ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1554/2013

La data de 21 martie 2011, reclamantul A.C.N. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin sentința ce se va pronunța, să fie obligat pârâtul la plata sumei de 100.000 euro, echivalent în lei 421.000 RON pentru imobilul situat în Craiova, str. R., nr. 72, județul Dolj; obligarea pârâtului la plata sumei de 423.000 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință începând cu data de 8 septembrie 1982 și până la data formulării prezentei acțiuni cu privire la imobilul menționat compus din teren de 400 m.p., cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a revendicat imobilul ce a aparținut bunicului său A.D., care l-a dobândit prin certificatul de moștenitor nr. 575 din 5 mai 1979 și prin renunțarea de bunăvoie a surorilor și fraților săi la moștenire.

Imobilul revendicat se află pe str. R. nr. 72 și a făcut obiectul Decretului Consiliului de Stat nr. 27/1982 și era format din construcție și teren în suprafață totală de 400 m.p. Pentru construcția care a fost demolată autorul reclamantului a primit o despăgubire de 5.516,40 lei, conform Adresei nr. 8777 din 8 septembrie 1982 a Consiliului Popular Județean Dolj. Deposedarea autorului reclamantului a fost abuzivă și ilegală. Exproprierea terenului s-a făcut fără o dreaptă și prealabilă despăgubire, cu încălcarea dreptului de proprietate garantat de Constituție și art. 481 C. civ. De pe urma defunctului său bunic, A.D., care a decedat la data de 4 mai 2007, au rămas moștenitorii A.P., tatăl reclamantului, decedat la data de 4 septembrie 2009 și reclamantul în calitate de nepot de fiu.

Reclamantul a arătat că are calitatea de persoană îndreptățită în înțelesul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, fiind moștenitor legal al persoanei fizice îndrituite a beneficia de măsuri reparatorii. În ceea ce privește primul capăt de cerere, acesta este format în conformitate cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului. Reclamantul a apreciat că, prin raportare la prevederile menționate, prezenta acțiune este o acțiune în revendicare, cu consecința ca în situația admiterii acțiunii, pârâtul nu va fi obligat la plata contravalorii acestuia. Acțiunea în revendicare este o acțiune imprescriptibilă, avându-și izvorul în prevederile art. 480, 481 C. civ.

Ea nu își poate avea izvorul într-o lege specială, atâta vreme cât textul C. civ. nu a fost abrogat și consideră că nici nu poate fi primită de către instanță o acțiune în revendicare, fără a fi invocat ca temei juridic și art. 480 C. civ. În ceea ce privește aș doilea capăt de cerere,acesta este formulat în acord cu art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, precum și dispozițiile art. 483, 485, 487 C. civ. Referitor la restituirea fructelor, aceasta este o acțiune accesorie, prin raportare la acțiunea în revendicare. Statul Român a dat dovadă de rea credință, întrucât acesta a preluat un imobil și teren, fără titlu valabil, în baza unui act ce contravenea Constituției, precum și Tratatelor Internaționale la care România era parte, fiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 487 C. civ.

Vinovăția Statului Român este evidentă, deoarece acesta avea obligația de a stabili cadrul instituțional funcțional al protejării, aplicării și concretizării oricărui drept recunoscut de legea română și de Convenția europeană a drepturilor omului, precum și faptul că este garantul respectării dreptului în România. Reclamantul a arătat că în cauză sunt întrunite elementele pentru atragerea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a părților: prejudiciul, fapta ilicită, legătura de cauzalitate, vinovăția. În drept, invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 11 și 20 din Constituția României, Decizia de îndrumare nr. 33 din 9 iunie 2008, art. 480, 487 și art. 998 - 999 și 1073 C. civ.

A solicitat admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. La dosarul cauzei au fost depuse următoarele înscrisuri: certificat de moștenitor nr. 575 din 5 mai 1979, adresa emisă de Consiliul Populat Județean Dolj, adrese emise de reclamant către Primăria Municipiului Craiova - DGFP Dolj, RAADPFL Craiova, răspunsul primit de la D.G.F.P.Craiova, acte de stare civilă. La data de 22 aprilie 2011, reclamantul a depus cerere de precizate a acțiunii, în care a arătat că titularul dreptului de moștenire este mama sa, A.M.L., iar el are calitatea de mandatar. A solicitat și introducerea în cauză a Primăriei Municipiului Craiova; restituirea terenului revendicat în suprafață de 400 m.p. în natură dacă acest lucru este posibil, iar dacă restituirea terenului în natură nu este posibilă, a solicitat în echivalent un alt teren de aceeași valoare, obligarea pârâților la plata despăgubirilor aferente, pentru terenul revendicat în suprafață de 400 m.p.

situat în Craiova, str. R. nr. 72, județul Dolj. A anexat procesul-verbal încheiat la data de 3 martie 1982 eliberat de O.J.G.C.L. Dolj, fișa imobilul. Prin încheierea din 28 aprilie 2011, în temeiul rolului activ al instanței prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanța a dispus emiterea unei adrese către reclamantul A.C.N. pentru a comunica dacă înțelege să dea curs cererii precizatoare depusă la dosar, la data de 22 aprilie 2011, prin Serviciul registratură, că reclamant în prezenta cauză este numita A.M.L., mama sa, iar calitatea sa este numai de mandatar al acesteia, iar în caz afirmativ să depună la dosar procura, în original, sau dacă înțelege să-și mențină calitatea de reclamant în prezenta cauză.

De asemenea, a pus în vedere reclamantului să precizeze acțiunea sub aspectul părților și să indice dacă a efectuat notificare pe Legea nr. 10/2001 și să depună la dosar copie de pe titlul de proprietate al imobilului ce face obiectul cauzei. Reclamantul a depus certificatul de moștenitor nr. 66 din 9 ianuarie 2009 și procura specială. Pârâtul a formulat întâmpinare la data de 9 iunie 2011, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin încheierea de ședință din 8 septembrie 2011, instanța a dispus citarea reclamantului A.C.N. cu mențiunea de a depune la dosar, în copie conformă cu originalul, acte de proprietate cu privire la imobilul ce face obiectul cauzei, decretul de expropriere, precum și cu mențiunea de a preciza acțiunea sub aspectul părților reclamante, respectiv de a preciza dacă A.C.N.

are calitatea de reclamant sau numai de mandatar al reclamantei A.M.L. La data de 18 octombrie 2011, A.C.N. a arătat că titularul dreptului de moștenire este mama sa, A.M.L. în calitate de reclamantă, iar acesta are doar calitatea de mandatar. La dosarul cauzei au mai fost depuse următoarele acte: Decretul de expropriere nr. 27/1982, fișa imobilului, proces-verbal de evaluare, statul de plată pentru construcția aferentă. Prin Sentința civilă nr. 419 din 3 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. 11884/63/2011, s-a respins acțiunea precizată privind pe reclamanta A.M.L. și pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca inadmisibilă.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că acțiunea formulată prin prisma ambelor temeiuri juridice invocate, este inadmisibilă, pentru următoarele considerente: Astfel, faptul preluării prin expropriere de către stat a unui teren în perioada comunistă este generator de despăgubiri exclusiv în baza legilor speciale de retrocedare, și anume: Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, condițiile acordării de despăgubiri fiind stabilite în funcție de tipul de teren solicitat. În speța dedusă judecății, acordarea de despăgubiri bănești pentru terenurile expropriate de stat în perioada comunistă face parte din câmpul de aplicare al Legii nr. 10/2001.

Introducerea unei acțiuni întemeiată pe prevederile dreptului comun nu este posibilă în condițiile în care legiuitorul a înțeles să reglementeze distinct aceasta materie, având în vedere că prevederile legii speciale au prioritate la aplicare față de prevederile dreptului comun. De asemenea, aplicarea în speță a prevederilor art. 1 Protocolul 1 la Convenția europeană a drepturilor omului nu este posibilă, având în vedere că situația juridică invocată de reclamantă nu intră sub imperiul acestei reglementări, România nefiind parte la această Convenție la momentul exproprierii numitului A.D. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis constant că, pentru perioada anterioară ratificării Convenției de către statele membre, acestea au libertate totală de decizie vizând atât existența unei modalități de acordare a despăgubirilor, cât și reglementarea efectivă a acesteia.

În ce privește Decizia de îndrumare dată de Înalta Curte de Casație și Justiție sub nr. 33 din 9 iunie 2008, aceasta nu poate fi considerată ca generatoare de speranță legitimă la acordarea despăgubirilor solicitate, astfel încât să atragă aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, întrucât această decizie nu garantează reclamantei dreptul de a fi despăgubită pentru terenul preluat de către stat, și nici un anumit cuantum al acestor despăgubiri. Ceea ce realizează decizia menționată este de a lămuri sensul unor prevederi legale în vederea aplicării lor în mod unitar de către instanțele judecătorești, însă modul în care se realizează această clarificare nu este generator de speranță legitimă privitoare la îndreptățirea de a fi despăgubit.

Speranța legitimă poate fi dedusă din dispozițiile legii speciale, care instituie reguli clare de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, ceea ce nu este cazul în speță, la nici un moment nefiind considerată posibilă acordarea de despăgubiri pe calea dreptului comun pentru imobilele expropriate în timpul regimului comunist. În ce privește admisibilitatea formulării unei cereri de despăgubiri pentru imobilele retrocedate, Decizia de îndrumare nr. 33/2008 poate fi aplicată în speță în măsura în care rezolvă conflictul de aplicabilitate dintre legea specială și dispozițiile Codului civil, această rezolvare fiind, însă, în sensul înlăturării de la aplicare a dispozițiilor Codului civil de dispozițiile legii speciale.

Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute (art. 18 lit. c), art. 29), așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit.

Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că "pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație”. Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație. Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

De altfel, problema raportului dintre legea specială și legea generală a fost rezolvată în același mod de Înalta Curte de Casație și Justiție atunci când a decis, în interesul legii, că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007), stabilind, în cuprinsul considerentelor, cele ce urmează, pe deplin aplicabile și în cazul de față: Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Prin aceeași decizie se arată că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În Decizia de îndrumare nr. 33/2008 Curtea a conchis în sensul că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată doar dacă acestea contravin Convenției europene a drepturilor omului.

Instanța a reținut că reclamanta nu a formulat notificare de retrocedare prin echivalent a imobilului expropriat de la A.D., așa cum rezultă din înscrisul de la fila 58 dosar, astfel încât, având în vedere acest aspect și argumentele de mai sus s-a respins acțiunea formulată ca inadmisibilă, nefiind posibilă acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate de către stat în perioada regimului comunist în alt cadru legal decât cel stabilit de legea specială incidentă, în speță Legea nr. 10/2001. La adoptarea acestei hotărâri s-a avut în vedere și faptul că, pentru lipsa de folosință a unui imobil preluat de către stat nu există nici o prevedere legală care să îndreptățească fostul proprietar la o reparație în acest sens, singura reparație ce poate fi acordată vizând bunul propriu-zis sau contravaloarea acestuia, constă în măsurile reparatorii.

Dat fiind că imobilele preluate de către stat în perioada comunistă beneficiază de o reglementare proprie prin intermediul legilor de reparație anterior indicate, nefiindu-le aplicabile prevederile dreptului comun, inexistența în cadrul legilor de reparație, în speță Legea nr. 10/2001 - a unei reglementări a dreptului la despăgubire pentru lipsa de folosință a imobilului preluat de către stat conduce la concluzia inexistenței unui drept la despăgubire a foștilor titulari ai dreptului de proprietate, deci și a reclamantei, pentru lipsa de folosință a imobilelor astfel preluate. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs A.M.L., criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică, arătând că aceasta este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.) Arată că, asupra admisibilității acțiunii, s-a reținut că, în măsura în care este sesizată cu o cerere de revendicare a unui imobil preluat de statul comunist, întemeiată pe dreptul comun, instanța de judecată este competentă potrivit plenitudinii de jurisdicție recunoscute de art. 21 din Constituție, să se pronunțe asupra fondului cererilor care se referă la acest gen de situații. În conformitate cu principiul liberei opțiuni și electa una via, arată că, prezenta acțiune nu a fost întemeiată în baza Legii speciale administrative nr. 10/2001, ci în baza dreptului comun în materie, respectiv dispozițiile art. 480-481 și următoarele C. civ., raportat la dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și dispozițiile art. 17 din Declarația universală a drepturilor omului coroborat cu dispozițiile art. 11 alin. (2) și 20 alin. (2) din Convenție.

Mai arată că, în ceea ce privește soluția adoptată de către instanța de fond, aceasta din urmă a procedat la interpretarea nesistematică a prevederilor art. 480-481 C. civ., art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției, art. 17 din Declarația universală a drepturilor omului, raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001. Arată că, instanța de fond nu putea judeca, cauza pe fond, decât recurgând la operațiunea de analizare prin comparare a titlurilor deduse judecății. Cu privire la acordarea în natură a imobilului sau prin echivalent, arată că instanța de judecată trebuia să rețină prioritatea normelor cuprinse în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale în raport cu legislația națională cu trimitere la dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României.

Consideră că instanța trebuia să suplimenteze probatoriul și prin efectuarea unei expertize de specialitate pentru stabilirea concretă a valorii imobilului revendicat într-adevăr, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilele trecute în proprietatea statului în mod abuziv, repararea prejudiciului ar presupune urmărirea unei proceduri prealabile reglementată de Legea nr. 10/2001, procedură pe care susține că nu a urmat-o. S-a invocat imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare, având la alegere una din cele două căi, astfel cum prevede și art. 46 din Legea nr. 10/2001, precum și incidența prevederilor art. 481 C. civ., susținându-se că exproprierea terenului în litigiu, în suprafață de 400 mp s-a făcut fără o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Recursul s-a întemeiat pe dispozițiile art. 304 C. proc. civ., art. 480-481 C. civ., pct. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, art. 17 din Declarația universală a drepturilor omului, și dispozițiile art. 11, 20, 44 și 46 din Constituția României, republicată. La data de 24 aprilie 2012 intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În ședința publică din data de 27 aprilie 2012, instanța, din oficiu, a pus în discuție recalificarea căii de atac, ca fiind apel, nu recurs, în raport de valoarea obiectului litigiului și de dispozițiile art. 282 1 C. proc. civ. Prin Decizia civilă nr. 6082/2012 din 10 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta A.M.L.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele considerente: Obiectul prezentei acțiuni l-a reprezentat atât revendicarea în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului a imobilului în litigiu aparținând autorului A.D., cât și restituirea fructelor, arătând că Statul Român a dat dovada de rea credință, întrucât acesta a preluat un imobil și teren, fără titlu valabil, în baza unui act ce contravenea Constituției, precum și Tratatelor Internaționale la care România era parte. S-a susținut că deposedarea autorului reclamantei a fost abuzivă și ilegală, iar exproprierea terenului s-a făcut fără o dreaptă și prealabilă despăgubire, cu încălcarea dreptului de proprietate garantat de Constituție și art. 481 C. civ.

În ceea ce privește critica greșitei soluționări a acțiunii în revendicare, prin acordarea priorității Legii nr. 10/2001 în raport cu dispozițiile dreptului comun în materie, din probele administrate în cauză a rezultat că imobilul revendicat a fost proprietatea autorului A.D., fiind expropriat în baza Decretului nr. 27/1982, anexa 1, poziția 26. Anterior solicitărilor de restituire menționate anterior, reclamanta nu a mai formulat nicio altă acțiune și nici nu au uzat de procedura specială reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001, iar în raport de această împrejurare în mod corect a apreciat instanța de fond că în determinarea normelor legale care reglementează rezolvarea acțiunii trebuie pornit de la principiul generalia specialibus derogant, care guvernează concursul dintre legea generală și cea specială și care este pe deplin incident în cazul suprapunerii unor norme care au același obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 C. civ.

(norma generală în materie de revendicare) și a celor din Legea nr. 10/2001 (norma specială în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada enunțată). Problema concursului dintre legea specială și legea generală a fost tranșată și prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite (pct. I), în considerentele căreia s-a statuat că aplicarea acestui principiu de drept - recunoscut și în alte sisteme juridice și invocat de însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, exclude posibilitatea ca după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001 să mai poată fi fundamentat vreun demers în instanță pentru imobilele preluate de Statul Român, cu sau fără titlu, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pe norma de drept comun instituită prin art. 480 C. civ.

Aplicarea prioritară a Legii nr. 10/2001, ca lege specială, este impusă de principiul aplicării imediate a normei noi tuturor situațiilor juridice referitoare la imobilele aflate sub incidența sa, în măsura în care pentru aceste bunuri nu a fost inițiată sau continuată procedura de drept comun anterior intrării în vigoare a legii speciale. Sub acest aspect, decizia Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat că în materia imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 există o suprapunere a actelor normative și că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 au avut asigurat prin lege dreptul de opțiune între calea instituită de acest act normativ (cu părăsirea dreptului comun în materia revendicării) sau continuarea acțiunii în revendicare inițiată anterior intrării în vigoare a legii speciale, în condițiile art. 47 alin. (1) din acest act normativ.

S-a arătat, totodată, că această soluție vine în continuarea firească a jurisprudenței instanței supreme, prin care s-a decis asupra situațiilor de posibil conflict în timp al aplicării legilor, și că în acest sens este și Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007, referitoare la concursul art. 35 din Legea nr. 33/1994 cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În contextul în care acțiunea de față, prin care reclamanta a revendicat imobilul preluat de stat din patrimoniul autorului său, și care se află sub incidența dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001, a fost promovată în 2011, deci după intrarea în vigoare a legii speciale (14 februarie 2001), soluționarea ei nu putea fi făcută decât în raport cu reglementarea specială pentru că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care stabilește condițiile în care ele pot fi restituite în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa și să se aplice regulile specifice acțiunii în revendicare, consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ.

Această concluzie rezultă și din interpretarea prevederilor art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că prin imobilele preluate în mod abuziv, se înțelege orice imobil preluat de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare, din care rezultă că persoanele în cauză pot să-și exercite dreptul lor numai potrivit reglementării legii speciale. Existența unor mecanisme procedurale diferite în cazul reglementat de art. 480 C. civ.

și cel prevăzut de art. 21 și următoarele din Legea nr. 10/2001, care nu se pot confunda și care vizează, în cazul revendicării compararea titlurilor exhibate de părți și originii acestora pentru că principiul generalia specialibus derogant este completat în plan procesual de cel exprimat de adagiul electa una acta via, partea fiind obligată să aleagă un singur demers în justiție pentru obținerea satisfacției dreptului pretins.

Este adevărat că art. 480 C. civ., text legal în vigoare la data formulării acțiunii, nu a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (acțiunea în revendicare fiind de principiu admisibilă ca mijloc procesual pus la îndemâna celui ce se pretinde titularul dreptului de proprietate), neputându-se susține cu temei că se încalcă accesul la justiție prin recunoașterea incidenței normei speciale existentă la momentul intentării procesului, normă care o înlătură pe cea anterioară, cu caracter general ori special, care operase până la momentul apariției noii reglementări.

De altfel, a considera că și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice acțiune în revendicare este admisibilă, pentru că în caz contrar s-ar încălca principiul liberului acces la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, echivalează cu o interpretare eronată a principiilor de drept și a jurisprudenței instanței supreme și a celei a Curții Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementării unor limitări în exercițiul dreptului de acces la o instanță.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit sub acest aspect, într-o cauză împotriva Cehiei, că nu se poate reproșa instanței naționale că a acordat prevalență legii speciale de restituire față de dispozițiile generale ale Codului civil, chiar dacă petiționarul pretindea un drept de proprietate (Ivo Bartonek și Marcela Bartonkova c. Republicii Cehe, 15574/04 și 13803/05 din 3 iunie 2008). Pe de altă parte trebuie avut în vedere că potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele care fac obiect de reglementare al legii speciale, numai în situația în care se relevă existența unui „bun” în sensul Convenției, „recunoscut anterior și supus protecției art. 1 din Protocolul 1 al Convenției”.

Prin urmare, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un "bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției europene a drepturilor omului sau dacă nu poate invoca existența unei speranțe legitime în legătură cu acesta.

Noțiunea de „bun” se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamantei anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - printr-o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalității de preluare abuzivă a imobilului, prin recunoașterea dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate, etc. - iar în raport de elemente se constată că reclamanta nu s-a prevalat de un bun în contextul arătat și că acțiunea sa în revendicare este fondată pe simpla valorificare a unui titlu al antecesorului său. Totodată, reclamanta nu are nici „o speranță legitimă” în legătură cu recunoașterea dreptului său pentru că prin decizia în interesul legii pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au stabilit situațiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acțiunea în revendicare fondată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

nu mai poate justifica un demers în fața instanțelor naționale, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a remarcat - anterior dezlegării date prin hotărârea menționată - că instanța supremă are o soluție jurisprudențială unitară și constantă în legătură cu inadmisibilitatea de principiu a acțiunii în revendicare formulate ulterior apariției Legii nr. 10/2001 (cauza Păduraru c. României, 2005). Instanța europeană a statuat că simpla pretenție de restituire a unui imobil preluat de stat nu prezumă și nici nu echivalează cu existența unui bun actual ori a unei speranțe legitime, Convenția vizând protejarea drepturilor „concrete și efective”.

Prin urmare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părții un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecția art. 1 din Protocolul 1 la Convenția europeană a drepturilor omului ca fiind „concret și efectiv”, iar în cauză nu s-a dovedit că reclamanta mai beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă la data promovării acțiunii în revendicare. Așadar, în condițiile în care nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun”, în existența unei speranțe legitime în legătură cu aceasta, se constată că acțiunea a fost soluționată corect, sub aspectul ambelor capete de cerere.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 296 C. proc. civ., apelul a fost respins ca nefondat. Împotriva acestei din urmă hotărâri a formulat recurs reclamanta A.M.L. invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în dezvoltarea cărora a susținut următoarele critici de nelegalitate: Măsura de preluare a imobilului de către Statul Român a fost una abuzivă, fiind luată cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 27 din 1982 și a celorlalte prevederi legale în vigoare la acea dată, referitoare la dreptul de proprietate și care erau cuprinse în Constituția din 1948, în Codul Civil, dar și în Declarația universală a drepturilor omului. S-a învederat că specific acțiunii în revendicare imobiliară este compararea titlurilor aflate în conflict, urmând a se acorda preferință aceluia care apare ca fiind mai caracterizat.

Astfel atât instanța de fond cât și instanța de apel care a validat hotărârea fondului, a respins acțiunea privind revendicare imobiliară pe dreptul comun. Argumentele instanței că trebuia respectat principiul securității raporturilor juridice și faptul că subsemnata nu a deținut un bun în sensul Convenției sunt total eronate. Instanța de apel când a soluționat speța de față nu a ținut cont de legislația română care reglementează dreptul de proprietate și modalitatea de apărare a dreptului de proprietate, ci a încercat să se substituie Curții Europene a Dreptului Omului, cu consecința pronunțării unei hotărâri nelegale. Potrivit art. 480 C. civ., dreptul de proprietate este un drept real, opozabil erga omnes, imprescriptibil, care nu se pierde prin neuz.

Instanța a refuzat să aplice aceste dispoziții legale, care protejează dreptul de proprietate, cu motivarea că, potrivit jurisprudenței convenționale, subsemnata nu mai are un bun actual, dar, prin compararea titlurilor aflate în conflict, rezultă în mod evident că titlul subsemnatei era preferabil. Mai mult, în conformitate cu art. 8 din Constituția în vigoare la acea dată, proprietatea particulară și dreptul la moștenire erau garantate și recunoscute de lege. Limitarea dreptului de proprietate se putea realiza numai în condițiile prevăzute limitativ la art. 10 și art. 11 din Constituție, potrivit cărora exproprierea se putea realiza numai cu o dreaptă și prealabilă despăgubire, putând fi trecute în proprietatea statului imobilele ce nu aveau destinația de locuințe, cum ar fi băncile sau societățile de asigurare.

Acest Decret contravenea și Declarației universale a drepturilor omului adoptată în anul 1948 și la care România era parte semnatară și care la art. 17 prevede ca "orice persoană are dreptul la proprietate atât singur cât și în asociere cu alții, nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa". Nu în ultimul rând, Decretul nr. 27/1982 încălca prevederile Codului civil Român care la art. 481 dispune: „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire”. Doctrina a admis în unanimitate ca singurele modalități care fac dovada certă a dobândirii dreptului de proprietate sunt uzucapiunea, accesiunea și ocupațiunea, în lipsa unei asemenea probe, acțiunea în revendicare se rezolvă prin compararea titlurilor reclamantului și pârâtului.

A mai arătat că, în susținerea cererii de chemare în judecată, s-a prevalat și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin care Statul Român a fost condamnat în nenumărate rânduri să restituie imobilele preluate de la foștii proprietari sau să plătească despăgubiri acestora, precum și de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului. Mai mult decât atât, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că „bunul” persoanei interesate poate consta chiar în interesul de a i se restitui imobilul în natură de către cumpărători. (Hotărârea din 1 decembrie 2005 în cauza Păduraru împotriva României).

De asemenea, potrivit art. 20 din Constituția României, reglementarea internă a proprietății private trebuie să fie realizată în concordanță totală cu reglementările internaționale în această materie, acestea din urmă având prioritate în fața legilor interne, cu excepția cazului în care acestea din urmă sunt mai favorabile. Prin urmare art. 20 din Constituția României impune legislativului obligația de a adopta legi conforme Convenției europene a drepturilor omului, a Pactelor și Tratatelor la care România este parte, iar instanțelor judecătorești obligația de a soluționa cauzele având în vedere în principal principiile Convenției și hotărârile pronunțate de Curte. Nu se poate susține că acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun trebuie respinsă, întrucât Legea nr. 10/2001 reglementează modalitatea de acordare a reparațiilor persoanelor deposedate în mod abuziv, prevăzând posibilitatea acordării de despăgubiri în situația în care bunul a fost înstrăinat.

Astfel, însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că Fondul Proprietatea nu funcționează, așadar despăgubirile reglementate de Legea nr. 10/2001 și care ar putea fi acordate prin urmarea procedurii speciale reglementate de acest act normativ nu sunt efective, ci iluzorii. Aceasta se datorează și caracterului neclar, greoi și ineficient al procedurii de acordare a despăgubirilor în baza Legii nr. 10/2001, legea specială de reparație, neputând determina o reparare rapidă, eficientă și efectivă a prejudiciului cauzat foștilor proprietari prin preluarea abuzivă a bunului. În continuarea expunerii motivelor de recurs, recurenta a făcut trimitere la mai multe cauze soluționate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului contra României, exemplificând cauza Katz contra României, cauza Faimblat contra României, cauza Ruxanda Ionescu contra României, cauza Matache și alții contra României.

Față de cele expuse recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârilor atacate și în rejudecare admiterea acțiunii așa cum a fost formulată. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate ce pot fi încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat de reclamanta A.M.L. este nefondat urmând a fi respins pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare: Problema de drept în discuție este analiza posibilității reclamantei - recurente de a solicita restituirea bunului în litigiu pe calea dreptului comun fără ca aceasta să uzeze de procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001. Această problemă de drept a fost rezolvată prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii, obligatorie potrivit art. 329 C. proc.

civ., care a stabilit, în urma admiterii recursului că problema concursului dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, pentru valorificarea pretențiilor sale reclamanta - recurentă trebuia să uzeze de procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001, deci să respecte legislația națională în legătură cu dreptul respectiv.

Conform jurisprudenței actuale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu impune statelor contractante nici o obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat Convenția. De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție ca, de altfel, nici art. 6 din Convenție nu restrâng libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției, fiindu-le recunoscută o marjă de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială. Statul Român și-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în condițiile Legii nr. 10/2001, în raport de care reclamanta nu a uzat de această procedură.

Imobilul solicitat în prezenta cauză nu se află în patrimoniul reclamantei și nici nu există o hotărâre de recunoaștere din partea unei instanțe de judecată a dreptului respectiv, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. De asemenea, reclamanta - recurentă nu are nicio speranță legitimă de a-l obține în cadrul unei acțiuni în revendicare formulată pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deoarece demersul acesteia nu se sprijină pe dispozițiile legale actuale. Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul formulat de reclamantă va fi respins, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta A.M.L. împotriva Deciziei civile nr. 6082 din 10 mai 2012 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2013. Procesat de GGC - DG