ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5904/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1156 din 13 octombrie 2005, Tribunalul București, s ecția a III-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, Ministerul Culturii și Cultelor, Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor, Regia Autonoma Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, Ministerul Administrației și Internelor și Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, în acțiunea prin care reclamanții A.A.G. și M.D.S. au solicitat obligarea pârâților la restituirea bunurilor mobile preluate abuziv de către Statul Român la data de 14 decembrie 1947. Acțiunea a fost respinsă ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin decizia civilă nr. 282/2006 a Curții de Apel București, se cția a IV- a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței menționate, ce a fost desființată cu trimiterea cauzei spre rejudecare, reținându-se că Statul Român prin Ministerul Finanțelor are calitate procesuală pasivă în cauză. Prin decizia civilă nr. 3412/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, s-a respins recursul Ministerului Finanțelor împotriva deciziei menționate. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, s ecția a III-a civilă, pentru rejudecare la data de 30 noiembrie 2007. Prin sentința civilă nr. 289 din 3 martie 2009, Tribunalul București, s ecția a III-a civilă, a admis acțiunea reclamanților și a obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către aceștia a sumei de 144.450 Euro în echivalent lei la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin sentința civilă nr. 968 din 28 mai 1999 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV- a civilă, reclamanților le-a fost restituit imobilul situat în București sector 1, imobil ce a fost predat prin procesul-verbal din data de 8 iunie 2000 și înscris în C.F. nr. 10180 din 2 octombrie 2000. In raport de prevederile art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, autorului reclamanților, A.G.C., i s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.

Din inventarul încheiat la data de 14 decembrie 1947 a rezultat că au fost confiscate bunurile mobile ce se aflau în imobil, inventar ce a fost semnat la rubrica „proprietar" de către C.A., cu mențiunea „forțat". S-a reținut că în favoarea reclamanților operează prezumția proprietății conform art. 1909 C. civ., autorul lor fiind deposedat abuziv de bunurile revendicate, motiv pentru care s-a considerat că aceștia sunt îndreptățiți, conform dispozițiilor art. 7 din O.U.G. nr. 214/1999 la restituirea în echivalent a bunurilor confiscate, valoarea acestora fiind de 144.450 Euro, astfel cum a fost stabilită prin raportul de expertiză efectuat de expertul M.C., și omologat de instanță.

Împotriva sentinței menționate a declarat apel Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o ca nelegală și netemeinică pentru încălcarea dreptului la apărare, întrucât nu i s-a acordat termen pentru a lua cunoștință de raportul de expertiză efectuat în cauză, fiind încălcat, totodată, și principiul contradictorialității întrucât nu i s-a dat posibilitatea de a formula obiecțiuni spre a combate expertiza. S-a criticat sentința primei instanțe și pentru greșita aplicare a dispozițiilor art. 1909 alin. (2) C. civ., dispoziții ce se aplică numai în situația în care posesia bunului se află la un terț dobânditor de bună credință. De asemenea, s-a invocat împrejurarea că instanța de fond nu a administrat probe pentru a verifica dacă restituirea în natură a bunurilor este posibilă, nefiind suficient să se rețină doar caracterul politic al măsurii confiscării, ci impunându-se să se facă și dovada posesiei bunurilor revendicate.

S-a solicitat să se constate că sunt aplicabile dispozițiile art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 și nu dispozițiile art. 7 din O.U.G. nr. 214/2009 și, ca atare, atâta timp cât pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu este deținătorul bunurilor mobile revendicate, să se respingă acțiunea. Prin decizia civilă nr. 620A din 25 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul pârâtului, reținând, în esență, că expertiza a fost depusă în termenul prevăzut de dispozițiile art. 209 C. proc. civ. , astfel încât Ministerul Finanțelor Publice putea lua cunoștință de conținutul expertizei (depuse la 5 ianuarie 2009) cu mai mult de 5 zile înainte de termenul din 14 februarie 2009, când s-a acordat cuvântul în dezbaterea apelului.

De asemenea, s-a apreciat că s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1909 alin. (2) C. civ., atâta vreme cât s-a reținut că preluarea bunurilor mobile în litigiu, din patrimoniul autorilor reclamanților s-a făcut de către Statul Român în mod abuziv. S-a considerat că nu era necesar să se administreze probe în sensul posibilității restituirii în natură a bunurilor mobile în litigiu, atâta vreme cât Ministerul Finanțelor Publice a susținut constant că acestea nu se află în posesia sa, iar restul persoanelor juridice pârâte, au fost înlăturate din cauză ca efect al deciziei civile nr. 282/2006 a Curții de Apel București, secția a IV- a civilă. S-a avut în vedere că acțiunea introductivă este o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., întrucât, în baza principiului disponibilității, reclamanții au indicat ca temei juridic al pretențiilor lor dispozițiile art. 7 din O.U.G.

nr. 214/1999, ca lege specială de reparație, reținându-se că sunt întrunite condițiile cerute de textul de lege menționat. S-a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 182/2002, nefăcându-se dovada că bunurile solicitate prin acțiune constituie patrimoniu cultural național. Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Dezvoltând motivele de recurs, pârâtul recurent a invocat încălcarea principiilor dreptului la apărare și contradictorialității, întrucât raportul de expertiză efectuat în cauză i-a fost comunicat abia în ședința publică din 24 februarie 2009 și nu există nicio dispoziție procedurală care să interzică acordarea unui termen părții pentru a lua cunoștință de acesta și a formula eventuale obiecțiuni.

Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs a vizat interpretarea eronată a dispozițiilor art. 1909 alin. (2) C. civ., în condițiile în care bunurile nu sunt în posesia terțului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin cel de-al treilea motiv de recurs s-a solicitat să se constate că nu este suficient a se reține doar caracterul politic al măsurii confiscării bunurilor, ci trebuie să se facă și dovada posesiei bunurilor revendicate de către Statul român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice. S-a arătat că, mai mult decât atât, dată fiind natura bunurilor mobile revendicate, respectiv bunuri de valoare culturală patrimonială, regimul juridic al acestora este reglementat de Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil [art. 99 alin. (2)] și nu de art. 7 din O.U.G.

nr. 214/1999. Pârâtul recurent a invocat faptul că reclamanții nu au făcut dovada că bunurile revendicate nu se mai regăsesc, spre a putea fi restituite în natură, urmând ca, doar în caz contrar, obligația de restituire în natură să fie înlocuită cu obligația de restituire prin echivalent. In faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe noi. Examinând criticile formulate prin motivele de recurs, raportat la cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul pârâtului este nefondat pentru considerentele ce succed: Critica formulată prin primul motiv de recurs nu poate fi primită. Potrivit dispozițiile art. 209, expertul este dator să depună lucrarea cu cel puțin 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată.

Dacă raportul de expertiză a fost depus în termen, părțile nu sunt îndreptățite să obțină amânarea în vederea studierii lui. Termenul menționat a fost prevăzut de legiuitor tocmai pentru a asigura dreptul la apărare al părților și respectarea principiului contradictorialității, impunând garantarea accesului liber la actele din dosar și acordarea unui timp rezonabil pentru ca acestea să poată fi cunoscute. Nicio dispoziție procedurală nu impune comunicarea raportului de expertiză părților din proces, neexistând nicio obligație procedurală a instanței de a acorda părților un termen special pentru a formula obiecțiuni la expertiză. In speță, raportul de expertiză efectuat de expert C.M. a fost depus la 5 ianuarie 2009, deci cu mult mai mult de 5 zile înainte de termenul din 24 februarie 2009. Ca atare, se va reține că s-au respectat dispozițiile art. 209 C. proc.

civ. , iar la termenul din 24 februarie 2009, instanța de fond nu s-a opus la discutarea eventualelor obiecțiunii la raportul de expertiză, ci a respins cererea de amânare formulată de pârât pentru a lua cunoștință de raport. Instanța a sancționat astfel lipsa de diligentă a recurentului respingerea cererii întemeindu-se pe dispozițiile art. 209 raportat la art. 129 alin. (1) și art. 108 1 pct. 2 lit. c) C. proc. civ. Mai mult decât atât, prima instanță a admis cererea de amânare a pronunțării formulată de pârât, în vederea depunerii de concluzii scrise, și din această perspectivă dreptul la apărare al acestuia fiind respectat. Nici prin concluziile scrise și, de altfel, nici prin motivele de recurs, pârâtul nu a arătat care ar fi considerentele pentru care raportul de expertiză nu ar fi trebuit omologat.

Nici cel de-al doilea motiv de recurs nu este fondat. Reluând critica formulată prin motivele de apel, pârâtul a invocat greșita aplicare și interpretare a art. 2 și art. 7 din O.U.G. nr. 214/2009 și a dispozițiilor art. 1909 alin. (2) C. civ. Așa cum corect a reținut instanța de apel, dispozițiile art. 1909 alin. (2) trebuie coroborate cu dispozițiile art. 7 din O.U.G. nr. 214/1999, ca lege specială, invocate ca temei de drept al cererii introductive. D e altfel, instanța de casare, prin decizia civilă nr. 282 din 27 iunie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV- a civilă, a reținut că reclamanții sunt îndreptățiți, în temeiul dispozițiilor art. 7 alin. (1) lit. a) din O.U.G.

nr. 214/1999 la restituirea în natură a bunurilor confiscate sau, dacă acest lucru nu este posibil, la restituirea prin echivalent. In condițiile în care s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a celorlalți pârâți, numai Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice fiind menținut în proces, ca efect al deciziei menționate, este evident că nu se pune problema restituirii în natură a bunurilor, ci doar a acordării de despăgubiri, în același sens necesitatea efectuării expertizei rezultând din aceeași hotărâre. Pentru considerentele expuse în analiza acestui motiv de recurs se va reține că nici criticile formulate prin cel de-al treilea motiv de recurs nu sunt întemeiate.

Prin decizia nr. 282 din 27 iunie 2006 a Curții de Apel București, s ecția a IV- a civilă, s-a reținut caracterul politic al confiscării bunurilor revendicate de reclamanți, astfel cum au fost enumerate prin procesul verbal de inventariere din 14 decembrie 1947. Ca atare, s-a dovedit că, la momentul confiscării, bunurile se aflau în patrimoniul reclamanților, găsindu-se în locuința proprietatea autorului acestora din sect. 1 . Instanțele de fond și apel au făcut o corectă aplicare a art. 7 din O.U.G. nr. 214/1999, potrivit căruia persoanele care au calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, cum este cazul autorului reclamanților, A.G.C., beneficiază de restituirea, în natură sau, dacă aceasta nu este posibilă, prin echivalent a bunurilor confiscate.

Critica potrivit căreia, dată fiind natura bunurilor mobile revendicate, de bunuri de valoare culturală patrimonială, regimul juridic al acestora ar fi reglementat de Legea nr. 182/2000 privind patrimoniul cultural național mobil și nu de O.U.G. nr. 214/1999 nu este fondată. Prin expertiza efectuată în cauză de expert C.M. valoarea bunurilor de artă a fost stabilită ipotetic, în conformitate cu inventarul din 14 decembrie 1947. Expertul nu a concluzionat în sensul că bunurile mobile revendicate ar face parte din patrimoniul cultual național mobil, neputându-se susține că, prin natura lor, acestea ar avea regimul juridic reglementat de Legea nr. 182/2000. Pe de altă parte nu toate bunurile confiscate ar putea fi lucrări de artă, printre acestea figurând covoare, mobilier, tablouri, instrumente muzicale, sticlărie, antichități, etc., despre care expertul arată că datorită frecvenței în epocă este de presupus o calitate intrinsecă medie.

Pe de altă parte, recurentul nu a făcut dovada contrară că aceste bunuri ar constitui patrimoniu cultural. Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul este nefondat și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. , îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, priii Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 620/A din 25 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 09 noiembrie 2010.