ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 179/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 470 din 3 aprilie 2009

pronunțată în dosarul nr. 27695/3/2007 de Tribunalul București, secția a V a civilă,

s-a respins ca nefondată cererea formulată de reclamantul C.C.I. în

contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului București.

Pentru a pronunța această soluție,

tribunalul a reținut că dispoziția nr. 817 din 20 mai 2000 care se solicita a

fi lămurită, a fost pronunțată în temeiul sentinței civile nr. 4678 din 24

martie 1999, definitivă și irevocabilă,pronunțată de Judecătoria Sectorului 1

București în dosarul nr. 8266/1997.

Potrivit dispozitivului acestei

sentințe pârâtele Consiliul General al Municipiului București și SC H.N. SA au

fost obligate să lase reclamantului C.C. în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul situat în București, sector 1.

Reclamantul a solicitat că pârâtul

din prezenta cauză, să menționeze explicit în conținutul actului administrativ

că se restituie imobilul precizat mai sus, „cu terenul aferent acestuia",

dispoziție ce nu este cuprinsă în sentința civilă nr. 4678 din 24 martie 1999.

Atâta timp cât dispoziția nr. 817/2000 este dată pentru punerea în executare a

unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, nu poate să conțină

altceva decât dispozitivul sentinței civile puse în executare. Soluția contrară

ar duce la încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârii judecătorești

menționate.

Tribunalul a apreciat că prin

cererea de față reclamantul tinde la modificarea unei hotărâri definitive și

irevocabile prin alte mijloace decât cele prevăzute de lege (căile legale de

atac, lămurirea sau completarea dispozitivului).

Împotriva acestei sentințe s-a

declarat apel la 25 august 2009 de către C.C.I. cu respectarea termenului

prevăzut de art. 284 C. proc. civ., sentința fiind comunicată apelantului la 9

iulie 2009 conform dovezii aflate la fila 106 dosar fond.

În motivele de apel se critică

sentința arătându-se că în motivarea instanței, se tinde la modificarea unei

hotărâri definitive și irevocabile prin alte mijloace decât cele prevăzute de

lege.

Astfel, prin încheierea din data de

25 ianuarie 2008 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția

necompetenței funcționale a instanței și a înaintat cauza spre competentă

soluționare a secției a IX a contencios administrativ și fiscal. Aceasta

încheiere este una interlocutorie iar, judecătorul fiind „legat" de

aceasta, nu mai poate reveni asupra celor decise.

Apelantul precizează că, în fața

instanțelor judecătorești care i-au reconfirmat calitatea de proprietar, a

făcut dovada calității procesuale active prin contractul de vânzare-cumpărare

din 19 decembrie 1941 încheiat între A.Z. și O.E., bunica apelantului, precum

și prin actul de donație din 25 noiembrie 1994 prin care bunica i-a donat

imobilul. Din aceste acte reiese cu certitudine și suprafața totală de teren de

297 mp din care, aferent corpului A este 7.10%.

De asemenea, apelantul a precizat că

nici Anexa la decretul ce naționalizare nu face distincția între teren și

construcție, la poziția nr. 5541 prevăzându-se doar că proprietarei O.E. i se

vor naționaliza mai multe apartamente printre care și cel din str. A. nr. 8.

Petitul acțiunii în recunoașterea

calității de proprietar a respectat întocmai prevederile actului de preluare, în

consecință, și dispozitivul hotărârilor judecătorești irevocabile care îi

recunosc calitatea de proprietar deposedat abuziv sunt întocmai ca și actul de

preluare.

Mai mult decât atât, nu este de

neglijat nici faptul că statul român a dispus e acest imobil cu tot cu terenul

aferent (a se vedea contractul de vânzare-cumpărare anulat irevocabil, încheiat

cu R.E.), așadar se recunoaște implicit faptul că s-a preluat și terenul.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin sentința nr. 154A din 2 martie 2010 a respins ca nefondat apelul reclamantului C.C.I.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța de apel a reținut în esență următoarele:

Imobilul din București, sector 1 a fost restituit prin sentința civilă nr. 4678 din 24 martie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 București reclamantului C.C.I. care a fost pus în posesie, cu excepția ap. 7 vândut de

SC H.N. SA prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 619/21612 din 5 noiembrie 1996

și care la data naționalizării a avut alt proprietar.

Nici în dispozitivul hotărârii judecătorești

care intră în puterea lucrului judecat și care are caracter executoriu și nici

în procesele verbale de punere în posesie nu este indicată componența

imobilului din corpul A et. 2.

Curtea apreciază că se impune

lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 4678 din 24 martie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 București, sub aspectul precizării componenței imobilului restituit

(teren+ alcătuirea construcției) printr-o contestație la titlu prin care să se

solicite stabilirea întinderii și înțelesurilor obligației de restituire, iar

în cadrul acțiunii să se stabilească printr-o expertiză alcătuită din

construcție și terenul aferent acesteia conform art. 400 alin. (1) și (2) C.

proc. civ.

Obiectul contestației la titlu urmărește

clarificarea, interpretarea, a explicarea dispozitivului hotărârii pentru a se

obține executarea întocmai a acestora, reținându-se că instanța de fond corect

a respins cererea, deoarece altfel ar conduce la modificarea (completarea)

dispozitivului sentinței civile irevocabile de restituire, în care nu se

precizează terenul aferent.

Împotriva deciziei civile nr. 154A

din 2 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

în termen legal a declarat recurs reclamantul C.C.I., care, invocând motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. formulează următoarele critici.

Se susține că greșit s-au aplicat

dispozițiile art. 1201 C. proc. civ. și că în cauză nu există identitate de

obiect.

Prin acțiunea promovată se solicită

obligarea pârâtului să emită o dispoziție pentru lămurirea dispoziției nr. 817

din 29 mai 2000, în sensul menționării explicite a faptului că „se restituie în

proprietatea reclamantului imobilul situat în București, corpul A, etajul 2,

sector 1, cu terenul aferent acestuia, în condițiile în care la punerea în

posesie a acesteia se susține că s-a restituit numai apartamentul, nu și

terenul.

Mai arată recurentul că a făcut

dovada dreptului de proprietate și pentru terenul aferent apartamentului, în

condițiile în care în actul de preluare a fost trecut „imobilul” și că statul a

dispus de apartamente cu terenul aferent astfel cum s-a menționat în

contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu chiriașii săi și anulate în

justiție, astfel că măsura reparatorie trebuie să se apropie de măsura

deposedării abuzive.

Se mai învederează că în mod greșit

instanța îl trimite la un alt demers judiciar prin formularea unei contestații

la titlu (recunoscându-i astfel vătămarea drepturilor), cu toate că trebuia să

soluționeze cauza dedusă judecății.

Recursul este nefondat pentru

considerentele ce urmează:

Instanța de apel a reținut corect că

prin hotărârea judecătorească irevocabilă s-a stabilit că recurentul din cauză

are calitate de proprietar al imobilului situat în București invocându-se

contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 19 decembrie 1941 între A.Z. și

bunica sa O.E. și prin actul de donație prin care cea din urmă i-a donat

imobilul la 25 noiembrie 1994.

În conținutul acestor acte este

evidențiată și suprafața de 297 mp teren, din care 7,10% teren aferent corpului

de clădire A.

Este evident că recurentul a făcut

dovada dreptului de proprietate și pentru terenul aferent apartamentului în

discuție anterior preluării abuzive de către stat, instanța reținând că prin

actul de preluare a fost preluat „imobilul”, această noțiune cuprinzând terenul

aferent și construcția. Ar fi de neînțeles să se aprecieze că s-au preluat

apartamentele din imobil și terenul a fost lăsat în continuare foștilor

proprietari.

În plus, acest aspect este susținut

de faptul că statul a dispus de apartamentele preluate și de terenul aferent

lor, împrejurare confirmată prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu

chiriașii săi și care ulterior au fost anulate în justiție. (A se vedea

contractul de vânzare-cumpărare nr. 1534/2316 din 25 noiembrie 1996 prin care

se înstrăinează imobilul din București, sector 1 de Primăria Municipiului

București – prin mandatar SC H.N. SA, cumpărătoarei R.E., imobilul fiind compus

din construcție în suprafață de 79,68 mp, cotă indiviză de 2,29% din părțile de

folosință comună și 10,70 mp teren).

Față de aceste aspecte trebuia

înțeles că la punerea în posesie, care este în desfășurare trebuie înțeles că

prin Dispoziția nr. 817 din 29 mai 2000 emisă de Primarul Municipiului

București s-a dispus restituirea către recurentul C.C.I. imobilul situat în

București, corpul A, etajul 2, sector 1, prin „imobil” înțelegându-se

construcție și teren, dispoziție emisă în baza sentinței nr. 4678 din 24 martie

1999 a Judecătoriei Sector 1 București.

Numai în acest fel măsura reparatorie

se apropie de măsura deposedării abuzive așa cum s-a arătat anterior.

Prin soluționarea favorabilă a

cererii recurentului reclamant din această cauză s-ar ajunge la completarea

dispozitivului sentinței civile enunțată anterior, care este irevocabilă, lucru

nepermis de lege, astfel că o asemenea critică nu poate fi primită.

Cu totul în subsidiar trebuie

reținut că executarea dispoziției trebuie realizată, avându-se în vedere că

noțiunea de „imobil” trebuie înțeleasă că are în componență atât construcție,

cât și teren.

Precizarea făcută de instanța de

apel cu privire la lămurirea dispozitivului sentinței civile nr .4678 din 24

martie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 București privind componența imobilului

restituit ( teren + alcătuirea construcției) vizează calea pe care ar trebui să

o urmeze reclamantul în cazul imposibilității finalizării litigiului prin

punerea în posesie.

Față de considerentele expuse,

urmează ca recursul să fie respins ca nefondat, menținându-se hotărârea

recurată ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul C.C.I. împotriva deciziei nr. 154 A din 2 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17

ianuarie 2011.