ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5904/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5904/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin sentința
civilă nr. 1156 din 13 octombrie 2005, Tribunalul București, s
ecția a III-a civilă, a admis
excepția lipsei calității procesuale pasive a
pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor
Publice, Comisia
pentru constatarea
calității de luptător în rezistența anticomunistă,
Ministerul Culturii și
Cultelor, Comisia Națională a Muzeelor și
Colecțiilor, Regia Autonoma Administrația Patrimoniului Protocolului de
Stat, Ministerul Administrației și Internelor și Direcția Generală de Poliție a
Municipiului București, în acțiunea prin care reclamanții
A.A.G. și M.D.S.
au
solicitat obligarea pârâților la
restituirea bunurilor mobile preluate
abuziv
de către Statul Român la data de 14 decembrie 1947. Acțiunea a fost
respinsă
ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Prin decizia civilă nr. 282/2006 a
Curții de Apel București, se
cția a
IV-
a civilă, s-a admis apelul
declarat de reclamanți împotriva
sentinței menționate, ce a fost desființată cu trimiterea
cauzei spre
rejudecare,
reținându-se că Statul Român prin Ministerul Finanțelor are
calitate procesuală pasivă în cauză.
Prin decizia civilă nr. 3412/2007 a Înaltei
Curți de Casație și
Justiție, secția civilă,
s-a respins recursul Ministerului Finanțelor
împotriva deciziei
menționate.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul
Tribunalului București, s
ecția a III-a
civilă, pentru rejudecare la data de 30 noiembrie 2007.
Prin sentința civilă nr. 289 din 3
martie 2009, Tribunalul București, s
ecția a
III-a civilă, a admis acțiunea reclamanților și a obligat Statul
Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata
către aceștia a sumei
de 144.450 Euro
în echivalent lei la data efectuării plății, cu titlu de
despăgubiri.
Pentru a pronunța această sentință,
prima instanță a reținut că prin sentința civilă nr. 968 din 28 mai 1999
pronunțată de Tribunalul
București, secția
a
IV-
a civilă, reclamanților le-a
fost restituit imobilul
situat în București sector 1,
imobil ce a fost predat prin procesul-verbal din data de
8 iunie 2000 și
înscris în C.F. nr.
10180 din 2 octombrie 2000.
In raport de
prevederile art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, autorului
reclamanților, A.G.C., i s-a recunoscut calitatea de
luptător în rezistența anticomunistă.
Din inventarul
încheiat la data de 14 decembrie 1947 a rezultat că au fost
confiscate bunurile mobile ce se
aflau în imobil, inventar ce a fost semnat la rubrica „proprietar" de
către C.A., cu mențiunea „forțat".
S-a reținut că în
favoarea reclamanților operează prezumția
proprietății conform art. 1909 C. civ., autorul lor fiind
deposedat abuziv de bunurile revendicate, motiv pentru care s-a considerat că
aceștia sunt îndreptățiți, conform dispozițiilor art. 7 din O.U.G. nr.
214/1999 la restituirea în echivalent a bunurilor
confiscate,
valoarea acestora fiind de
144.450 Euro, astfel cum a fost stabilită prin
raportul de expertiză
efectuat de expertul M.C., și omologat de instanță.
Împotriva
sentinței menționate a declarat apel Statul Român prin Ministerul Finanțelor
Publice, criticând-o ca nelegală și netemeinică pentru încălcarea dreptului la
apărare, întrucât nu i s-a acordat termen pentru a lua cunoștință de raportul
de expertiză efectuat în cauză, fiind
încălcat, totodată, și principiul contradictorialității
întrucât nu i s-a dat
posibilitatea de a formula obiecțiuni spre a combate expertiza.
S-a criticat
sentința primei instanțe și pentru greșita aplicare a dispozițiilor art. 1909
alin. (2) C. civ., dispoziții ce se aplică numai în
situația în care posesia bunului
se află la un terț dobânditor de bună
credință.
De asemenea, s-a
invocat împrejurarea că instanța de fond nu a
administrat probe pentru a verifica dacă restituirea în natură a
bunurilor este posibilă, nefiind suficient să se
rețină doar caracterul politic al măsurii confiscării, ci impunându-se să se
facă și dovada
posesiei bunurilor revendicate.
S-a solicitat să
se constate că sunt aplicabile dispozițiile art. 99 alin. (2)
din Legea nr. 182/2000 și nu
dispozițiile art. 7 din O.U.G. nr. 214/2009
și, ca atare, atâta timp cât pârâtul Ministerul
Finanțelor Publice nu este
deținătorul bunurilor mobile revendicate, să se respingă acțiunea.
Prin decizia civilă nr. 620A din 25
noiembrie 2009, Curtea de Apel
București, secția
a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat
apelul pârâtului, reținând, în esență, că expertiza a
fost depusă în termenul prevăzut de dispozițiile
art. 209 C. proc. civ.
, astfel încât
Ministerul Finanțelor Publice putea lua cunoștință de
conținutul expertizei (depuse la 5 ianuarie 2009)
cu mai mult de 5 zile înainte
de
termenul din 14 februarie 2009, când s-a acordat cuvântul în dezbaterea
apelului.
De asemenea, s-a
apreciat că s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1909 alin. (2) C.
civ., atâta vreme cât s-a reținut că
preluarea
bunurilor mobile în litigiu, din patrimoniul autorilor
reclamanților s-a făcut de către Statul Român în mod abuziv.
S-a considerat că nu era necesar să se
administreze probe în
sensul posibilității
restituirii în natură a bunurilor mobile în litigiu, atâta
vreme cât Ministerul Finanțelor Publice a susținut
constant că acestea nu se află în posesia sa, iar restul persoanelor juridice
pârâte, au fost înlăturate din cauză ca efect al deciziei civile nr. 282/2006 a
Curții de
Apel București, secția a
IV-
a civilă.
S-a avut în vedere
că acțiunea introductivă este o acțiune în
revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.
civ., întrucât, în
baza
principiului disponibilității, reclamanții au indicat ca temei juridic
al pretențiilor lor dispozițiile art. 7 din O.U.G.
nr. 214/1999, ca lege
specială de reparație,
reținându-se că sunt întrunite condițiile cerute de
textul de lege
menționat.
S-a apreciat că
nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 182/2002,
nefăcându-se dovada că bunurile
solicitate prin acțiune constituie
patrimoniu
cultural național.
Împotriva deciziei menționate a
declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Statul Român prin Ministerul
Finanțelor Publice,
criticând-o ca nelegală
pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, pârâtul
recurent a invocat încălcarea principiilor dreptului la apărare și
contradictorialității,
întrucât raportul de
expertiză efectuat în cauză i-a fost comunicat abia
în ședința publică
din 24 februarie 2009 și nu există nicio dispoziție
procedurală care să interzică acordarea unui termen părții pentru a lua
cunoștință de acesta și a formula eventuale obiecțiuni.
Critica formulată
prin cel de-al doilea motiv de recurs a vizat interpretarea eronată a
dispozițiilor art. 1909 alin. (2) C. civ., în condițiile
în care bunurile nu sunt în posesia terțului Statul
Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Prin cel de-al
treilea motiv de recurs s-a solicitat să se constate că
nu este suficient a se reține
doar caracterul politic al măsurii confiscării
bunurilor, ci trebuie să se facă și dovada posesiei
bunurilor revendicate
de către Statul român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.
S-a arătat că, mai mult decât atât,
dată fiind natura bunurilor
mobile
revendicate, respectiv bunuri de valoare culturală patrimonială,
regimul juridic al acestora este reglementat de
Legea nr. 182/2000
privind protejarea
patrimoniului cultural național mobil [art. 99 alin. (2)] și
nu de art. 7
din O.U.G. nr. 214/1999.
Pârâtul recurent a invocat faptul că
reclamanții nu au făcut
dovada că bunurile
revendicate nu se mai regăsesc, spre a putea fi
restituite în natură,
urmând ca, doar în caz contrar, obligația de restituire în natură să fie
înlocuită cu obligația de restituire prin echivalent.
In faza procesuală
a recursului nu s-au administrat probe noi.
Examinând
criticile formulate prin motivele de recurs, raportat la
cazul de nelegalitate prevăzut
de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,
Curtea
va constata că recursul pârâtului este nefondat pentru considerentele ce
succed:
Critica formulată prin primul motiv de
recurs nu poate fi primită.
Potrivit dispozițiile art. 209,
expertul este dator să depună
lucrarea cu
cel puțin 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată.
Dacă raportul de
expertiză a fost depus în termen, părțile nu sunt
îndreptățite să obțină amânarea
în vederea studierii lui. Termenul
menționat a fost prevăzut de legiuitor tocmai pentru a
asigura dreptul
la
apărare al părților și respectarea principiului contradictorialității,
impunând garantarea accesului
liber la actele din dosar și acordarea
unui timp rezonabil pentru ca acestea să poată fi
cunoscute.
Nicio dispoziție
procedurală nu impune comunicarea raportului
de expertiză părților din proces, neexistând nicio
obligație procedurală
a instanței de a acorda părților un termen special pentru a formula
obiecțiuni la expertiză.
In speță, raportul de expertiză
efectuat de expert C.M. a fost depus la 5 ianuarie 2009, deci cu mult mai mult
de 5 zile înainte de termenul din 24 februarie 2009.
Ca atare, se va
reține că s-au respectat dispozițiile art. 209 C. proc. civ.
, iar la termenul din 24
februarie 2009, instanța de fond nu s-a
opus la discutarea eventualelor obiecțiunii la raportul
de expertiză, ci a
respins
cererea de amânare formulată de pârât pentru a lua cunoștință
de raport.
Instanța a
sancționat astfel lipsa de diligentă a recurentului respingerea cererii
întemeindu-se pe dispozițiile art. 209 raportat la
art. 129 alin. (1) și art. 108
1
pct. 2 lit. c) C. proc. civ.
Mai mult decât
atât, prima instanță a admis cererea de amânare a pronunțării formulată de
pârât, în vederea depunerii de concluzii
scrise, și din această perspectivă dreptul la apărare al
acestuia fiind
respectat.
Nici prin
concluziile scrise și, de altfel, nici prin motivele de
recurs, pârâtul nu a arătat care
ar fi considerentele pentru care raportul
de
expertiză nu ar fi trebuit omologat.
Nici cel de-al
doilea motiv de recurs nu este fondat.
Reluând critica
formulată prin motivele de apel, pârâtul a invocat
greșita aplicare și interpretare
a art. 2 și art. 7 din O.U.G. nr. 214/2009 și a
dispozițiilor art. 1909 alin. (2) C. civ.
Așa cum corect a
reținut instanța de apel, dispozițiile art. 1909
alin. (2) trebuie coroborate cu dispozițiile art. 7
din O.U.G. nr. 214/1999, ca
lege specială, invocate ca temei de drept al cererii introductive.
D
e altfel,
instanța de casare,
prin decizia
civilă
nr. 282 din 27 iunie 2006
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a
IV-
a
civilă, a reținut că reclamanții sunt îndreptățiți, în temeiul dispozițiilor
art. 7 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 214/1999 la restituirea în
natură a bunurilor confiscate sau, dacă acest
lucru nu este posibil, la
restituirea prin echivalent.
In condițiile în
care s-a admis excepția lipsei calității procesuale
pasive a celorlalți pârâți, numai Statul Român prin
Ministerul Finanțelor Publice fiind menținut în proces, ca efect al deciziei
menționate, este evident că nu se pune problema
restituirii în natură a
bunurilor, ci
doar a acordării de despăgubiri, în același sens necesitatea
efectuării
expertizei rezultând din aceeași hotărâre.
Pentru
considerentele expuse în analiza acestui motiv de recurs se va reține că nici
criticile formulate prin cel de-al treilea motiv de
recurs nu sunt întemeiate.
Prin decizia nr. 282 din 27 iunie 2006
a Curții de Apel București, s
ecția a
IV-
a civilă, s-a reținut
caracterul politic al confiscării bunurilor
revendicate de reclamanți, astfel cum au fost
enumerate prin procesul
verbal de
inventariere din 14 decembrie 1947.
Ca atare, s-a dovedit că, la momentul
confiscării, bunurile se
aflau în patrimoniul
reclamanților, găsindu-se în locuința proprietatea
autorului acestora din sect. 1
.
Instanțele de fond
și apel au făcut o corectă aplicare a art. 7 din
O.U.G. nr. 214/1999, potrivit căruia persoanele care au calitatea de
luptător în rezistența anticomunistă, cum este cazul autorului reclamanților, A.G.C.,
beneficiază de
restituirea, în natură sau,
dacă aceasta nu este posibilă, prin echivalent a
bunurilor confiscate.
Critica potrivit căreia, dată fiind
natura bunurilor mobile revendicate, de bunuri de valoare culturală
patrimonială, regimul
juridic al acestora
ar fi reglementat de Legea nr. 182/2000 privind
patrimoniul cultural național mobil și nu de O.U.G. nr. 214/1999 nu este
fondată.
Prin expertiza
efectuată în cauză de expert C.M. valoarea bunurilor de artă a fost stabilită
ipotetic, în conformitate cu
inventarul
din 14 decembrie 1947.
Expertul nu a concluzionat în sensul că
bunurile mobile
revendicate ar face parte
din patrimoniul cultual național mobil,
neputându-se susține că, prin natura lor, acestea ar avea regimul
juridic
reglementat de Legea nr. 182/2000.
Pe de altă parte
nu toate bunurile confiscate ar putea fi lucrări de
artă, printre acestea figurând
covoare, mobilier, tablouri, instrumente
muzicale,
sticlărie, antichități, etc., despre care expertul arată că datorită frecvenței
în epocă este de presupus o calitate intrinsecă medie.
Pe de altă parte,
recurentul nu a făcut dovada contrară că aceste
bunuri ar constitui patrimoniu cultural.
Pentru toate
aceste considerente, Curtea va constata că recursul
este nefondat și, în temeiul
dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
, îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca
nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, priii Ministerul Finanțelor
Publice împotriva deciziei nr. 620/A din 25
noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția
a III-a civilă și
pentru cauze cu minori
și familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi 09 noiembrie 2010.