ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2130/2010

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin Sentința nr. 95 din 13 martie 2009, Tribunalul Dolj, secția civilă a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de reclamantele D.D. și D.C.V. împotriva Dispoziției nr. 9766 din 25 noiembrie 2003 emisă de Primarul Municipiului Craiova, în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului Craiova și Primarul Municipiului Craiova. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a apreciat că dispoziția contestată, prin care s-a respins Notificarea de restituire nr. 148/N din 1 iunie 200, este legală, deoarece reclamantele nu sunt persoane îndreptățite la restituire în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care autorul lor, D.C., nu are calitatea de moștenitor al proprietarului imobilului notificat, B.S., la a cărui succesiune a renunțat expres.

Această soluție a fost confirmată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, care, prin Decizia nr. 208 din 6 iulie 2009, a respins apelul reclamantelor ca nefondat, sens în care a reținut următoarele: Terenul în litigiu, situat la adresa B., nr. 207, a aparținut în proprietate exclusivă lui B.S., autorul tatălui reclamantelor, D.C. El a fost solicitat prin Notificarea nr. 148/N/2001 de nora defunctului proprietar, B.N., autoarea reclamantelor și soția lui D.C., acesta din urmă decedând ulterior lui B.S. Potrivit Certificatului de moștenitor nr. 406 din 23 februarie 1979, D.C. a renunțat expres la succesiunea autorului prin declarația înregistrată sub nr. 988/1974 și, de asemenea, B.M., soția autorului, a renunțat la succesiune prin declarația înregistrată la nr. 987/1974, singurul acceptant al succesiunii fiind D.G.

Potrivit Certificatului de moștenitor nr. S.404 din 8 mai 1979, D.C. a renunțat expres, prin declarația înregistrată la nr. 357/1979, la moștenirea autoarei sale B.M., singurul moștenitor acceptant fiind D.G. Aceste declarații de renunțare expresă au fost date în termenul de 6 luni de la deschiderea succesiunii. Potrivit dispozițiilor art. 696 C. civ., moștenitorul care renunță la succesiune este considerat că nu a fost niciodată moștenitor. Rezultă că moștenitorul care renunță la o succesiune este lipsit de toate avantajele care ar fi reieșit din moștenire, însă este în același timp descărcat de orice obligație care ar fi decurs din calitatea sa de moștenitor dacă ar fi acceptat succesiunea.

Așadar, titlul de moștenitor al renunțătorului este desființat cu efect retroactiv, moștenitorul fiind considerat ca o persoană străină de moștenire. Este adevărat că legea prevede, prin art. 701 C. civ., posibilitatea retractării renunțării, însă cu îndeplinirea a două cerințe imperative: să nu fi expirat termenul de 6 luni pentru exercitarea dreptului de opțiune succesorală, termen ce curge de la data deschiderii succesiunii, nu de la renunțare, și moștenirea să nu fi fost acceptată între timp de alți succesori ai defunctului. Aceste condiții nu sunt îndeplinite în speță. În apel au fost exhibate două certificate de moștenitor - nr. 2343/1987 și 1784/1993, în care D.C. apare ca moștenitor acceptant alături de D.G., și actul de partaj voluntar încheiat între aceștia cu privire la un teren cuprins în titlul de proprietate, dar aceste acte sunt irelevante în reținerea calității autorului reclamantelor, D.C., de moștenitor acceptant.

Întrucât certificatele de moștenitor au fost întocmite la un interval de 9 și respectiv 14 ani, cu mult peste termenul de exercitare a dreptului de opțiune succesorală, iar D.G. deja acceptase succesiunea autorilor, actele depuse în apel nu pot avea efectul unei retractări la renunțare și nu pot produce efecte valabile în acest sens. Prin urmare, autorul reclamantelor, D.C., este străin de succesiunea autorului său B.S., renunțarea neputând fi decât totală, asupra întregii moșteniri, și nu parțială, neputând privi doar o parte din moștenire. Renunțarea este un act juridic indivizibil, deoarece succesibilul are dreptul să opteze între a renunța sau accepta moștenirea, dar în întregul ei, nimeni neavând posibilitatea de a accepta o anumită parte din moștenire și de a renunța la altă parte.

În consecință, D.C. nu mai putea culege moștenirea autorului B.S. și cu atât mai mult în această situație soția lui supraviețuitoare nu poate culege vreun drept din moștenire și nici reclamantele, în calitate de moștenitoare ale acesteia din urmă și ale lui D.C. De observat că prin testamentul autentificat sub nr. 462/45 din 16 martie 1960, B.S. a testat averea sa, ce include și terenul în litigiu, fiului D.G., arătând totodată ce i-a dat în timpul vieții și celuilalt fiu, D.C. Că frații s-au înțeles și au respectat întocmai voința părintelui, chiar dacă în certificatul de moștenitor D.G. nu figura ca moștenitor testamentar, rezultă cu prisosință din atitudinea lui D.C., care în termenul de 6 luni de opțiune succesorală a dat declarație expresă de renunțare la succesiunea autorului, respectând înțelegerea făcută și voința acestuia din urmă.

Certificatele ulterioare, încheiate la interval mare de timp, privesc doar locurile de veci, iar cel din 1993 a fost întocmit, având în vedere data apropiată de cea a titlului de proprietate emis, în considerarea acestuia din urmă. În acest sens există prezumția că, referitor la dobândirea terenului din titlul de proprietate nr. 841-14911/1993, frații s-au înțeles a-l dobândi împreună, fără însă a reveni asupra manifestării anterioare de voință cu privire la averea arătată și modul de acceptare al succesiunilor, relativ la care problema a fost tranșată deja. Ca atare, nu poate fi primită susținerea că D.C. a fost repus în termenul de acceptare a succesiunii, Legea nr. 10/2001 nefiind incidentă pe acest aspect raportat la situația din speță.

Potrivit art. 1169 C. civ., cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească, or reclamantele nu au reușit să facă dovada susținerilor lor în sensul exproprierii succesive, cu atât mai mult cu cât terenul situat la nr. 207 B. nu a figurat ca fiind vreodată preluat de la D.C., ci chiar reclamantele au recunoscut că acest teren a aparținut doar autorului B.S., la a cărui succesiune fiul D.C. a renunțat, fiind străin de succesiune. Reclamantele nu au, așadar, calitatea de persoane îndreptățite în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs reclamantele, care au criticat-o pentru următoarele motive: 1. Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și art. 654, art. 692 și art. 700 C. civ., atunci când a reținut că reclamantele nu sunt persoane îndreptățite la restituire (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.). Din dispozițiile art. 4 alin. (3) ale Legii nr. 10/2001, precum și ale art. 654, 692 și 700 C. civ. rezultă că depunerea notificărilor de către moștenitorii autorului, în termenul stabilit atât de legea specială (Legea nr. 10/2001), cât și de cea generală (C. civ.), echivalează cu acceptarea expresă, pură și simplă a succesiunii lui de cujus. În cazul în care descendenții direcți ai lui de cujus sunt decedați, dreptul de a accepta ori repudia succesiunea trece asupra erezilor acestora, conform art. 692 C. civ. Așadar, în cazul în care moștenitorii succesibililor lui de cujus au depus notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001 în termenul de acceptare a succesiunii, aceștia au acceptat în mod valabil succesiunea și pentru autorii lor decedați la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

2. În mod greșit nu s-au aplicat în speță dispozițiile art. 23 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Art. 23 din Norme prevede ca acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra averii defunctului certificatele de moștenitor, iar legea nu distinge dacă în aceste certificate de moștenitor să fie trecute imobile construite ori neconstruite, or unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face. 3. Instanța de apel a depășit limitele învestirii sale (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.). Aceasta pentru că a considerat titlul de moștenitor al defunctului D.C. ca fiind nul absolut (chiar dacă nu expres, prin sintagma "este desființat retroactiv"), deși nimeni nu solicitase acest lucru și în condițiile în care respectivul act este opozabil erga omnes și pe deplin valabil.

Intimații-pârâți nu au depus întâmpinare. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: 1. Confirmând soluția fondului de respingere a contestației reclamantelor pe motiv că acestea nu sunt persoane îndreptățite la restituire în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) cu referire la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în speță, criticile formulate pe acest aspect din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nefiind întemeiate. Astfel, în speță este cert stabilit că autorul reclamantelor, D.C., în calitate de fiu al defunctului proprietar B.S., a renunțat expres la succesiunea acestuia, în termenul de opțiune succesorală prevăzut de art. 700 C. civ.

și că în acest termen succesiunea defunctului a fost acceptată de celălalt fiu, D.G. Efectele renunțării la moștenire au fost corect reținute de instanțele anterioare prin raportare la dispozițiile legale incidente în materie. În acest sens, sunt de observat dispozițiile art. 696 C. civ., care prevăd că "Eredele ce renunță este considerat că nu a fost niciodată erede". Efectul renunțării la moștenire este, deci, desființarea cu efect retroactiv și - față de înregistrarea declarației de renunțare în registrul notarial de renunțări - cu efect de opozabilitate erga omnes a vocației succesibilului, care devine străin de succesiune.

Altfel spus, renunțătorul nu beneficiază de niciun drept succesoral, dar nici nu este obligat să suporte datoriile și sarcinile succesiunii, și în caz de deces al renunțătorului, partea din moștenire la care ar fi avut dreptul nu se transmite la proprii moștenitori, iar descendenții lui nu pot veni la moștenire prin reprezentare, ci numai în nume propriu, în condițiile prevăzute de lege (art. 698 C. civ.). Prin urmare, cât timp autorul lor, D.C., este renunțător la succesiunea defunctului proprietar B.S., reclamantele nu pot pretinde niciun drept asupra părții de moștenire la care acesta ar fi avut dreptul dacă nu ar fi renunțat la moștenire. În aplicarea corectă a art. 698 C. civ., având în vedere că defunctul proprietar B.S.

a lăsat doi copii, iar unul dintre ei a renunțat la succesiune, respectiv autorul reclamantelor, copiii acestuia din urmă, adică reclamantele, sunt cu desăvârșire excluși de la moștenire prin prezența comoștenitorului acceptant, descendent de gradul I, cu care nu pot veni în concurs, deoarece nu pot reprezenta pe renunțător. În mod greșit recurentele-reclamante fac trimitere la dispozițiile art. 692 C. civ. pentru a-și justifica dreptul la moștenirea defunctului proprietar B.S.

Potrivit art. 692 C. civ., "Când acela cărui se cuvine o succesiune a murit fără să se fi lepădat de dânsa, sau fără să o fi acceptat expres sau tacit, erezii săi pot de-a dreptul să accepte sau să se lepede de dânsa." Rezultă că dispoziții legale enunțate sunt incidente numai atunci când titularul dreptului subiectiv de opțiune succesorală decedează înainte de a-și fi exercitat acest drept, situație în care dreptul de opțiune succesorală se transmite la moștenitorii săi, ceea ce nu este cazul în speță unde, așa cum s-a arătat deja, autorul reclamantelor, D.C., și-a exercitat anterior decesului dreptul de opțiune succesorală privind succesiunea defunctului său tată B.S., în termenul prevăzut de lege, așa încât nu se pune problema transmiterii respectivului drept la moștenitorii săi.

Întrucât autorul lor a renunțat expres la moștenirea defunctului proprietar B.S., reclamantele nu pot invoca beneficiul repunerii în termenul de acceptare a succesiunii ca efect al formulării notificării de restituire în condițiile Legii nr. 10/2001. Art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este inaplicabil în speță, întrucât el conferă cererii de restituire formulată în baza acestei legi valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită numai în favoarea succesibililor care, după data de 6 martie 1945 "nu au acceptat moștenirea." Având în vedere că textul face referire exclusiv la succesibilii neacceptanți, din interpretarea lui per a contrario rezultă că succesibilii renunțători nu beneficiază de repunerea în termenul de acceptare a moștenirii, legea specială de reparație recunoscând valabilitatea renunțării exprese la moștenire.

O asemenea interpretare a beneficului repunerii în termenul de acceptare a moștenirii, reglementat de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, este și cea dată de Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi (pct. 4.6 din Normele aprobate prin H.G. nr. 250/2007). 2. Contrar susținerilor din recurs, în explicitarea art. 23 din Legea nr. 10/2001, Normele metodologice de aplicare unitară a legii nu includ în categoria actelor doveditoare ale dreptului de proprietate certificatele de moștenitor, ci le enumeră la pct. 23.1 lit. b) ca "acte juridice care atestă calitatea de moștenitor". Deși recurentele nu arată explicit la care certificate de moștenitor se referă și care este relevanța acestora asupra soluției date în cauză, s-ar putea deduce că au în vedere certificatele de moștenitor nr. 2343 din 29 octombrie 1987 și nr. 1784 din 14 mai 1993, prezentate în apel în justificarea calității autorului lor, D.C., de moștenitor al defunctului proprietar B.S.

Este adevărat că în aceste certificate de moștenitor, autorul reclamantelor, D.C., este menționat ca moștenitor acceptant al succesiunii defunctului proprietar B.S., alături de fratele său D.G., numai că respectivele acte sunt irelevante în reținerea unei asemenea calități în persoana autorului reclamantelor, după cum corect a conchis și instanța de apel, în urma analizării lor din perspectiva instituției retractării renunțării la succesiune. Fiind reținută ca dovedită renunțarea expresă a autorului reclamantelor la succesiunea defunctului proprietar, în termenul de opțiune succesorală, certificatele de moștenitor ulterioare, care îl atestă ca moștenitor acceptant al succesiunii aceluiași defunct, nu puteau fi valorizate altfel decât ca eventuale acte de retractare a renunțării la moștenire.

Aceasta deoarece, deși renunțarea la moștenire este, în principiu, irevocabilă, totuși art. 701 C. civ. consacră o excepție, și anume posibilitatea de a retracta renunțarea "în tot timpul în care prescripția dreptului de a accepta nu este dobândită în contra erezilor ce au renunțat", cu condiția ca succesiunea să nu fi fost acceptată de alți moștenitori și cu respectarea drepturilor dobândite de terți asupra bunurilor succesorale. Așadar, potrivit art. 701 C. civ., moștenitorul care a renunțat la succesiune poate reveni asupra hotărârii sale și să accepte succesiunea, însă sub o îndoită rezervă, și anume prescripția prevăzută de art. 700 să nu se fi împlinit față de el, căci în acest caz renunțarea este definitivă, respectiv succesiunea să nu fi fost acceptată de alți moștenitori.

Or, în speță, niciuna dintre aceste condiții nu este îndeplinită, cât timp certificatele de moștenitor în care autorul reclamantelor apare ca moștenitor acceptant au fost întocmite după expirarea termenului de opțiune succesorală (primul la 9 ani, iar secundul la 14 ani de la acest moment), iar în acest termen, succesiunea defunctului a fost acceptată de celălalt fiu, D.G. Rezultă că, și în ceea ce privește valoarea probatorie a certificatelor de moștenitor prezentate de reclamante în apel, curtea de apel a făcut o aplicare corectă a legii, criticile formulate pe acest aspect nefiind întemeiate prin raportare la cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 3. În fine, nici critica prin care se impută instanței de apel depășirea limitelor legalei sale învestiri nu poate fi primită.

Recurentele susțin că instanța de apel și-ar fi depășit limitele învestirii prin aceea că au considerat titlul de moștenitor al autorului lor ca fiind nul absolut, deși nimeni nu solicitase acest lucru. Într-adevăr, instanța de apel a reținut că prin efectul renunțării la moștenire, titlul de moștenitor al autorului reclamantelor este desființat cu efect retroactiv. Acest considerent reprezintă, însă, un simplu argument în sprijinul soluției de respingere a apelului reclamantelor și de menținere a hotărârii de fond prin care li s-a respins contestația formulată în baza Legii nr. 10/2001, iar nu o pronunțare extra petita de natură să facă aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc.

civ., ceea ce ar fi presupus ca instanța de apel să schimbe soluția primei instanțe și, pronunțându-se ea însăși asupra fondului cererii de chemare în judecată, să fi acordat mai mult sau altceva decât a constituit obiectul acestei cereri. Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente pe aspectele contestate și fără încălcarea limitelor legalei învestiri a instanței, astfel că nefiind întrunite cerințele cazurilor de modificare prevăzute de art. 304 pct. 9 și 6 C. proc. civ., va respinge recursul reclamantelor ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele D.D. și D.C.V. împotriva Deciziei nr. 208 din 6 iulie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 martie 2010.