ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8609/2011

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin acțiunea introdusă la data de 12 noiembrie 2009, reclamanții M.M. și N.C. au solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Tulcea la plata sumei de 1.000.000 euro la cursul din ziua efectuării plății, reprezentând prejudiciul moral suferit de tatăl acestora N.I. prin condamnarea la 10 ani muncă silnică și 5 ani degradare civică pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, confiscarea în întregime a averii și degradarea militară. Au mai solicitat obligarea pârâtului și la plata sumei de 500.000 euro reprezentând prejudiciul suferit de reclamanți și mama acestora, N.V., prin condamnarea tatălui și respectiv a soțului.

În motivarea acțiunii, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 221/2009 reclamanții au arătat că, prin Sentința penală nr. 280 din 30 aprilie 1959 a Tribunalului Militar Iași, tatăl lor, N.I. a fost condamnat pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, cu confiscarea în întregime a averii, suportând un tratament inuman de exterminare, prin alimentație mizeră ce provoca boli și degradare psihică, prin regim de izolare în celulă și interzicerea oricărui contact cu exteriorul.

Se mai precizează că, în urma tragediei, soția N.V., în prezent decedată și reclamanta M.M.C., fiica, atunci în vârstă de 3 ani, au fost nevoite să supraviețuiască în condiții mizere cu lipsuri de tot felul, și, în cele din urmă, să părăsească orașul Piatra-Neamț - localitate de domiciliu, retrăgându-se în orașul Măcin, la bunica maternă, unde a prestat alte munci, cu toate că era educatoare, și de la care a fost dată afară datorită securității ce o amenința și care a determinat-o să divorțeze de soțul său, în anul 1960. Reclamanții subliniază, în continuare că, după eliberarea tatălui, părinții s-au recăsătorit, însă prigoana a persistat, fiind stigmatizați drept copii de deținut politic, suspectați că sunt împotriva regimului, ceea ce i-a marcat pentru restul vieții, integrându-se greu în societate, pe lângă faptul că anii de detenție au marcat și sănătatea tatălui ce, la eliberare, suferea deja de ulcer duodenal, iar în următorii ani, s-a instalat o fibroză pulmonară dintr-o pleurezie veche, netratată.

Se susține că se impune repararea integrală a pagubei suferite, ceea ce presupune, în principiu, înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare în scopul repunerii, pe cât posibil, în situația anterioară a victimei. Prin Sentința civilă nr. 511 din 3 martie 2010 Tribunalul Tulcea a admis acțiunea reclamanților, a fost obligat pârâtul la plata sumei de 100.000 euro sau echivalentul în lei la data efectuării plății cu titlu de despăgubiri morale și a fost respins capătul de cerere privind obligarea la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamanți și mama acestora. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că în baza Sentinței penale nr. 280 din 30 aprilie 1959 a Tribunalului Iași, N.I., autorul reclamanților a fost condamnat la 10 ani muncă silnică și 5 ani degradare civilă și confiscarea totală a averii.

Condamnarea suferită de către tatăl reclamanților are caracter politic încadrându-se în art. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 și potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri pentru prejudiciul suferit de tatăl lor. Cuantumul despăgubirilor acordate de către instanța de fond în cuantum de 100.000 euro în echivalent în lei la data efectuării plății au fost stabilite în raport de perioada de detenție, de suferințele fizice și psihice la care a fost supus tatăl lor în închisoare, de traumele psihice suferite de familia acestuia. La stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru traumele suferite de către tatăl reclamanților s-a avut în vedere că nu s-a beneficiat de dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990.

S-a mai reținut că reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri pentru prejudiciul suferit de tatăl lor, urmare a condamnării acestuia dar nu și pentru prejudiciul încercat de familie și urmașii autorului. Împotriva hotărârii instanței de fond au declarat apel ambele părți. Prin Decizia nr. 47 C din 31 ianuarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a fost admis apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Tulcea și a fost schimbată în tot sentința civilă apelată, în sensul că a fost respinsă acțiunea ca nefondată. Prin aceiași decizie, apelul reclamanților a fost respins ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel instanța de apel a reținut în esență următoarele: Admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării - în conformitate cu prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea și/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină și alte compensații decât cele acordate. Aceasta înseamnă că răspunderea Statului Român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ.

și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute de altfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale. În speță, reclamantul este fiul lui N.I. condamnat conform Sentinței nr. 280/1959 a Tribunalului Iași și care avea posibilitatea să beneficieze până la data decesului de măsuri compensatorii acordate de stat în baza Decretului-Lege nr. 118/1990. Împrejurarea că, în perioada executării pedepsei, reclamata M.M.C. avea vârsta de 4 ani iar reclamantul N.C.

nu se născute, nu prezumă de plano producerea unui prejudiciu moral în persoana lor, măsura represivă luată asupra antecesorului său, ca și consecințele în plan social produse asupra familiei sale justificând recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică (inclusiv prin Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare după înlăturarea dispozițiilor apreciate ca fiind neconstituționale), cât și acordarea compensațiilor materiale stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990. Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel reclamanții M.M.C. și N.C. au declarat recurs prin care au solicitat modificarea deciziei civile atacate și pe fond admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Prin motivele de recurs s-a susținut ca nelegală și netemeinică decizia recurată pentru următoarele: 1. Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale active a Direcției Generale a Finanțelor Publice Tulcea care a formulat apelul în nume propriu și nu în numele Statului Român. 2. Pe fondul cauzei s-au invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. În susținerea acestora s-a învederat că prin art. 5 din Legea nr. 221/2009 s-a instituit speranța acordării reclamanților a unui drept, respectiv acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnări abuzive, drept ce este prevăzut și de art. 1 al Protocolului Adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Intervenția executivului prin adoptarea O.G. nr. 62/2010, în timpul soluționării cauzelor aflate pe rolul instanțelor de judecată, reprezintă o încălcare a egalității armelor în procesul civil, cu consecința încălcării dreptului la un proces echitabil, așa cum este prevăzut de art. 6 pct. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului; art. 21 din Constituția României; art. 10 al Declarației Universale a Drepturilor Omului; art. 14 (1) al Pactului Internațional al Drepturilor Politice și Civile ale Cetățeanului. Cu privire la Deciziile nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțate de Curtea Constituțională s-a arătat că acestea reprezintă un abuz de drept prin care s-a încălcat principiul separației și a echilibrului puterilor în stat.

Având în vedere declararea neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 precum și expirarea termenului de 45 de zile acordat pentru modificarea acestor dispoziții de către Parlament, au solicitat aplicarea imediată a Deciziei nr. 186/1999 pronunțată de Curtea Constituțională. Au mai arătat că în privința daunelor morale, cuantumul acestora trebuie sa fie apreciat doar de către instanțele judecătorești, în virtutea dreptului suveran al judecătorului de a le aprecia. Ori, instanța de control judiciar nu a făcut decât să reitereze considerentele Curții Constituționale reținând că nu se creează în acest caz un vid legislativ, ci se deschide posibilitatea analizării în conformitate cu prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin condamnare și/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină și alte compensații decât cele acordate.

Analizând răspunderea Statului Român pentru prejudiciul moral suferit din perspectiva condițiilor răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ. și a principiilor de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor compensații, se arată că în mod greșit s-a reținut că s-a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnării tatălui lor prin condamnarea conform Sentinței penale nr. 280/1959 a Tribunalului Militar Iași.

Se mai arată că au fost depuse probe care au demonstrat suferințele încercate de tatăl lor, condamnat la 10 ani închisoare, din care a executat 5 ani prin diferite locații (Aiud, Poarta Alba, Chilia Veche, Balta Brăilei) determinate nu numai de propria situație și de încercările prin care a trecut, cât și de situația familiei sale, împrejurări care l-au marcat, la care se adaugă și afecțiunile dobândite pe parcursul executării pedepsei aplicate și care s-au păstrat pe durata întregii sale vieți. Recursul va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente: 1.Contrar susținerilor recurenților reclamanți, instanța de apel s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesual pasive a Direcției Generale a Finanțelor Publice Tulcea.

Astfel, în urma invocării acestei excepții și a măsurilor luate de instanță în raport de dispozițiile art. 129 C. proc. civ., la 11 octombrie 2010, pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice a depus o petiție prin care a precizat că își însușește apelul declarat de direcție. În cuprinsul acestei petiții s-a arătat că în litigiile întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu și/sau în calitate de reprezentant al statului a dat mandat de reprezentare direcțiilor teritoriale până la soluționarea irevocabilă a acestor litigii. Pentru aceasta fost depus mandatul din 6 octombrie 2010 dat Direcției Generale a Finanțelor Publice Tulcea. Față de această împrejurare instanța a lăsat la aprecierea intimaților reclamanți decizia de a se mai insistă în susținerea excepției invocate, aspect aspra căruia reclamanta M.M.C.

prezentă cu ocazia dezbaterilor nu a mai revenit, instanța luând act de declarația acesteia în sensul că nu mai are cereri de formulat. 2 Nefondate sunt și criticile formulate pe fondul cauzei. Deși recurenții invocă drept temei legal pct. 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ. se constată că pct. 7 este indicat doar formal întrucât criticile formulate nu se circumscriu ipotezei reglementate de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ci celei prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În esență, criticile formulate de recurenți aduc în discuție o singură chestiune, și anume aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea reclamanților de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intră sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane.

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamanți, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziei Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, și își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate; această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normate declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici nomele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010 iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 31 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a împiedicat dreptul de acces la un tribunal și nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, ori s-a încălcat dreptul la nediscriminare pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. Pentru considerentele expuse, constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, nefiind incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 C. proc. civ., invocate de recurenți, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții M.M.C. și N.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanții M.M.C. și N.C. împotriva Deciziei nr. 47 C din 31 ianuarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 decembrie 2011.