ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2252/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 760 din 30 noiembrie 2005, pronunțată de Tribunalul Timiș, în dosar nr. 6207/P/2005, în baza art. 211 alin. (1) și (2) lit. b) și c), alin. (2 1 ) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., a fost condamnat inculpatul G.C. , la: - 7 ani închisoare, în perioada prevăzută de art. 71 C. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 C. pen. În baza art. 88 C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată, măsura reținerii și arestării preventive începând cu data de 23 mai 2005 și până la zi. În baza art. 350 C. proc. pen., a menținut măsura arestării preventive față de inculpat.

În baza art. 14 și 346 C. proc. pen., a obligat inculpatul la plata sumei de 500 RON, către partea civilă, reprezentând contravaloarea telefonului celular. A obligat inculpatul la 400 RON cheltuieli judiciare. Prima instanță a reținut, în fapt, că în ziua de 21 mai 2005, orele 20,30, în timp ce călătorea cu trenul partea vătămată B.R.D., în vârstă de 14 ani, a fost deposedat de inculpatul G.C. prin amenințare cu un cuțit de un telefon mobil marca Alcatel. După săvârșirea faptei inculpatul a sărit din tren în momentul în care acesta s-a pus în mișcare în stația C.F.R. Jebel. Împotriva sentinței a declarat apel inculpatul susținând că era în stare de ebrietate, că nu și-a dat seama că în momentul opririi trenului avea asupra sa telefonul mobil al părții vătămate și că nu a exercitat acte de violență asupra părții vătămate.

Curtea de Apel Timișoara a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat reținând că motivul invocat de apelant nu este susținut de probe, astfel că încadrarea juridică dată faptei de către instanța de fond în infracțiunea de tâlhărie este corectă, ca de altfel și pedeapsa aplicată inculpatului. Decizia instanței de apel a fost atacată cu recurs de inculpat care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, reiterând în esență criticile din apel și a solicitat în principal schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de furt calificat, iar în subsidiar redozarea pedepsei aplicate pe care o consideră exagerată. A susținut inculpatul că nu a exercitat violențe asupra părții vătămate, că nu a avut cuțit asupra sa și că regretă fapta de furt pe care a comis-o.

Recursul declarat de inculpat este nefondat. Examinând hotărârile atacate, respectiv actele și lucrările de la dosar în raport de criticile invocate cât și din oficiu în limitele prevăzute de art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată, că instanțele de fond și de apel au reținut o corectă situație de fapt confirmată de probele administrate în cauză din care rezultă că inculpatul se face vinovat de comiterea faptei de tâlhărie pentru care a fost trimis în judecată și pentru care i-a fost aplicată o pedeapsă just individualizată. Susținerea inculpatului potrivit căreia nu a exercitat violențe asupra părții vătămate este infirmată de probele efectuate care dovedesc contrariul. Astfel, declarația părții vătămate care a arătat constant că a fost deposedată de către inculpat de telefonul mobil prin amenințare cu un cuțit, se coroborează cu declarația martorului D.C.E.

care se afla în compartiment cu partea vătămată și a asistat la amenințările comise de inculpat și la deposedarea victimei. Așa fiind, apărarea inculpatului a fost corect înlăturată de instanțe care au reținut în sarcina acestuia săvârșirea infracțiunii complexe de tâlhărie, în care acțiunea principală de deposedare a părții vătămate a fost dublată de o acțiune adiacentă de amenințare. Cât privește individualizarea pedepsei aplicate, respectiv menținute, se constată că instanțele au avut în vedere toate criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., și anume gradul de pericol social concret al faptei comise rezultat din împrejurările și modalitatea în care s-a consumat fapta, dar și circumstanțele personale ale inculpatului care este recidivist, fiind condamnat anterior pentru infracțiuni de furt calificat, violare de domiciliu și tâlhărie și a manifestat o conduită procesuală nesinceră.

Ca urmare, pedeapsa de 7 ani închisoare aplicată inculpatului, de altfel situată la limita minimă prevăzută de textul de lege incriminator este în măsură să satisfacă scopul sancțiunii penale prevăzut de legiuitor în art. 52 C. pen., așa încât o redozare a pedepsei nu se impune și nici nu ar fi posibilă decât în condițiile reținerii în favoarea inculpatului a unor circumstanțe atenuante care în speță nu-și justifică aplicabilitatea. Pentru considerentele arătate, Înalta Curte apreciază nefondat recursul declarat de inculpat, astfel că îl va respinge, ca atare, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Conform art. 88 C. pen., se va deduce din pedeapsa aplicată timpul arestării preventive a inculpatului și văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc.

pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat G.C. împotriva deciziei penale nr. 71/ A din 13 februarie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția penală. Deduce din pedeapsa aplicată, durata arestării preventive de la 23 mai 2005 la 6 aprilie 2006. Obligă recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 220 RON (2.200.000 lei), din care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 RON (1.000.000 lei) se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 6 aprilie 2006.