ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2130/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2130/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra

recursului civil de față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 95 din 13 martie 2009,

Tribunalul Dolj, secția civilă a respins, ca neîntemeiată, contestația

formulată de reclamantele D.D. și D.C.V. împotriva Dispoziției nr. 9766 din 25

noiembrie 2003 emisă de Primarul Municipiului Craiova, în contradictoriu cu

pârâții Primăria Municipiului Craiova și Primarul Municipiului Craiova.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a apreciat că dispoziția contestată, prin care s-a respins

Notificarea de restituire nr. 148/N din 1 iunie 200, este legală, deoarece

reclamantele nu sunt persoane îndreptățite la restituire în sensul art. 4 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care autorul lor, D.C., nu are

calitatea de moștenitor al proprietarului imobilului notificat, B.S., la a cărui

succesiune a renunțat expres.

Această soluție a

fost confirmată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, care, prin Decizia nr. 208 din 6 iulie 2009, a respins

apelul reclamantelor ca nefondat, sens în care a reținut următoarele:

Terenul în litigiu,

situat la adresa B., nr. 207, a aparținut în proprietate exclusivă lui B.S.,

autorul tatălui reclamantelor, D.C.

El a fost solicitat

prin Notificarea nr. 148/N/2001 de nora defunctului proprietar, B.N., autoarea

reclamantelor și soția lui D.C., acesta din urmă decedând ulterior lui B.S.

Potrivit

Certificatului de moștenitor nr. 406 din 23 februarie 1979, D.C. a renunțat

expres la succesiunea autorului prin declarația înregistrată sub nr. 988/1974

și, de asemenea, B.M., soția autorului, a renunțat la succesiune prin

declarația înregistrată la nr. 987/1974, singurul acceptant al succesiunii

fiind D.G.

Potrivit

Certificatului de moștenitor nr. S.404 din 8 mai 1979, D.C. a renunțat expres,

prin declarația înregistrată la nr. 357/1979, la moștenirea autoarei sale B.M.,

singurul moștenitor acceptant fiind D.G.

Aceste declarații de

renunțare expresă au fost date în termenul de 6 luni de la deschiderea

succesiunii.

Potrivit

dispozițiilor art. 696 C. civ., moștenitorul care renunță la succesiune este

considerat că nu a fost niciodată moștenitor.

Rezultă că

moștenitorul care renunță la o succesiune este lipsit de toate avantajele care

ar fi reieșit din moștenire, însă este în același timp descărcat de orice

obligație care ar fi decurs din calitatea sa de moștenitor dacă ar fi acceptat

succesiunea. Așadar, titlul de moștenitor al renunțătorului este desființat cu

efect retroactiv, moștenitorul fiind considerat ca o persoană străină de

moștenire.

Este adevărat că

legea prevede, prin art. 701 C. civ., posibilitatea retractării renunțării,

însă cu îndeplinirea a două cerințe imperative: să nu fi expirat termenul de 6

luni pentru exercitarea dreptului de opțiune succesorală, termen ce curge de la

data deschiderii succesiunii, nu de la renunțare, și moștenirea să nu fi fost

acceptată între timp de alți succesori ai defunctului.

Aceste condiții nu

sunt îndeplinite în speță.

În apel au fost

exhibate două certificate de moștenitor - nr. 2343/1987 și 1784/1993, în care

D.C. apare ca moștenitor acceptant alături de D.G., și actul de partaj voluntar

încheiat între aceștia cu privire la un teren cuprins în titlul de proprietate,

dar aceste acte sunt irelevante în reținerea calității autorului reclamantelor,

D.C., de moștenitor acceptant. Întrucât certificatele de moștenitor au fost

întocmite la un interval de 9 și respectiv 14 ani, cu mult peste termenul de

exercitare a dreptului de opțiune succesorală, iar D.G. deja acceptase

succesiunea autorilor, actele depuse în apel nu pot avea efectul unei retractări

la renunțare și nu pot produce efecte valabile în acest sens.

Prin urmare, autorul

reclamantelor, D.C., este străin de succesiunea autorului său B.S., renunțarea

neputând fi decât totală, asupra întregii moșteniri, și nu parțială, neputând

privi doar o parte din moștenire.

Renunțarea este un

act juridic indivizibil, deoarece succesibilul are dreptul să opteze între a

renunța sau accepta moștenirea, dar în întregul ei, nimeni neavând

posibilitatea de a accepta o anumită parte din moștenire și de a renunța la

altă parte.

În consecință, D.C.

nu mai putea culege moștenirea autorului B.S. și cu atât mai mult în această

situație soția lui supraviețuitoare nu poate culege vreun drept din moștenire

și nici reclamantele, în calitate de moștenitoare ale acesteia din urmă și ale

lui D.C.

De observat că prin

testamentul autentificat sub nr. 462/45 din 16 martie 1960, B.S. a testat

averea sa, ce include și terenul în litigiu, fiului D.G., arătând totodată ce

i-a dat în timpul vieții și celuilalt fiu, D.C. Că frații s-au înțeles și au

respectat întocmai voința părintelui, chiar dacă în certificatul de moștenitor

D.G. nu figura ca moștenitor testamentar, rezultă cu prisosință din atitudinea

lui D.C., care în termenul de 6 luni de opțiune succesorală a dat declarație

expresă de renunțare la succesiunea autorului, respectând înțelegerea făcută și

voința acestuia din urmă. Certificatele ulterioare, încheiate la interval mare

de timp, privesc doar locurile de veci, iar cel din 1993 a fost întocmit, având

în vedere data apropiată de cea a titlului de proprietate emis, în considerarea

acestuia din urmă.

În acest sens există

prezumția că, referitor la dobândirea terenului din titlul de proprietate nr.

841-14911/1993, frații s-au înțeles a-l dobândi împreună, fără însă a reveni

asupra manifestării anterioare de voință cu privire la averea arătată și modul

de acceptare al succesiunilor, relativ la care problema a fost tranșată deja.

Ca atare, nu poate fi

primită susținerea că D.C. a fost repus în termenul de acceptare a succesiunii,

Legea nr. 10/2001 nefiind incidentă pe acest aspect raportat la situația din

speță.

Potrivit art. 1169 C.

civ., cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească, or

reclamantele nu au reușit să facă dovada susținerilor lor în sensul

exproprierii succesive, cu atât mai mult cu cât terenul situat la nr. 207 B. nu

a figurat ca fiind vreodată preluat de la D.C., ci chiar reclamantele au

recunoscut că acest teren a aparținut doar autorului B.S., la a cărui

succesiune fiul D.C. a renunțat, fiind străin de succesiune.

Reclamantele nu au,

așadar, calitatea de persoane îndreptățite în sensul art. 3 alin. (1) lit. a)

coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva deciziei

curții de apel au declarat recurs reclamantele, care au criticat-o pentru

următoarele motive:

făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

și art. 654, art. 692 și art. 700 C. civ., atunci când a reținut că

reclamantele nu sunt persoane îndreptățite la restituire (art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.).

Din dispozițiile art.

4 alin. (3) ale Legii nr. 10/2001, precum și ale art. 654, 692 și 700 C. civ.

rezultă că depunerea notificărilor de către moștenitorii autorului, în termenul

stabilit atât de legea specială (Legea nr. 10/2001), cât și de cea generală (C.

civ.), echivalează cu acceptarea expresă, pură și simplă a succesiunii lui de

cujus.

În cazul în care

descendenții direcți ai lui de cujus sunt decedați, dreptul de a accepta ori

repudia succesiunea trece asupra erezilor acestora, conform art. 692 C. civ.

Așadar, în cazul în

care moștenitorii succesibililor lui de cujus au depus notificarea prevăzută de

Legea nr. 10/2001 în termenul de acceptare a succesiunii, aceștia au acceptat

în mod valabil succesiunea și pentru autorii lor decedați la data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001.

s-au aplicat în speță dispozițiile art. 23 din Normele metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Art. 23 din Norme prevede

ca acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra averii defunctului

certificatele de moștenitor, iar legea nu distinge dacă în aceste certificate

de moștenitor să fie trecute imobile construite ori neconstruite, or unde legea

nu distinge, nici interpretul nu o poate face.

depășit limitele învestirii sale (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.).

Aceasta pentru că a

considerat titlul de moștenitor al defunctului D.C. ca fiind nul absolut (chiar

dacă nu expres, prin sintagma "este desființat retroactiv"), deși

nimeni nu solicitase acest lucru și în condițiile în care respectivul act este

opozabil erga omnes și pe deplin valabil.

Intimații-pârâți nu

au depus întâmpinare.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

fondului de respingere a contestației reclamantelor pe motiv că acestea nu sunt

persoane îndreptățite la restituire în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) cu

referire la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a

pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în

speță, criticile formulate pe acest aspect din perspectiva cazului de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nefiind întemeiate.

Astfel, în speță este

cert stabilit că autorul reclamantelor, D.C., în calitate de fiu al defunctului

proprietar B.S., a renunțat expres la succesiunea acestuia, în termenul de

opțiune succesorală prevăzut de art. 700 C. civ. și că în acest termen

succesiunea defunctului a fost acceptată de celălalt fiu, D.G.

Efectele renunțării

la moștenire au fost corect reținute de instanțele anterioare prin raportare la

dispozițiile legale incidente în materie.

În acest sens, sunt

de observat dispozițiile art. 696 C. civ., care prevăd că "Eredele ce

renunță este considerat că nu a fost niciodată erede".

Efectul renunțării la

moștenire este, deci, desființarea cu efect retroactiv și - față de

înregistrarea declarației de renunțare în registrul notarial de renunțări - cu

efect de opozabilitate erga omnes a vocației succesibilului, care devine străin

de succesiune.

Altfel spus,

renunțătorul nu beneficiază de niciun drept succesoral, dar nici nu este

obligat să suporte datoriile și sarcinile succesiunii, și în caz de deces al

renunțătorului, partea din moștenire la care ar fi avut dreptul nu se transmite

la proprii moștenitori, iar descendenții lui nu pot veni la moștenire prin

reprezentare, ci numai în nume propriu, în condițiile prevăzute de lege (art.

698 C. civ.).

Prin urmare, cât timp

autorul lor, D.C., este renunțător la succesiunea defunctului proprietar B.S.,

reclamantele nu pot pretinde niciun drept asupra părții de moștenire la care

acesta ar fi avut dreptul dacă nu ar fi renunțat la moștenire.

În aplicarea corectă

a art. 698 C. civ., având în vedere că defunctul proprietar B.S. a lăsat doi

copii, iar unul dintre ei a renunțat la succesiune, respectiv autorul

reclamantelor, copiii acestuia din urmă, adică reclamantele, sunt cu

desăvârșire excluși de la moștenire prin prezența comoștenitorului acceptant,

descendent de gradul I, cu care nu pot veni în concurs, deoarece nu pot

reprezenta pe renunțător.

În mod greșit

recurentele-reclamante fac trimitere la dispozițiile art. 692 C. civ. pentru

a-și justifica dreptul la moștenirea defunctului proprietar B.S.

Potrivit art. 692 C.

civ., "Când acela cărui se cuvine o succesiune a murit fără să se fi

lepădat de dânsa, sau fără să o fi acceptat expres sau tacit, erezii săi pot

de-a dreptul să accepte sau să se lepede de dânsa."

Rezultă că dispoziții

legale enunțate sunt incidente numai atunci când titularul dreptului subiectiv

de opțiune succesorală decedează înainte de a-și fi exercitat acest drept,

situație în care dreptul de opțiune succesorală se transmite la moștenitorii

săi, ceea ce nu este cazul în speță unde, așa cum s-a arătat deja, autorul

reclamantelor, D.C., și-a exercitat anterior decesului dreptul de opțiune

succesorală privind succesiunea defunctului său tată B.S., în termenul prevăzut

de lege, așa încât nu se pune problema transmiterii respectivului drept la

moștenitorii săi.

Întrucât autorul lor

a renunțat expres la moștenirea defunctului proprietar B.S., reclamantele nu

pot invoca beneficiul repunerii în termenul de acceptare a succesiunii ca efect

al formulării notificării de restituire în condițiile Legii nr. 10/2001.

Art. 4 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 este inaplicabil în speță, întrucât el conferă cererii de

restituire formulată în baza acestei legi valoare de acceptare a succesiunii

pentru bunurile a căror restituire se solicită numai în favoarea succesibililor

care, după data de 6 martie 1945 "nu au acceptat moștenirea."

Având în vedere că

textul face referire exclusiv la succesibilii neacceptanți, din interpretarea

lui per a contrario rezultă că succesibilii renunțători nu beneficiază de

repunerea în termenul de acceptare a moștenirii, legea specială de reparație

recunoscând valabilitatea renunțării exprese la moștenire.

O asemenea

interpretare a beneficului repunerii în termenul de acceptare a moștenirii,

reglementat de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, este și cea dată de

Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi (pct. 4.6 din Normele

aprobate prin H.G. nr. 250/2007).

susținerilor din recurs, în explicitarea art. 23 din Legea nr. 10/2001, Normele

metodologice de aplicare unitară a legii nu includ în categoria actelor

doveditoare ale dreptului de proprietate certificatele de moștenitor, ci le

enumeră la pct. 23.1 lit. b) ca "acte juridice care atestă calitatea de

moștenitor".

Deși recurentele nu

arată explicit la care certificate de moștenitor se referă și care este

relevanța acestora asupra soluției date în cauză, s-ar putea deduce că au în

vedere certificatele de moștenitor nr. 2343 din 29 octombrie 1987 și nr. 1784

din 14 mai 1993, prezentate în apel în justificarea calității autorului lor,

D.C., de moștenitor al defunctului proprietar B.S.

Este adevărat că în

aceste certificate de moștenitor, autorul reclamantelor, D.C., este menționat

ca moștenitor acceptant al succesiunii defunctului proprietar B.S., alături de

fratele său D.G., numai că respectivele acte sunt irelevante în reținerea unei

asemenea calități în persoana autorului reclamantelor, după cum corect a

conchis și instanța de apel, în urma analizării lor din perspectiva instituției

retractării renunțării la succesiune.

Fiind reținută ca

dovedită renunțarea expresă a autorului reclamantelor la succesiunea

defunctului proprietar, în termenul de opțiune succesorală, certificatele de

moștenitor ulterioare, care îl atestă ca moștenitor acceptant al succesiunii

aceluiași defunct, nu puteau fi valorizate altfel decât ca eventuale acte de

retractare a renunțării la moștenire.

Aceasta deoarece,

deși renunțarea la moștenire este, în principiu, irevocabilă, totuși art. 701

C. civ. consacră o excepție, și anume posibilitatea de a retracta renunțarea

"în tot timpul în care prescripția dreptului de a accepta nu este

dobândită în contra erezilor ce au renunțat", cu condiția ca succesiunea

să nu fi fost acceptată de alți moștenitori și cu respectarea drepturilor

dobândite de terți asupra bunurilor succesorale.

Așadar, potrivit art.

701 C. civ., moștenitorul care a renunțat la succesiune poate reveni asupra

hotărârii sale și să accepte succesiunea, însă sub o îndoită rezervă, și anume

prescripția prevăzută de art. 700 să nu se fi împlinit față de el, căci în

acest caz renunțarea este definitivă, respectiv succesiunea să nu fi fost

acceptată de alți moștenitori.

Or, în speță, niciuna

dintre aceste condiții nu este îndeplinită, cât timp certificatele de moștenitor

în care autorul reclamantelor apare ca moștenitor acceptant au fost întocmite

după expirarea termenului de opțiune succesorală (primul la 9 ani, iar secundul

la 14 ani de la acest moment), iar în acest termen, succesiunea defunctului a

fost acceptată de celălalt fiu, D.G.

Rezultă că, și în

ceea ce privește valoarea probatorie a certificatelor de moștenitor prezentate

de reclamante în apel, curtea de apel a făcut o aplicare corectă a legii,

criticile formulate pe acest aspect nefiind întemeiate prin raportare la cazul

de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

critica prin care se impută instanței de apel depășirea limitelor legalei sale

învestiri nu poate fi primită.

Recurentele susțin că

instanța de apel și-ar fi depășit limitele învestirii prin aceea că au

considerat titlul de moștenitor al autorului lor ca fiind nul absolut, deși

nimeni nu solicitase acest lucru.

Într-adevăr, instanța

de apel a reținut că prin efectul renunțării la moștenire, titlul de moștenitor

al autorului reclamantelor este desființat cu efect retroactiv. Acest

considerent reprezintă, însă, un simplu argument în sprijinul soluției de

respingere a apelului reclamantelor și de menținere a hotărârii de fond prin

care li s-a respins contestația formulată în baza Legii nr. 10/2001, iar nu o

pronunțare extra petita de natură să facă aplicabil cazul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., ceea ce ar fi presupus ca instanța

de apel să schimbe soluția primei instanțe și, pronunțându-se ea însăși asupra

fondului cererii de chemare în judecată, să fi acordat mai mult sau altceva

decât a constituit obiectul acestei cereri.

Având în vedere

considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că hotărârea recurată a fost dată

cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente pe aspectele contestate

și fără încălcarea limitelor legalei învestiri a instanței, astfel că nefiind

întrunite cerințele cazurilor de modificare prevăzute de art. 304 pct. 9 și 6

C. proc. civ., va respinge recursul reclamantelor ca nefondat, conform art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantele D.D. și D.C.V. împotriva Deciziei

nr. 208 din 6 iulie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 26 martie 2010.