și la costurile procedurii, mai importante în al doilea caz. De aceea, considerăm că nu este rezonabil să extindem la o cază implicând un număr mare de persoane colectiv (judecată colectivă), ca aici, criteriile folosite pentru a evalua prejudiciul moral într-o cază de durată excesivă a procedurii în care doar o sau câteva persoane sunt părți.

Aplicarea unor criterii distincte în funcție de consecințele pentru plăduțitori ale unei proceduri prea lungi poate clar pune probleme privitor la hotărârea cum și unde să plasez linia între plăduțitorul individual tipic și o parte implicată într-o „acțiune colectivă". Cu toate acestea, aceasta este o problemă pe care Curtea trebuie s-o rezolve dacă și când se ridică. Nu ar trebui văzut ca o rație valabilă de a nu face distincție între plăduțitori afectați diferit; în acest fel se va evita ca o prea mare încărcătură să cade pe Statesregarding reparație.

După opinia noastră, ar fi trebuit ca în prezenta cauză să se aloce doar o sumă moderată fiecăruia din cei 91 de reclamanti la reparația prejudiciului moral. Aceasta ar fi fost în linie cu jurisprudența recentă a Curții, în special cu hotărârile Kozyris și alții c. Grecia și Charmantas și alții c. Grecia, ambele pronunțate pe 10 februarie 2005.

Lista reclamanților

Irini ARVANITAKI-ROBOTI

Panagiotis ALFARAS-MELAINIS

Aikaterini APOSTOLOPOULOU-TSAFOU

Konstantinos VASSILIOU

Emmanouil VAÏDAKIS

Emmanouil VAÏKOUSIS

Niki VASILOGIANNAKOPOULOU-ANZAOUI

Grigoris VERYKOKAKIS

Varvara-Georgia VLACHOPOULOU-SFYRA

Eleftheria GALANAKI-KOUTSOURELAKI

Ioannis GEORGILAS

Kritolaos DASKALAKIS

Dimitrios DIMITROGLOU

Anastasia DIAMANTOPOULOU

Spyros DRAKOPOULOS

Nikolaos EXARCHOS

Epaminondas ZAKYNTHINOS

Gérard-Louis JULLIEN

Penelope ILIADOU-KAPSALOPOULOU

Alfredos THEODOROU

Lazaros IOSIFIDIS

Vassilis KADAS

Kyriakos KALOGERAKIS

Christina KANDARAKI-SFARNA

Vassiliki KANELLOPOULOU

Dimitrios KARAMITSOS

Aristotelis KATSAS

Serafim KLIMOPOULOS

Evaggelos KOKKINAKIS

Athanasios KOLIOS

Vassilios KOMBOROZOS

Chrysostomos KONTAXIS

Despina KOROLANOGLOU

Ioannis KOUTSOUVELIS

Anastasia KRITHARA-KAFKIA

Georgios KONSTANTINOU

Koula KONSTANTINOU

Georgios KONSTANTINIDIS

Sophia LAMBROPOULOU-STAVROPOULOU

Konstantina LARIOU-MARGARI

Maria MATHIOUDAKI-AMARANTOU

Dimitrios MALOVROUVAS

Gerasimos MANTZARIS

Athanasios MASOURAS

Theodoros MAVROMATIS

Chrysanthi MITSOULI-MENTZIKOF

Dimitrios MINTZIAS

Maria MOUTSOPOULOU-MARAGGOU

Sotirios BARATSIS

Nikolaos BONTOZOGLOU

Petros DADIS

Aikaterini PANTELIDAKI-VASSILIOU

Georgios PAPAGEORGIOU

Konstantinos PAPAGIANNAKOS

Emmanouil PAPADAKIS

Vassilios PAPADAKOS

Alexandros PAPAKONSTANTINOU

Spyridon PAPANDREOU

Marios PARARAS

Georgios PARASKEVAS

Eleni PLESIA-GIAKOUMELOU

Christos PEPPAS

Konstantina PETRAKI

Prokopis PIPIS

Ersi PITSIGAVDAKI

Marinos PITARIDIS

Ioannis POULANTZAS

Athanasios PREKATES

Athanasios RAÏTSOS

Georgios REKOUMIS

Antonios SALMANIDIS

Florentia SOTSIOU-KANDILA

Ilias SOURTZIS

Epaminondas STATHIS

Michaïl STOKOS

Eleni STOFOROU

Evaggelos SYGGOUNAS

Christos SYRMOS

Georgios TSAOUSIS

Ioannis TSERONIS

Alexandra TSIROGIANNI

Konstantinos TSIROGIANNIS

Marina TSITSIKA

Dimitrios TSOUKATOS

Georgios FARMAKIS

Aggeliki FERTI-PASANTOPOULOU

Flora PHILIPPIDOU

Evaggelos CHATZIGIANNAKIS

Georgios CHATZIKONSTANTINOU

Nikolaos CHATZIS

Vassilios CHRISTIDIS

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE

ARVANITAKI-ROBOTI ET AUTRES c. GRÈCE

(

Requête n

o

27278/03)

ARRÊT

STRASBOURG

18 mai 2006

CETTE AFFAIRE A ÉTÉ RENVOYÉE DEVANT

LA GRANDE CHAMBRE, QUI A RENDU SON ARRÊT LE

15 février 2008

En l'affaire Arvanitaki-Roboti et autres c. Grèce,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

L.

Loucaides

,

président

,

C.L.

Rozakis

,

M

mes

F.

Tulkens

,

E.

Steiner

,

MM.

K.

Hajiyev

,

D.

Spielmann,

S.E.

Jebens,

juges

,

et de M. S.

Nielsen,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 avril 2006,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

27278/03) dirigée contre la République hellénique par quatre-vingt-onze ressortissants de cet Etat, dont les noms figurent en annexe («

les requérants

»), qui ont saisi la Cour le 4 août 2003 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Les requérants sont représentés par M

e

Z. Tsiliouka-Mousmoula, avocate au barreau d'Athènes. Le gouvernement grec («

le Gouvernement

») est représenté par la déléguée de son agent, M

me

G.

Skiani, assesseur auprès du Conseil juridique de l'Etat.

3.

Le 12 novembre 2004, la Cour a décidé de communiquer le grief tiré de la durée de la procédure au Gouvernement. Faisant application de l'article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu'elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l'affaire.

EN FAIT

4.

Les requérants font partie du Système national de santé (Εθνικό Σύστημα Υγείας) en qualité de médecins et sont employés par l'hôpital public «

O Evangelismos

».

5.

Le 28 avril 1994, ils saisirent la cour administrative d'appel d'Athènes d'un recours en annulation contre le refus de l'hôpital de leur payer une indemnité pour heures supplémentaires, fixée à un pourcentage de 1/65

e

de leur salaire de base.

6.

Initialement fixée au 11 mars 1996, l'audience, fut ajournée sept fois, dont une à la demande des requérants. Elle eut finalement lieu le 22

novembre 1999. Le 16 décembre 1999, la cour administrative d'appel d'Athènes annula l'acte administratif attaqué (décision n

o

2684/1999).

7.

Le 18 avril 2000, l'hôpital interjeta appel de cette décision. Initialement fixée au 18 janvier 2001, l'audience eut lieu le 18 octobre 2001, après quatre ajournements. Le 7 mars 2002, la troisième chambre du Conseil d'Etat renvoya l'affaire devant sa formation de sept juges en raison de l'importance d'une question relative au mode de publication de l'acte attaqué (arrêt n

o

763/2002).

8.

Le 6 février 2003, après un ajournement de l'audience, le Conseil d'Etat infirma la décision de la cour administrative d'appel d'Athènes. Il jugea que l'arrêté ministériel sur lequel les requérants fondaient leur prétention de percevoir une indemnité pour heures supplémentaires n'avait pas été dûment publié et était donc sans fondement (arrêt n

o

307/2003).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION AU REGARD DE LA DURÉE DE LA PROCÉDURE

9.

Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

10.

Le Gouvernement plaide que le temps écoulé devant la cour administrative d'appel était nécessaire vu l'objet du recours. Il invoque par ailleurs la circonstance qu'à la suite de la grève menée de manière sporadique par les avocats du barreau d'Athènes du 23 janvier 1989 au 30

juin 1994 le rôle des tribunaux était à l'époque encombré. Il relève enfin que les requérants n'ont cherché à accélérer la procédure ni devant la cour d'appel ni devant le Conseil d'Etat.

11.

La période à considérer a débuté le 28 avril 1994, avec la saisine de la cour administrative d'appel d'Athènes, et s'est terminée le 6 février 2003, avec l'arrêt n

o

307/2003 du Conseil d'Etat. Elle s'est donc étalée sur huit

ans et plus de neuf mois, pour deux instances.

A.

Sur la recevabilité

12.

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité.

B.

Sur le fond

13.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres,

Frydlender c. France

[GC], n

o

30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

14.

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d'espèce et y a constaté la violation de l'article 6

§

1 de la Convention (voir

Kalliri-Giannikopoulou et autres c.

Grèce

, n

o

33173/02, 10 février 2005).

15.

Après avoir examiné tous les éléments produits devant elle, la Cour considère que le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle observe en effet que les requérants ne sont responsables que d'un ajournement d'audience devant la cour administrative d'appel. Force lui est donc de constater que la lenteur de la procédure résulte essentiellement du comportement des autorités et juridictions saisies. Elle admet à cet égard qu'une longue grève des avocats est susceptible de provoquer, du fait de l'ajournement successif des audiences, un encombrement temporaire du rôle des tribunaux. Elle réaffirme toutefois qu'il incombe aux Etats contractants d'organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs juridictions puissent garantir à chacun le droit d'obtenir une décision définitive sur les contestations relatives à ses droits et obligations de caractère civil dans un délai raisonnable (

Comingersoll S.A. c. Portugal

[GC], n

o

35382/97, § 24, CEDH 2000-IV). Dès lors, compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l'exigence du «

délai raisonnable

».

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION AU REGARD DE L'EQUITÉ DE LA PROCÉDURE

16.

Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de ne pas avoir bénéficié d'un procès équitable. Ils reprochent aux juridictions saisies de ne pas avoir examiné la substance de leur cause et que la procédure n'a été ni efficace ni convaincante.

Sur la recevabilité

17.

La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 19 de la Convention elle a pour tâche d'assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. En particulier, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention. Par ailleurs, si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l'admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève dès lors au premier chef du droit interne et des juridictions nationales (

Garcia Ruiz c. Espagne

[GC], n

o

30544/96, §

28, CEDH 1999-I).

18.

En l'espèce, la Cour ne décèle aucun indice d'arbitraire dans le déroulement de la procédure, qui a respecté le principe du contradictoire et au cours de laquelle les requérants ont pu présenter tous les arguments pour la défense de leur cause. En conclusion, la Cour estime que, considérée dans son ensemble, la procédure litigieuse a revêtu un caractère équitable, au sens de l'article 6 § 1 de la Convention.

19.

Partant, cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

III.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1

20.

Les requérants se plaignent en outre d'une atteinte à leur droit au respect de leurs biens. Ils affirment que l'arrêt n

o

307/2003 du Conseil d'Etat les a privés de l'indemnité pour heures supplémentaires à laquelle ils prétendaient avoir droit. Ils invoquent l'article 1 du Protocole n

o

1, ainsi libellé

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.

»

Sur la recevabilité

21.

La Cour estime que la créance alléguée des requérants ne peut passer pour un «

bien

» au sens de l'article 1 du Protocole n

o

1, puisqu'elle n'a pas été constatée et liquidée par une décision judiciaire ayant force de chose jugée. Telle est pourtant la condition pour qu'une créance soit certaine et exigible et, partant, protégée par l'article 1 du Protocole n

o

1 (voir notamment,

Raffineries Grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce

, arrêt du 9 décembre 1994, série A, n

o

301-B, p. 84, § 59). En particulier, la Cour note que, tant que leur affaire était pendante devant les juridictions internes, les requérants n'avaient en réalité pas un droit de créance, mais seulement la possibilité de se voir reconnaître pareil droit. Dès lors, l'arrêt n

o

307/2003 du Conseil d'Etat ayant débouté les intéressés de leurs demandes n'a pu avoir pour effet de les priver d'un bien dont ils n'étaient pas titulaires.

22.

Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention, et doit être rejetée, en application de l'article 35 § 4.

IV.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

23.

Aux termes de l

'

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

24.

Les requérants mentionnés sous les n

os

1-66 et 68-91 sollicitent diverses sommes, qui vont de 8

933 à 21

031 euros (EUR), au titre du préjudice matériel et moral qu'ils disent avoir subi. Le requérant mentionné sous le n

o

67 réclame à ce titre 6

895

EUR.

25.

Le Gouvernement trouve ces demandes excessives et invite la Cour à les écarter. Il estime qu'un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante. Subsidiairement, il considère que la somme allouée à ce titre ne saurait dépasser 1

000 EUR.

26.

La Cour rappelle que le constat de violation de la Convention auquel elle est parvenue résulte exclusivement d'une méconnaissance du droit des intéressés à voir leur cause entendue dans un «

délai raisonnable

». Dans ces conditions, elle n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et un quelconque dommage matériel que les requérants auraient eu à souffrir (

Appietto c. France

, n

o

56927/00, § 21, 25 février 2003).

27.

La Cour estime en revanche que le prolongement de la procédure litigieuse au-delà du «

délai raisonnable

» a causé aux requérants un tort moral certain justifiant l'octroi d'une indemnité. Statuant en équité, comme le veut l'article 41 de la Convention, la Cour accorde, au titre du dommage moral, l'intégralité de la somme demandée par le requérant mentionné sous le n

o

67, à savoir 6

895

EUR, et à chacun des autres requérants 7

000

EUR, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt.

B.

Frais et dépens

28.

Les requérants demandent également chacun diverses sommes, qui vont de 660 à 1

050

EUR, pour les frais et dépens exposés devant les juridictions internes et la Cour. Ils fournissent à ce titre dix factures, d'un montant total de 29

120

EUR, sans distinguer entre les procédures devant les juridictions internes et celle devant la Cour.

29.

Le Gouvernement estime que lesdites prétentions des requérants sont vagues et non justifiées. Subsidiairement, il considère que la somme allouée à ce titre ne saurait dépasser 500

EUR.

30.

Selon la jurisprudence constante de la Cour, l'allocation de frais et dépens au titre de l'article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux (

Iatridis c.

Grèce

(satisfaction équitable) [GC], n

o

31107/96, § 54, CEDH 2000-XI).

31.

Compte tenu des critères susmentionnés, la Cour alloue conjointement aux requérants 1

500

EUR au titre des frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt.

C.

Intérêts moratoires

32.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR

1.

Déclare

, à l'unanimité, la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus

;

2.

Dit

, à l'unanimité, qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

, par quatre voix contre trois,

a)

que l

'

Etat défendeur doit verser, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif en vertu de l'article 44 § 2 de la Convention, 6

895

EUR (six mille huit cent quatre-vingt-quinze euros) au requérant mentionné sous le n

o

67 et 7

000

EUR (sept mille euros) à chacun des autres requérants pour dommage moral, ainsi que la somme globale de 1

500

EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt

;

b)

qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4.

Rejette

, à l'unanimité, la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 18 mai 2006 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Søren

Nielsen

Loukis

Loucaides

Greffier

Président

Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l'exposé des opinions séparées suivantes

:

–

opinion concordante commune de M

me

Tulkens et M. Spielmann

;

–

opinion en partie dissidente de MM. Loucaides, Rozakis et Jebens.

L.L.

S.N.

OPINION CONCORDANTE COMMUNE DE

M

me

LA JUGE TULKENS ET DE M. LE JUGE SPIELMANN

1.

Au paragraphe 27 de l'arrêt, c'est à juste titre que la Cour, statuant en équité comme le veut l'article 41 de la Convention, accorde au titre du dommage moral l'intégralité de la somme demandée par le requérant mentionné sous le n

o

67 (à savoir 6

895

€) et à chacun des autres requérants 7

000

€, plus tout autre montant pouvant être dû à titre d'impôt. Cette décision consiste à

individualiser

le dommage moral lorsque des requérants multiples articulent le même grief, par exemple, comme en l'espèce, la violation du droit de tout justiciable à voir sa cause entendue dans un délai raisonnable.

2.

Certes, dans les arrêts

Kozyris et autres c. Grèce

et

Charmantas et autres c. Grèce

du 10 février 2005, la Cour a accordé

conjointement

aux requérants une somme déterminée pour dommage moral mais sans s'en expliquer. En accordant une indemnisation conjointe, la Cour a implicitement traité les cent cinquante et un requérants de la première affaire et les soixante-neuf requérants de la seconde affaire comme s'ils faisaient partie d'un groupe, et à chaque groupe a été accordée une indemnisation globale, non individualisée, en dépit du fait que chaque requérant pouvait faire valoir un préjudice moral détachable et personnel.

3.

Depuis lors, la Cour a affiné sa jurisprudence et abandonné cette exception de l'approche «

globalisante

» pour accorder à chaque requérant une somme individualisée correspondant à celles qu'elle attribue dans des cas analogues à des requérants individuels. Cette jurisprudence qui consiste à indemniser chaque requérant individuellement pour le dommage subi par lui est entièrement conforme à la philosophie qui sous-tend la Convention et qui voit dans la satisfaction équitable la réparation d'une violation constatée dans le chef d'un requérant individuel. C'est chaque requérant pris individuellement qui a souffert le préjudice moral, peu importe, dans l'état actuel du système de la Convention, qu'il ait introduit sa requête devant la Cour seul ou conjointement avec d'autres.

4.

D'une manière générale, la situation pourrait être différente si la Cour reconnaissait franchement, là où la question se pose véritablement, c'est-à-dire au regard de l'article 34 de la Convention, la requête d'intérêt collectif (ce qui renvoie, partiellement tout au moins, à la notion de «

class action

»). Or tel n'est pas (encore) le cas. En effet, la jurisprudence de la Cour reste fixée en ce sens que l'article 34 de la Convention impose au requérant qu'il puisse se prétendre «

victime

» de la violation qu'il allègue, ce qui suppose qu'il existe un lien suffisamment direct entre l'intéressé et le préjudice qu'il estime avoir subi.

5.

Si nous pensons qu'il serait sans doute souhaitable que la Cour puisse à l'avenir reconnaître, dans certains cas, un droit d'action propre à un groupe, c'est afin d'accroître la protection des droits et libertés garantis par

la Convention et non pas de la restreindre

[1]

. Le paradoxe serait d'admettre la requête collective en ce qui concerne la satisfaction équitable (pour limiter celle-ci) et de la refuser en ce qui concerne les conditions de recevabilité des requêtes.

6.

En l'espèce, les requérants ont introduit la requête chacun à titre individuel. Celle-ci ne saurait être requalifiée de «

collective

» uniquement pour les besoins de l'article 41. Le fait que plusieurs, voire de nombreux requérants ont introduit une requête ne saurait leur faire perdre le bénéfice d'une satisfaction équitable individuelle et individualisée. Le «

individual due process

»

[2]

est à ce prix.

OPINION EN PARTIE DISSIDENTE DE MM.

LES JUGES LOUCAIDES, ROZAKIS et JEBENS

(

Traduction

)

Nous considérons comme la majorité qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 à raison de la durée de la procédure. Toutefois, nous ne pouvons approuver les montants alloués aux requérants au titre du dommage moral.

Les intéressés – 91 personnes au total – sont tous des médecins qui à l'époque considérée travaillaient dans le même hôpital public. Ensemble, ils ont participé à une procédure administrative dirigée contre cet établissement et concernant le calcul de leur indemnité pour heures supplémentaires. Leur grief et leur action en justice revêtaient donc un caractère véritablement collectif.

A notre avis, les plaideurs individuels sont en principe affectés différemment par une procédure trop longue suivant qu'ils participent à une «

action collective

» – comme en l'espèce – ou qu'ils plaident seuls. Cette différence a trait à leurs intérêts et soucis généraux mais aussi aux frais de procédure, plus importants dans le second cas. C'est pourquoi nous estimons qu'il n'est pas raisonnable d'étendre à une affaire impliquant un grand nombre de personnes collectivement (jugement collectif), comme ici, les critères employés pour évaluer le dommage moral dans une affaire de durée de procédure excessive où une ou quelques personnes seulement sont parties.

Appliquer des critères distincts en fonction des conséquences pour les plaideurs d'une procédure trop longue peut certes poser problème s'agissant de décider comment et où placer la limite entre le plaideur individuel type et une partie engagée dans une «

action collective

». Cependant, il s'agit là d'un problème que la Cour doit régler si et au moment où il se pose. Il ne faut pas y voir une raison valable de ne pas établir de distinction entre des plaideurs affectés différemment

; on évitera ainsi de faire peser sur les Etats une trop lourde charge en matière de réparation.

A notre avis, il convenait en l'espèce de n'allouer qu'une somme modérée à chacun des 91

requérants en réparation du dommage moral. Cela aurait cadré avec la jurisprudence récente de la Cour, notamment avec les arrêts

Kozyris et autres c. Grèce

et

Charmantas et autres c. Grèce

, tous deux rendus le 10

février 2005.

Liste des requérants

Irini ARVANITAKI-ROBOTI

Panagiotis ALFARAS-MELAINIS

Aikaterini APOSTOLOPOULOU-TSAFOU

Konstantinos VASSILIOU

Emmanouil VAÏDAKIS

Emmanouil VAÏKOUSIS

Niki VASILOGIANNAKOPOULOU-ANZAOUI

Grigoris VERYKOKAKIS

Varvara-Georgia VLACHOPOULOU-SFYRA

Eleftheria GALANAKI-KOUTSOURELAKI

Ioannis GEORGILAS

Kritolaos DASKALAKIS

Dimitrios DIMITROGLOU

Anastasia DIAMANTOPOULOU

Spyros DRAKOPOULOS

Nikolaos EXARCHOS

Epaminondas ZAKYNTHINOS

Gérard-Louis JULLIEN

Penelope ILIADOU-KAPSALOPOULOU

Alfredos THEODOROU

Lazaros IOSIFIDIS

Vassilis KADAS

Kyriakos KALOGERAKIS

Christina KANDARAKI-SFARNA

Vassiliki KANELLOPOULOU

Dimitrios KARAMITSOS

Aristotelis KATSAS

Serafim KLIMOPOULOS

Evaggelos KOKKINAKIS

Athanasios KOLIOS

Vassilios KOMBOROZOS

Chrysostomos KONTAXIS

Despina KOROLANOGLOU

Ioannis KOUTSOUVELIS

Anastasia KRITHARA-KAFKIA

Georgios KONSTANTINOU

Koula KONSTANTINOU

Georgios KONSTANTINIDIS

Sophia LAMBROPOULOU-STAVROPOULOU

Konstantina LARIOU-MARGARI

Maria MATHIOUDAKI-AMARANTOU

Dimitrios MALOVROUVAS

Gerasimos MANTZARIS

Athanasios MASOURAS

Theodoros MAVROMATIS

Chrysanthi MITSOULI-MENTZIKOF

Dimitrios MINTZIAS

Maria MOUTSOPOULOU-MARAGGOU

Sotirios BARATSIS

Nikolaos BONTOZOGLOU

Petros DADIS

Aikaterini PANTELIDAKI-VASSILIOU

Georgios PAPAGEORGIOU

Konstantinos PAPAGIANNAKOS

Emmanouil PAPADAKIS

Vassilios PAPADAKOS

Alexandros PAPAKONSTANTINOU

Spyridon PAPANDREOU

Marios PARARAS

Georgios PARASKEVAS

Eleni PLESIA-GIAKOUMELOU

Christos PEPPAS

Konstantina PETRAKI

Prokopis PIPIS

Ersi PITSIGAVDAKI

Marinos PITARIDIS

Ioannis POULANTZAS

Athanasios PREKATES

Athanasios RAÏTSOS

Georgios REKOUMIS

Antonios SALMANIDIS

Florentia SOTSIOU-KANDILA

Ilias SOURTZIS

Epaminondas STATHIS

Michaïl STOKOS

Eleni STOFOROU

Evaggelos SYGGOUNAS

Christos SYRMOS

Georgios TSAOUSIS

Ioannis TSERONIS

Alexandra TSIROGIANNI

Konstantinos TSIROGIANNIS

Marina TSITSIKA

Dimitrios TSOUKATOS

Georgios FARMAKIS

Aggeliki FERTI-PASANTOPOULOU

Flora PHILIPPIDOU

Evaggelos CHATZIGIANNAKIS

Georgios CHATZIKONSTANTINOU

Nikolaos CHATZIS

Vassilios CHRISTIDIS

------------

[1]

.

Olivier

De Schutter

,

Fonction de juger et droits fondamentaux. Transformation du contrôle juridictionnel dans les ordres juridiques américain et européens

, Bruxelles, Bruylant, 1999, pp. 1059 et suiv.

[2]

.

Selon l’expression de Mauro

Cappelletti

et

Bryant

Garth

, «

Finding an Appropriate Compromise: A Comparative Study of Individualistic Models and Group Rights in Civil Procedure

», 2

Civil Justice Quarterly

(1983), pp.

111 et suiv., p. 113.