ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2252/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 760 din 30

noiembrie 2005, pronunțată de Tribunalul Timiș, în dosar nr. 6207/P/2005, în

baza art. 211 alin. (1) și (2) lit. b) și c), alin. (2

1

) lit. b) C.

pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., a fost condamnat inculpatul

G.C.

, la:

- 7 ani închisoare, în perioada

prevăzută de art. 71 C. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art.

64 C. pen.

În baza art. 88 C. pen., a dedus din

pedeapsa aplicată, măsura reținerii și arestării preventive începând cu data de

23 mai 2005 și până la zi.

În baza art. 350 C. proc. pen., a

menținut măsura arestării preventive față de inculpat.

În baza art. 14 și 346 C. proc. pen.,

a obligat inculpatul la plata sumei de 500 RON, către partea civilă,

reprezentând contravaloarea telefonului celular.

A obligat inculpatul la 400 RON cheltuieli

judiciare.

Prima instanță a reținut, în fapt,

că în ziua de 21 mai 2005, orele 20,30, în timp ce călătorea cu trenul partea

vătămată B.R.D., în vârstă de 14 ani, a fost deposedat de inculpatul G.C. prin

amenințare cu un cuțit de un telefon mobil marca Alcatel.

După săvârșirea faptei inculpatul a

sărit din tren în momentul în care acesta s-a pus în mișcare în stația C.F.R.

Jebel.

Împotriva sentinței a declarat apel

inculpatul susținând că era în stare de ebrietate, că nu și-a dat seama că în

momentul opririi trenului avea asupra sa telefonul mobil al părții vătămate și

că nu a exercitat acte de violență asupra părții vătămate.

Curtea de Apel Timișoara a respins,

ca nefondat, apelul declarat de inculpat reținând că motivul invocat de apelant

nu este susținut de probe, astfel că încadrarea juridică dată faptei de către instanța

de fond în infracțiunea de tâlhărie este corectă, ca de altfel și pedeapsa

aplicată inculpatului.

Decizia instanței de apel a fost

atacată cu recurs de inculpat care a criticat-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, reiterând în esență criticile din apel și a solicitat în

principal schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de furt calificat, iar

în subsidiar redozarea pedepsei aplicate pe care o consideră exagerată.

A susținut inculpatul că nu a

exercitat violențe asupra părții vătămate, că nu a avut cuțit asupra sa și că

regretă fapta de furt pe care a comis-o.

Recursul declarat de inculpat este

nefondat.

Examinând hotărârile atacate,

respectiv actele și lucrările de la dosar în raport de criticile invocate cât

și din oficiu în limitele prevăzute de art. 385

9

alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte constată, că instanțele de fond și de apel au reținut o

corectă situație de fapt confirmată de probele administrate în cauză din care

rezultă că inculpatul se face vinovat de comiterea faptei de tâlhărie pentru

care a fost trimis în judecată și pentru care i-a fost aplicată o pedeapsă just

individualizată.

Susținerea inculpatului potrivit

căreia nu a exercitat violențe asupra părții vătămate este infirmată de probele

efectuate care dovedesc contrariul.

Astfel, declarația părții vătămate

care a arătat constant că a fost deposedată de către inculpat de telefonul

mobil prin amenințare cu un cuțit, se coroborează cu declarația martorului D.C.E.

care se afla în compartiment cu partea vătămată și a asistat la amenințările

comise de inculpat și la deposedarea victimei.

Așa fiind, apărarea inculpatului a

fost corect înlăturată de instanțe care au reținut în sarcina acestuia

săvârșirea infracțiunii complexe de tâlhărie, în care acțiunea principală de

deposedare a părții vătămate a fost dublată de o acțiune adiacentă de

amenințare.

Cât privește individualizarea

pedepsei aplicate, respectiv menținute, se constată că instanțele au avut în

vedere toate criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., și anume gradul

de pericol social concret al faptei comise rezultat din împrejurările și

modalitatea în care s-a consumat fapta, dar și circumstanțele personale ale

inculpatului care este recidivist, fiind condamnat anterior pentru infracțiuni

de furt calificat, violare de domiciliu și tâlhărie și a manifestat o conduită

procesuală nesinceră.

Ca urmare, pedeapsa de 7 ani închisoare

aplicată inculpatului, de altfel situată la limita minimă prevăzută de textul

de lege incriminator este în măsură să satisfacă scopul sancțiunii penale

prevăzut de legiuitor în art. 52 C. pen., așa încât o redozare a pedepsei nu se

impune și nici nu ar fi posibilă decât în condițiile reținerii în favoarea

inculpatului a unor circumstanțe atenuante care în speță nu-și justifică

aplicabilitatea.

Pentru considerentele arătate,

Înalta Curte apreciază nefondat recursul declarat de inculpat, astfel că îl va respinge,

ca atare, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Conform art. 88 C. pen., se va

deduce din pedeapsa aplicată timpul arestării preventive a inculpatului și

văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de recurentul inculpat G.C. împotriva deciziei penale nr. 71/ A din 13

februarie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

Deduce din pedeapsa aplicată, durata

arestării preventive de la 23 mai 2005 la 6 aprilie 2006.

Obligă recurentul inculpat la plata

cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 220 RON (2.200.000 lei), din

care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 RON

(1.000.000 lei) se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 6

aprilie 2006.