ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8609/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8609/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin acțiunea introdusă la data de 12

noiembrie 2009, reclamanții M.M. și N.C. au solicitat obligarea Statului Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Tulcea la plata sumei de 1.000.000 euro la cursul din ziua efectuării plății,

reprezentând prejudiciul moral suferit de tatăl acestora N.I. prin condamnarea

la 10 ani muncă silnică și 5 ani degradare civică pentru crima de uneltire

contra ordinii sociale, confiscarea în întregime a averii și degradarea

militară.

Au mai solicitat

obligarea pârâtului și la plata sumei de 500.000 euro reprezentând prejudiciul

suferit de reclamanți și mama acestora, N.V., prin condamnarea tatălui și

respectiv a soțului.

În motivarea

acțiunii, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) și c)

din Legea nr. 221/2009 reclamanții au arătat că, prin Sentința penală nr. 280

din 30 aprilie 1959 a Tribunalului Militar Iași, tatăl lor, N.I. a fost

condamnat pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, cu confiscarea în

întregime a averii, suportând un tratament inuman de exterminare, prin

alimentație mizeră ce provoca boli și degradare psihică, prin regim de izolare

în celulă și interzicerea oricărui contact cu exteriorul.

Se mai precizează că,

în urma tragediei, soția N.V., în prezent decedată și reclamanta M.M.C., fiica,

atunci în vârstă de 3 ani, au fost nevoite să supraviețuiască în condiții

mizere cu lipsuri de tot felul, și, în cele din urmă, să părăsească orașul

Piatra-Neamț - localitate de domiciliu, retrăgându-se în orașul Măcin, la

bunica maternă, unde a prestat alte munci, cu toate că era educatoare, și de la

care a fost dată afară datorită securității ce o amenința și care a

determinat-o să divorțeze de soțul său, în anul 1960.

Reclamanții

subliniază, în continuare că, după eliberarea tatălui, părinții s-au

recăsătorit, însă prigoana a persistat, fiind stigmatizați drept copii de

deținut politic, suspectați că sunt împotriva regimului, ceea ce i-a marcat

pentru restul vieții, integrându-se greu în societate, pe lângă faptul că anii

de detenție au marcat și sănătatea tatălui ce, la eliberare, suferea deja de

ulcer duodenal, iar în următorii ani, s-a instalat o fibroză pulmonară dintr-o

pleurezie veche, netratată.

Se susține că se

impune repararea integrală a pagubei suferite, ceea ce presupune, în principiu,

înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare în scopul repunerii, pe cât

posibil, în situația anterioară a victimei.

Prin Sentința civilă

nr. 511 din 3 martie 2010 Tribunalul Tulcea a admis acțiunea reclamanților, a

fost obligat pârâtul la plata sumei de 100.000 euro sau echivalentul în lei la

data efectuării plății cu titlu de despăgubiri morale și a fost respins capătul

de cerere privind obligarea la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit de reclamanți și mama acestora.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că în baza Sentinței penale nr.

280 din 30 aprilie 1959 a Tribunalului Iași, N.I., autorul reclamanților a fost

condamnat la 10 ani muncă silnică și 5 ani degradare civilă și confiscarea

totală a averii.

Condamnarea suferită

de către tatăl reclamanților are caracter politic încadrându-se în art. 1 lit.

a) din Legea nr. 221/2009 și potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeași

lege, reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri pentru prejudiciul suferit

de tatăl lor.

Cuantumul despăgubirilor

acordate de către instanța de fond în cuantum de 100.000 euro în echivalent în

lei la data efectuării plății au fost stabilite în raport de perioada de

detenție, de suferințele fizice și psihice la care a fost supus tatăl lor în

închisoare, de traumele psihice suferite de familia acestuia.

La stabilirea

cuantumului despăgubirilor pentru traumele suferite de către tatăl

reclamanților s-a avut în vedere că nu s-a beneficiat de dispozițiile

Decretului-Lege nr. 118/1990.

S-a mai reținut că

reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri pentru prejudiciul suferit de

tatăl lor, urmare a condamnării acestuia dar nu și pentru prejudiciul încercat

de familie și urmașii autorului.

Împotriva hotărârii

instanței de fond au declarat apel ambele părți.

Prin Decizia nr. 47 C

din 31 ianuarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă,

minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a fost admis apelul

formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Tulcea și a fost schimbată în tot

sentința civilă apelată, în sensul că a fost respinsă acțiunea ca nefondată.

Prin aceiași decizie,

apelul reclamanților a fost respins ca nefondat.

Pentru a hotărî

astfel instanța de apel a reținut în esență următoarele:

Admiterea excepției

de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009,

nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării

- în conformitate cu prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins

vătămată prin condamnarea și/sau măsurile administrative cu caracter politic

luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină

și alte compensații decât cele acordate.

Aceasta înseamnă că

răspunderea Statului Român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins

vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă

corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ. și

cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea

proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și nu în

ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute de

altfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

În speță, reclamantul

este fiul lui N.I. condamnat conform Sentinței nr. 280/1959 a Tribunalului Iași

și care avea posibilitatea să beneficieze până la data decesului de măsuri

compensatorii acordate de stat în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.

Împrejurarea că, în

perioada executării pedepsei, reclamata M.M.C. avea vârsta de 4 ani iar

reclamantul N.C. nu se născute, nu prezumă de plano producerea unui prejudiciu

moral în persoana lor, măsura represivă luată asupra antecesorului său, ca și

consecințele în plan social produse asupra familiei sale justificând

recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și

nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică (inclusiv

prin Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare după înlăturarea dispozițiilor

apreciate ca fiind neconstituționale), cât și acordarea compensațiilor

materiale stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990.

Împotriva deciziei

pronunțate de instanța de apel reclamanții M.M.C. și N.C. au declarat recurs

prin care au solicitat modificarea deciziei civile atacate și pe fond admiterea

acțiunii așa cum a fost formulată.

Prin motivele de

recurs s-a susținut ca nelegală și netemeinică decizia recurată pentru

următoarele:

nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale active a

Direcției Generale a Finanțelor Publice Tulcea care a formulat apelul în nume

propriu și nu în numele Statului Român.

s-au invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.

În susținerea

acestora s-a învederat că prin art. 5 din Legea nr. 221/2009 s-a instituit

speranța acordării reclamanților a unui drept, respectiv acordarea de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnări abuzive, drept ce

este prevăzut și de art. 1 al Protocolului Adițional al Convenției Europene a

Drepturilor Omului.

Intervenția

executivului prin adoptarea O.G. nr. 62/2010, în timpul soluționării cauzelor

aflate pe rolul instanțelor de judecată, reprezintă o încălcare a egalității

armelor în procesul civil, cu consecința încălcării dreptului la un proces

echitabil, așa cum este prevăzut de art. 6 pct. 1 al Convenției Europene a

Drepturilor Omului; art. 21 din Constituția României; art. 10 al Declarației

Universale a Drepturilor Omului; art. 14 (1) al Pactului Internațional al

Drepturilor Politice și Civile ale Cetățeanului.

Cu privire la

Deciziile nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și 1358 din 21 octombrie 2010

pronunțate de Curtea Constituțională s-a arătat că acestea reprezintă un abuz

de drept prin care s-a încălcat principiul separației și a echilibrului

puterilor în stat.

Având în vedere

declararea neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 precum și expirarea termenului de 45 de zile acordat pentru

modificarea acestor dispoziții de către Parlament, au solicitat aplicarea

imediată a Deciziei nr. 186/1999 pronunțată de Curtea Constituțională.

Au mai arătat că în

privința daunelor morale, cuantumul acestora trebuie sa fie apreciat doar de

către instanțele judecătorești, în virtutea dreptului suveran al judecătorului

de a le aprecia.

Ori, instanța de

control judiciar nu a făcut decât să reitereze considerentele Curții

Constituționale reținând că nu se creează în acest caz un vid legislativ, ci se

deschide posibilitatea analizării în conformitate cu prevederile legale în

vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin condamnare și/sau măsurile

administrative cu caracter politic luate în perioada 06 martie 1945 - 22

decembrie 1989 este îndrituită să obțină și alte compensații decât cele

acordate.

Analizând răspunderea

Statului Român pentru prejudiciul moral suferit din perspectiva condițiilor

răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ. și a principiilor de drept

care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea proporționalității și

echității în acordarea acestor compensații, se arată că în mod greșit s-a

reținut că s-a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a

condamnării tatălui lor prin condamnarea conform Sentinței penale nr. 280/1959

a Tribunalului Militar Iași.

Se mai arată că au

fost depuse probe care au demonstrat suferințele încercate de tatăl lor,

condamnat la 10 ani închisoare, din care a executat 5 ani prin diferite locații

(Aiud, Poarta Alba, Chilia Veche, Balta Brăilei) determinate nu numai de

propria situație și de încercările prin care a trecut, cât și de situația

familiei sale, împrejurări care l-au marcat, la care se adaugă și afecțiunile

dobândite pe parcursul executării pedepsei aplicate și care s-au păstrat pe

durata întregii sale vieți.

Recursul va fi

respins ca nefondat pentru următoarele considerente:

1.Contrar

susținerilor recurenților reclamanți, instanța de apel s-a pronunțat asupra

excepției lipsei calității procesual pasive a Direcției Generale a Finanțelor

Publice Tulcea.

Astfel, în urma invocării acestei excepții și a

măsurilor luate de instanță în raport de dispozițiile art. 129 C. proc. civ.,

la 11 octombrie 2010, pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice a

depus o petiție prin care a precizat că își însușește apelul declarat de

direcție.

În cuprinsul acestei

petiții s-a arătat că în litigiile întemeiate pe dispozițiile Legii nr.

221/2009, Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu și/sau în calitate de

reprezentant al statului a dat mandat de reprezentare direcțiilor teritoriale

până la soluționarea irevocabilă a acestor litigii.

Pentru

aceasta

fost depus mandatul din 6 octombrie 2010 dat Direcției Generale a Finanțelor

Publice Tulcea.

Față de această

împrejurare instanța a lăsat la aprecierea intimaților reclamanți decizia de a

se mai insistă în susținerea excepției invocate, aspect aspra căruia reclamanta

M.M.C. prezentă cu ocazia dezbaterilor nu a mai revenit, instanța luând act de

declarația acesteia în sensul că nu mai are cereri de formulat.

2 Nefondate sunt și

criticile formulate pe fondul cauzei.

Deși recurenții

invocă drept temei legal pct. 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ. se constată că

pct. 7 este indicat doar formal întrucât criticile formulate nu se circumscriu

ipotezei reglementate de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ci celei prevăzute de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În esență, criticile

formulate de recurenți aduc în discuție o singură chestiune, și anume aceea a

efectelor, în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea reclamanților

de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora

persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale

prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată

în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente

dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,

intră sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane.

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamanți, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

deciziei Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își

găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de

desfășurare.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun”

al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi

confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității, și își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate; această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normate

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici nomele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr.

789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum Deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of.,

la data de 15 noiembrie 2010 iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 31 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de apel nu a împiedicat dreptul de acces la un tribunal și nici nu a

afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

ori s-a încălcat dreptul la nediscriminare pentru că acesta nu se poate

desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale

cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Pentru considerentele

expuse, constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, nefiind

incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 C. proc. civ., invocate

de recurenți, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții M.M.C.

și N.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții M.M.C. și N.C. împotriva Deciziei nr. 47 C din

31 ianuarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori

și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 decembrie 2011.