ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2359/2006

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2359/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Deliberând asupra recursurilor

penale de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 83/2005,

Tribunalul Brașov a condamnat pe inculpatul G.D., la 3 ani închisoare, pentru

comiterea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C.

pen., și a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe perioada termenului

de încercare de 5 ani.

În fapt, s-a reținut că,

denunțătorul P.B. este angajat la SC E. SA Transilvania Sud Brașov din anul

1981, iar în anul 2000 i s-a repartizat un apartament cu titlu de locuință de

serviciu, locuința proprietate SC E. SA Sud Brașov.

În anul 2002, SC E. SA Brașov a

aprobat și a început vânzarea apartamentelor proprietatea sa către chiriașii ce

le dețineau cu titlu de locuințe de serviciu, în baza unei evaluări solicitate

de unitate, vânzare condiționată de plata integrală a prețului stabilit prin

raport de expertiză.

În luna mai 2004, denunțătorul P.B.

și soția sa decid cumpărarea apartamentului în care locuiau în calitate de

chiriași, operațiune pe care deja o efectuaseră locatari din bloc, sens în care

P.B. a depus la SC E. SA, sucursala Brașov o cerere înregistrată cu nr. 3828

din 27 mai 2004 și aprobată de conducerea societății. Denunțătorul P.B. a fost

îndrumat să se adreseze S.C.C.C. și patrimoniu din cadrul SC E. SA Brașov, unde

a luat legătura cu șeful biroului patrimoniu, inculpatul G.D.

Întrucât, la începutul anului 2004,

prețul apartamentelor proprietatea SC E. SA Brașov s-au modificat, inculpatul G.D.

a comunicat denunțătorului P.B. că valoarea locuinței ale se ridică la suma de

816.175.000 lei, iar în vederea cumpărării imobilului trebuia să prezinte o

evaluare efectuată de un expert acreditat A., deoarece apartamentul urma a fi

vândut la prețul pieții. Totodată, inculpatul G.D. a recomandat denunțătorului

pe expertul A.G., comunicându-i și numărul de telefon la care îl poate apela.

Denunțătorul P.B. a contactat

telefonic pe expertul A.G., solicitându-i efectuarea lucrării de expertizarea

apartamentului într-un termen cât mai scurt, precum și deplasarea la locuința

sa pentru a constata starea imobilului.

Vizionând apartamentul, martorul A.G.

a comunica denunțătorului că prețul imobilului se ridică la suma de peste

33.000 Euro, cunoscând de la inculpatul G.D. care este valoarea contabilă a

apartamentului pe care îl deținea, P.B. s-a arătat nemulțumit de precizările

expertului și l-a rugat să efectueze expertiza astfel încât prețul de vânzare al

apartamentului să fie apropiat de valoarea lui contabilă.

În zilele următoare, P.B. a

contactat telefonic atât pe inculpatul G.D. cât și pe martorul A.G. solicitându-le

sprijin în vederea cumpărării locuinței la un preț aproximativ egal cu cel din

contabilitatea instituției. Văzând că, solicitările sale nu primesc un răspuns,

P.B. a întrebat dacă nu ar „fi mai bine să dea ceva” pentru a i se rezolva

problema, martorul A.G., „dându-i de înțeles că aceasta ar fi soluția ideală”.

În data de 14 iunie 2004, inculpatul

G.D., expertul A.G. și denunțătorul P.B. s-au întâlnit pe terasa restaurantului

Q.A. din municipiul Brașov pentru a stabili etapele de urmat. Cu acest prilej A.G.

a solicitat denunțătorului suma de 200 Euro care reprezenta contravaloarea

raportului de expertiză și suma de 3000 Euro pentru ca apartamentul să fie

evaluat la un preț cât mai scăzut și cât mai apropiat de valoarea contabilă

înscrisă în evidențele SC E. SA, respectiv un preț mai mic decât prețul pieții.

Cu aceeași ocazie, inculpatul G.D. a

solicitat denunțătorului suma de 500 Euro pentru a aviza raportul de expertiză

întocmit de expertul A.G. și a întocmi documentația aferentă vânzării

apartamentului, atribuții ce intrau în sarcinile sale de serviciu.

În același timp, cei trei au

stabilit ca banii ce urmau a fi dați de denunțător inculpatului G.D. și

martorului A.G. să fie remiși în data de 16 iunie 2004, denunțătorul P.B. fiind

de acord cu remiterea sumelor de bani pretinse.

Ulterior acestei întâlniri,

denunțătorul P.B. „s-a gândit că nu se impunea să remită inculpatului G.D. și

martorului A.G. sumele de bani solicitate de aceștia, întrucât aceștia nu-i

făceau nici o favoare”, întrucât era obligația acestora de a efectua actele

necesare întocmirii contractului de vânzare-cumpărare, ca și atribuție de

serviciu. Așa fiind, denunțătorul a înțeles să sesizeze organele de cercetare

penală.

În data de 16 iunie 2004,

denunțătorul P.B. se prezintă la sediul P.N.A. Brașov, unde formulează plângere

penală solicitând efectuarea de cercetări față de aspectele pe care le

evidențiase; la sediul organelor judiciare denunțătorul a apelat la telefonul

mobil pe inculpatul G.D. și pe martorul A.G., stabilind să se întâlnească în

aceeași zi, la Restaurantul Q.A. din Brașov, orele 20,00.

În aceeași zi, sub supravegherea

P.N.A., denunțătorul apelează din nou pe inculpatul G.D., solicitând informații

referitor la modul de înmânare a sumelor de bani pretinse; inculpatul G.D. a

indicat denunțătorului să cumpere două plicuri în care să introducă sumele de

bani, iar plicul conținând suma de 500 Euro să-i fie înmânată fără ca martorul A.G.

să-l poată observa.

În data de 16 iunie 2004, în jurul

orelor 20,00, denunțătorul P.B., inculpatul G.D. și martorul A.G. s-au întâlnit

la locația stabilită anterior, respectiv la Restaurantul Q.A. din Brașov,

ocazie cu care martorul A.G. a înmânat denunțătorului raportul de expertiză

întocmit și s-a semnat un contract de prestări servicii de către denunțător.

Urmare a preluării raportului de

expertiză denunțătorul a remis suma de 3 milioane lei și 300 Euro martorului A.G.

Apoi, inculpatul G.D. a verificat împreună cu martorul A.G. conținutul raportului

de expertiză și pentru a întări convingerea denunțătorului că acesta este corect

și merită banii solicitați a spus că „ pe ăsta nici Dumnezeu nu-l mai schimbă”.

Inculpatul G.D. a comunicat

denunțătorului că se poate prezenta la începutul săptămânii următoare, pentru a

semna contractul de vânzare-cumpărare, solicitând, totodată, denunțătorului

date de identitate pentru a întocmi contractul și apoi s-a ridicat de la masă

intenționând să plece: denunțătorul a urmat pe inculpatul G.D. căruia i-a

înmânat suma de 500 Euro, sumă pe care inculpatul a introdus-o în buzunar.

Inculpatul G.D. nu a recunoscut

faptul că a pretins denunțătorului P.B. suma de 500 Euro, susținând că

denunțătorul este cel care a insistat ca el să primească suma de bani

menționată, sumă pe care a fost de acord să o primească pentru a „scăpa de

insistențele denunțătorului”.

Afirmațiile inculpatului nu au fost

însă susținute de materialul probator administrat în cauză. Astfel,

denunțătorul afirma în cursul urmăririi penale că i s-a solicitat de către

inculpat suma de 500 lei Euro motivat de faptul că „are de dat cota parte din

ea și altor persoane”, persoane pe care însă nu le-a nominalizat. După acceptul

denunțătorului de a remite suma de 500 Euro, „inculpatul a devenit mai

prietenos și a asigurat că vânzarea cumpărarea apartamentului se va încheia la

prețul înscris în contabilitate”.

P.B. cunoștea că după ce „era

aprobată cererea sa de către director, toate demersurile, privind contractul de

vânzare-cumpărare, erau realizate de inculpatul G.D.”. Știind acest lucru, P.B.

„s-a gândit că dacă îi dă inculpatului G.D. suma pretinsă de acesta, va fi

ajutat să-și obțină locuința la prețul înscris în contabilitate”.

Din starea de fapt de mai sus a

rezultat cu claritate că inculpatul, prin manoperele efectuate, indicare nume

expert, tergiversarea îndeplinirii atribuțiilor de serviciu, a urmărit

determinarea lui P.B. să îi remită o sumă de bani, ulterior „înțelegerii”

intervenite între cei doi, inculpatul devenind mai „prietenos”.

Este adevărat că inculpatul nu era

singur în măsură a aproba vânzarea cumpărarea apartamentului deținut de către P.B.,

însă în atribuțiile de serviciu intrau și avizarea din punct de vedere tehnic a

raportului de expertiză întocmit în vederea perfectării contractului.

Or, fapta funcționarului care

pretinde bani pentru efectuarea unui act ce constituie o parte dintr-un act

final, dacă acea parte privește îndatoririle sale de serviciu și are rol în

realizarea actului final, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii

de luare de mită.

Nu are relevanță împrejurarea că

inculpatul G.D. nu aviza raportul de expertiză întocmit din punct de vedere al

prețului vânzării, atâta timp cât a lăsat denunțătorului să înțeleagă că are

astfel de atribuții, iar banii primiți urmau „a fi împărțiți cu alte persoane

cu responsabilitate”, promițând în același timp perfectarea contractului.

Altfel spus, inculpatul G.D. a indus

denunțătorului impresia că fără oferirea unei sume de bani contractul nu se va

perfecta la prețul apropiat celui din contabilitate, lăsând totodată să se

înțeleagă că prin favorul pe care îl făcea își va încălca atribuțiile de

serviciu.

În același timp este irelevant

pentru existența infracțiunii împrejurarea că inculpatul a indicat sau nu

corect destinația pe care ar fi avut-o suma de bani, important fiind poziția sa

subiectivă față de primirea foloaselor în legătură cu îndatoririle sale de

serviciu.

Împotriva hotărârii au declarat apel

Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov și inculpatul, criticând-o ca nelegală

și netemeinică și solicitând desființarea acesteia. În cadrul rejudecării, parchetul

a cerut majorarea pedepsei aplicate inculpatului întrucât aceasta nu corespunde

gradului de pericol al faptei și persoanei acestuia. Totodată, a solicitat

schimbarea modalității de executare și înlăturarea măsurii de siguranță a

confiscării speciale.

Inculpatul a solicitat, la rândul

său, aplicarea de circumstanțe atenuante și reducerea pedepsei, considerând că

aceasta este prea aspră.

Prin decizia penală nr. 316/ Ap din 10

octombrie 2005, Curtea de Apel Brașov, secția penală, a dispus următoarele:

A admis apelul declarat de Parchetul

de pe lângă Tribunalul Brașov împotriva sentinței penale nr. 83/2005 a

Judecătoriei Brașov pe care o desființează sub aspectul individualizării judiciare

a pedepsei, al modalității de executare a acesteia și al aplicării măsurii de

siguranță a confiscării speciale.

Rejudecând cauza în aceste limite,

A majorat cuantumul pedepsei

aplicate inculpatului G.D. de la 3 ani închisoare la 4 ani închisoare.

În baza art. 86

1

C. pen.,

a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe durata termenului

de încercare de 8 ani.

În baza art. 86

3

C. pen.,

pe durata termenului de încercare, inculpatul trebuie să se supună următoarelor

măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la S.R.S.S. de pe

lângă Tribunalul Brașov, conform programului stabilit de acest organ;

b) să anunțe, în prealabil, orice

schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care

depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

c) să comunice și să justifice

schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informații de natură

a putea fi controlate mijloacele lui de existență.

În baza art. 359 C. proc. pen., a

atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 86

4

C. pen.

A înlăturat din dispozitivul

sentinței atacate dispozițiile art. 81 și 83 C. pen., precum și dispozițiile art.

118 C. pen., raportat la art. 19 din Legea nr. 87/2000.

A menținut celelalte dispoziții ale

sentinței.

A respins apelul declarat de

inculpatul G.D. împotriva aceleiași sentințe.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., a obligat pe inculpatul apelant să plătească statului suma de 120 lei RON

(1.200.000 lei ROL) cu titlu de cheltuieli judiciare, restul cheltuielilor

judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a avut în vedere următoarele:

Prima instanță a reținut corect

starea de fapt și a făcut o analiză temeinică a probelor. Vinovăția

inculpatului îmbracă forma intenției directe prevăzută de art. 19 pct. 1 lit.

a) C. pen., și este dovedită de materialul probator administrat în cauză.

În consecință, fiind întrunite

condițiile cerute de dispozițiile art. 345 alin. (2) C. pen., soluția de

condamnare a inculpatului pentru infracțiunea reținută în sarcina sa prin actul

de sesizare este legală și temeinică.

În ceea ce privește individualizarea

judiciară a pedepsei instanța de apel a constatat însă că s-a stabilit un

cuantum prea mic al acesteia, ce nu corespunde gradului de pericol social

concret al faptei și persoanei inculpatului.

Raportat la modul în care a fost

săvârșită infracțiunea, la împrejurările în care a fost pretinsă și primită

suma de bani, funcția deținută și atribuțiile ce reveneau inculpatului,

consecințele produse, precum și circumstanțele personale ale inculpatului

rezultă că pedeapsa de 3 ani închisoare stabilită de instanța de fond și egală

cu minimul special prevăzut de textul de lege sancționat, nu răspunde

exigențelor legii penale și nu este de natură a asigura scopul pedepsei

prevăzut de art. 52 C. pen.

Prin fapta sa, inculpatul a adus o

atingere însemnată relațiilor social ocrotite de lege, fapt ce reclamă o

sancțiune corespunzătoare pentru reabilitarea ordinii de drept încălcate.

Inculpatul s-a folosit de funcția pe care o avea în cadrul SC E. SA Brașov și

de atribuțiile pe care le avea în cadrul S.C.C.C.P. (șef de birou patrimoniu) pentru

a pretinde denunțătorul P.B. suma de 500 Euro.

În atribuțiile de serviciu ale

inculpatului intră și avizarea, din punct de vedere tehnic, a raportului de

expertiză întocmit de A.G., ca parte a unui întreg proces privind vânzarea

locuinței către denunțător.

Totodată, în ce privește conduita

procesuală a inculpatului, se constată că a recunoscut că a pretins și primit

suma de 500 Euro prezentând însă nuanțat scopul ce l-a determinat să acționeze

în acest mod, precum și împrejurările în care a comis fapta.

Raportat la aceste considerente,

instanța de apel a apreciat că se impune majorarea cuantumului pedepsei la 4

ani închisoare, pedeapsă de natură a asigura prevenirea comiterii de noi

infracțiuni.

În ce privește modalitatea de

executare a pedepsei, ținând seama de circumstanțele reale și personale existente

în cauză, se constată că scopul pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen., poate fi

atins și fără privare de libertate.

Inculpatul este la prima confruntare

cu legea penală, este căsătorit, are în întreținere un copil minor, s-a

prezentat personal în fața instanței de judecată, la fiecare termen, dovedind

un regret sincer în privința comiterii infracțiunii.

De asemenea, s-a încadrat în muncă,

după desfacerea contractului de muncă la SC E. SA Brașov, dovedind că dorește

să se integreze în societate.

Față de aceste considerente, rezultă

că în speță sunt incidente dispozițiile referitoare la suspendarea executării

pedepsei. Ținând seama de ansamblul circumstanțelor reale și personale

existente se constată că dispozițiile art. 86

1

C. pen., răspund mai

bine exigențelor legii penale și că se impune un control al organelor judiciare

asupra conduitei inculpatului pe durata termenului de încercare, ca o garanție

a îndreptării inculpatului și reintegrării sale sociale. Luându-se în

considerare persoana inculpatului și mai ales comportamentul său după comiterea

faptei, rezultă că pronunțarea condamnării constituie un avertisment pentru

acesta și chiar fără executarea pedepsei, el nu va mai săvârși infracțiuni.

În ce privește măsura confiscării

dispuse de prima instanță, în baza art. 19 din Legea nr. 78/2000 raportat la art.

254 alin. final C. pen., aceasta este nelegală. Suma de bani găsită asupra

inculpatului a fost restituită în cursul urmăririi penale denunțătorului P.B.

care a pus la dispoziția organelor judiciare, pentru realizarea flagrantului,

700 Euro.

Potrivit art. 255 alin. ultim C.

pen., banii se restituie denunțătorului dacă denunță fapta mai înainte ca

organul de urmărire penală să fi fost sesizat de acea infracțiune. Această

dispoziție este imperativă și este independentă de orice atitudine a

denunțătorului, astfel că măsura dispusă de instanța de fond urmează a fi

înlăturată.

Împotriva acestei sentințe, în

termen legal, au formulat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

și inculpatul G.D.

Prin recursurile formulate se

critică hotărârea instanței de apel pentru netemeinicie sub aspectul greșitei

individualizări a pedepsei aplicate, cât și a modalității de executare a

pedepsei.

Parchetul a solicitat majorarea

pedepsei aplicate și executarea acesteia în regim de detenție având în vedere gravitatea

faptei comise și poziția procesuală a inculpatului care nu a recunoscut

săvârșirea faptei.

Inculpatul a solicitat menținerea

dispozițiilor instanței de fond având în vedere că este infractor primar, a

avut un comportament corespunzător, anterior comiterii faptei, cât și după ce a

fost pus în libertate.

Recursurile au fost întemeiate în

drept pe dispozițiile art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., referitor la

greșita individualizare a pedepsei aplicate.

Examinând hotărârea atacată prin

prisma cazului de casare menționat și a motivelor formulate de parchet și

inculpat, Înalta Curte constată că recursurile formulate nu sunt fondate,

soluția instanței de apel fiind legală și temeinică.

Astfel, se reține că prin

recursurile formulate nu se constată nici situația de fapt astfel cum a fost

stabilită de instanța de fond, pe baza probatoriului administrat în cauză, și

nici încadrarea juridică dată faptei.

Potrivit art. 72 C. pen., la

stabilirea și aplicarea pedepsei se ține seama de dispozițiile Părții generale

a codului, de limitele de pedeapsă fixate de lege, de gradul de pericol social

al faptei săvârșite, de persoana inculpatului și de împrejurările care

atenuează sau agravează răspunderea penală.

În cauză, instanța de apel, la

stabilirea pedepsei, a avut în vedere tocmai criteriile generale prevăzute de art.

72 C. pen., respective gravitatea infracțiunii de luare de mită, împrejurările

comiterii, care au fost anterior menționate, cât și circumstanțele personale

ale inculpatului care este infractor primar, este relativ tânăr, era și este

încadrat în muncă și a avut o atitudine procesuală corespunzătoare, regretând

comiterea infracțiunii.

Într-adevăr, inculpatul s-a folosit

de funcția pe care o deținea și atribuțiile pe care le avea în cadrul

serviciului pentru a pretinde denunțătorului P.B. suma de 500 Euro.

Recurentul inculpat a recunoscut că

a pretins și primit suma de 500 Euro, însă în cadrul dreptului la apărare a nuanțat

scopul care l-a determinat să acționeze astfel.

În raport de aceste circumstanțe

reale și personale reținute, instanța de apel a aplicat, recurentului inculpat o

pedeapsă de 4 ani închisoare.

Corect s-a stabilit că scopul

educativ și coercitiv al pedepsei stabilite, astfel cum este prevăzut în art. 52

C. pen., poate fi atins chiar fără executarea pedepsei închisorii, în

condițiile suspendării sub supraveghere prevăzut de art. 86

1

C. pen.

Înalta Curte constată că în raport

de persoana recurentului inculpat și de atitudinea sa poate după comiterea

faptei, simpla aplicare a pedepsei constituie nu numai un avertisment, dar și o

garanție că nu va mai săvârși o altă faptă penală, mai ales că termenul de

încercare este de 8 ani .

În sprijinul acestei garanții este

și faptul că recurentul inculpat a fost arestat preventiv în perioada cuprinsă

între 16 iunie 2004 – 1 septembrie 2004, perioadă care a contribuit efectiv la

reeducarea inculpatului.

Pe de altă parte, în raport de

pericolul social concret al faptei săvârșite, de relațiile sociale ocrotite de

lege care au fost încălcate, pedeapsa aplicată, atât prin cuantum cât și prin

modalitatea de executare pot conduce la reabilitarea ordinii de fapt încălcate.

În consecință, se apreciază că nu

sunt motive nici pentru majorarea pedepsei aplicate nici pentru micșorarea

acesteia și nici nu se impune schimbarea modalității de executare.

Astfel, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursurile formulate de parchet și de inculpat vor

fi respinse ca nefondate.

Văzând și dispozițiile art. 192 C.

proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov și de inculpatul G.D. împotriva

deciziei penale nr. 316/ Ap din 10 octombrie 2005 a Curții de Apel Brașov.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 120 RON, cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

11 aprilie 2006.