ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1554/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1554/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

La data de 21 martie

2011, reclamantul A.C.N. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin sentința ce se va pronunța, să

fie obligat pârâtul la plata sumei de 100.000 euro, echivalent în lei 421.000

RON pentru imobilul situat în Craiova, str. R., nr. 72, județul Dolj; obligarea

pârâtului la plata sumei de 423.000 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de

folosință începând cu data de 8 septembrie 1982 și până la data formulării

prezentei acțiuni cu privire la imobilul menționat compus din teren de 400

m.p., cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că a revendicat imobilul ce a aparținut bunicului său

A.D., care l-a dobândit prin certificatul de moștenitor nr. 575 din 5 mai 1979

și prin renunțarea de bunăvoie a surorilor și fraților săi la moștenire.

Imobilul revendicat

se află pe str. R. nr. 72 și a făcut obiectul Decretului Consiliului de Stat

nr. 27/1982 și era format din construcție și teren în suprafață totală de 400

m.p.

Pentru construcția

care a fost demolată autorul reclamantului a primit o despăgubire de 5.516,40

lei, conform Adresei nr. 8777 din 8 septembrie 1982 a Consiliului Popular

Județean Dolj.

Deposedarea autorului

reclamantului a fost abuzivă și ilegală. Exproprierea terenului s-a făcut fără

o dreaptă și prealabilă despăgubire, cu încălcarea dreptului de proprietate

garantat de Constituție și art. 481 C. civ.

De pe urma

defunctului său bunic, A.D., care a decedat la data de 4 mai 2007, au rămas

moștenitorii A.P., tatăl reclamantului, decedat la data de 4 septembrie 2009 și

reclamantul în calitate de nepot de fiu.

Reclamantul a arătat

că are calitatea de persoană îndreptățită în înțelesul dispozițiilor Legii nr.

10/2001, fiind moștenitor legal al persoanei fizice îndrituite a beneficia de

măsuri reparatorii.

În ceea ce privește

primul capăt de cerere, acesta este format în conformitate cu dispozițiile art.

1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului.

Reclamantul a

apreciat că, prin raportare la prevederile menționate, prezenta acțiune este o

acțiune în revendicare, cu consecința ca în situația admiterii acțiunii,

pârâtul nu va fi obligat la plata contravalorii acestuia.

Acțiunea în

revendicare este o acțiune imprescriptibilă, avându-și izvorul în prevederile

art. 480, 481 C. civ. Ea nu își poate avea izvorul într-o lege specială, atâta

vreme cât textul C. civ. nu a fost abrogat și consideră că nici nu poate fi

primită de către instanță o acțiune în revendicare, fără a fi invocat ca temei

juridic și art. 480 C. civ.

În ceea ce privește

aș doilea capăt de cerere,acesta este formulat în acord cu art. 1 Protocolul

nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, precum și dispozițiile art.

483, 485, 487 C. civ.

Referitor la

restituirea fructelor, aceasta este o acțiune accesorie, prin raportare la

acțiunea în revendicare.

Statul Român a dat

dovadă de rea credință, întrucât acesta a preluat un imobil și teren, fără

titlu valabil, în baza unui act ce contravenea Constituției, precum și

Tratatelor Internaționale la care România era parte, fiind îndeplinită condiția

prevăzută de art. 487 C. civ.

Vinovăția Statului

Român este evidentă, deoarece acesta avea obligația de a stabili cadrul

instituțional funcțional al protejării, aplicării și concretizării oricărui

drept recunoscut de legea română și de Convenția europeană a drepturilor

omului, precum și faptul că este garantul respectării dreptului în România.

Reclamantul a arătat

că în cauză sunt întrunite elementele pentru atragerea răspunderii civile

delictuale pentru fapta proprie a părților: prejudiciul, fapta ilicită,

legătura de cauzalitate, vinovăția.

În drept, invocă art.

1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, art. 6 din

Convenția europeană a drepturilor omului, art. 11 și 20 din Constituția

României, Decizia de îndrumare nr. 33 din 9 iunie 2008, art. 480, 487 și art.

998 - 999 și 1073 C. civ.

A solicitat admiterea

acțiunii astfel cum a fost formulată.

La dosarul cauzei au

fost depuse următoarele înscrisuri: certificat de moștenitor nr. 575 din 5 mai

1979, adresa emisă de Consiliul Populat Județean Dolj, adrese emise de reclamant

către Primăria Municipiului Craiova - DGFP Dolj, RAADPFL Craiova, răspunsul

primit de la D.G.F.P.Craiova, acte de stare civilă.

La data de 22 aprilie

2011, reclamantul a depus cerere de precizate a acțiunii, în care a arătat că

titularul dreptului de moștenire este mama sa, A.M.L., iar el are calitatea de

mandatar.

A solicitat și

introducerea în cauză a Primăriei Municipiului Craiova; restituirea terenului

revendicat în suprafață de 400 m.p. în natură dacă acest lucru este posibil,

iar dacă restituirea terenului în natură nu este posibilă, a solicitat în

echivalent un alt teren de aceeași valoare, obligarea pârâților la plata

despăgubirilor aferente, pentru terenul revendicat în suprafață de 400 m.p.

situat în Craiova, str. R. nr. 72, județul Dolj.

A anexat

procesul-verbal încheiat la data de 3 martie 1982 eliberat de O.J.G.C.L. Dolj,

fișa imobilul.

Prin încheierea din

28 aprilie 2011, în temeiul rolului activ al instanței prevăzut de art. 129

alin. (5) C. proc. civ., instanța a dispus emiterea unei adrese către

reclamantul A.C.N. pentru a comunica dacă înțelege să dea curs cererii

precizatoare depusă la dosar, la data de 22 aprilie 2011, prin Serviciul

registratură, că reclamant în prezenta cauză este numita A.M.L., mama sa, iar

calitatea sa este numai de mandatar al acesteia, iar în caz afirmativ să depună

la dosar procura, în original, sau dacă înțelege să-și mențină calitatea de

reclamant în prezenta cauză.

De asemenea, a pus în

vedere reclamantului să precizeze acțiunea sub aspectul părților și să indice

dacă a efectuat notificare pe Legea nr. 10/2001 și să depună la dosar copie de

pe titlul de proprietate al imobilului ce face obiectul cauzei.

Reclamantul a depus

certificatul de moștenitor nr. 66 din 9 ianuarie 2009 și procura specială.

Pârâtul a formulat

întâmpinare la data de 9 iunie 2011, solicitând respingerea acțiunii ca

neîntemeiată.

Prin încheierea de

ședință din 8 septembrie 2011, instanța a dispus citarea reclamantului A.C.N.

cu mențiunea de a depune la dosar, în copie conformă cu originalul, acte de

proprietate cu privire la imobilul ce face obiectul cauzei, decretul de

expropriere, precum și cu mențiunea de a preciza acțiunea sub aspectul părților

reclamante, respectiv de a preciza dacă A.C.N. are calitatea de reclamant sau

numai de mandatar al reclamantei A.M.L.

La data de 18

octombrie 2011, A.C.N. a arătat că titularul dreptului de moștenire este mama

sa, A.M.L. în calitate de reclamantă, iar acesta are doar calitatea de

mandatar.

La dosarul cauzei au

mai fost depuse următoarele acte: Decretul de expropriere nr. 27/1982, fișa

imobilului, proces-verbal de evaluare, statul de plată pentru construcția

aferentă.

Prin Sentința civilă

nr. 419 din 3 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr.

11884/63/2011, s-a respins acțiunea precizată privind pe reclamanta A.M.L. și

pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca inadmisibilă.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de fond a reținut că acțiunea formulată prin prisma ambelor

temeiuri juridice invocate, este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Astfel, faptul

preluării prin expropriere de către stat a unui teren în perioada comunistă

este generator de despăgubiri exclusiv în baza legilor speciale de retrocedare,

și anume: Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 10/2001, Legea nr.

247/2005, condițiile acordării de despăgubiri fiind stabilite în funcție de

tipul de teren solicitat. În speța dedusă judecății, acordarea de despăgubiri

bănești pentru terenurile expropriate de stat în perioada comunistă face parte

din câmpul de aplicare al Legii nr. 10/2001.

Introducerea unei

acțiuni întemeiată pe prevederile dreptului comun nu este posibilă în

condițiile în care legiuitorul a înțeles să reglementeze distinct aceasta

materie, având în vedere că prevederile legii speciale au prioritate la

aplicare față de prevederile dreptului comun.

De asemenea,

aplicarea în speță a prevederilor art. 1 Protocolul 1 la Convenția europeană a

drepturilor omului nu este posibilă, având în vedere că situația juridică

invocată de reclamantă nu intră sub imperiul acestei reglementări, România

nefiind parte la această Convenție la momentul exproprierii numitului A.D. De

altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis constant că, pentru

perioada anterioară ratificării Convenției de către statele membre, acestea au

libertate totală de decizie vizând atât existența unei modalități de acordare a

despăgubirilor, cât și reglementarea efectivă a acesteia.

În ce privește

Decizia de îndrumare dată de Înalta Curte de Casație și Justiție sub nr. 33 din

9 iunie 2008, aceasta nu poate fi considerată ca generatoare de speranță

legitimă la acordarea despăgubirilor solicitate, astfel încât să atragă

aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, întrucât această

decizie nu garantează reclamantei dreptul de a fi despăgubită pentru terenul

preluat de către stat, și nici un anumit cuantum al acestor despăgubiri.

Ceea ce realizează

decizia menționată este de a lămuri sensul unor prevederi legale în vederea

aplicării lor în mod unitar de către instanțele judecătorești, însă modul în

care se realizează această clarificare nu este generator de speranță legitimă

privitoare la îndreptățirea de a fi despăgubit. Speranța legitimă poate fi

dedusă din dispozițiile legii speciale, care instituie reguli clare de acordare

a despăgubirilor pentru imobilele preluate, unită cu o jurisprudență constantă

pe acest aspect, ceea ce nu este cazul în speță, la nici un moment nefiind

considerată posibilă acordarea de despăgubiri pe calea dreptului comun pentru

imobilele expropriate în timpul regimului comunist.

În ce privește

admisibilitatea formulării unei cereri de despăgubiri pentru imobilele

retrocedate, Decizia de îndrumare nr. 33/2008 poate fi aplicată în speță în

măsura în care rezolvă conflictul de aplicabilitate dintre legea specială și

dispozițiile Codului civil, această rezolvare fiind, însă, în sensul

înlăturării de la aplicare a dispozițiilor Codului civil de dispozițiile legii

speciale.

Câtă vreme pentru

imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot

restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea

specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu

acesta.

Legea specială se

referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele

preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele

îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze

imobilele în anumite condiții expres prevăzute (art. 18 lit. c), art. 29), așa

încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea

ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi

primit.

Referitor la

imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr.

213/1998 prevede că "pot fi revendicate de foștii proprietari sau de

succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație”.

Or, Legea nr. 10/2001

reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu

valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ,

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei

pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Pe de altă parte,

Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și

anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor

juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

De altfel, problema

raportului dintre legea specială și legea generală a fost rezolvată în același

mod de Înalta Curte de Casație și Justiție atunci când a decis, în interesul

legii, că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea

pentru cauză de utilitate publică nu se aplică acțiunilor având ca obiect

imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (Decizia nr.

LIII din 4 iunie 2007), stabilind, în cuprinsul considerentelor, cele ce

urmează, pe deplin aplicabile și în cazul de față:

Prin dispozițiile

sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la

dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor

naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări

sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin

norme de procedură cu caracter special.

Prin aceeași decizie

se arată că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării

imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

În Decizia de

îndrumare nr. 33/2008 Curtea a conchis în sensul că legea specială înlătură

aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul

să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale

legii speciale poate fi înlăturată doar dacă acestea contravin Convenției

europene a drepturilor omului.

Instanța a reținut că

reclamanta nu a formulat notificare de retrocedare prin echivalent a imobilului

expropriat de la A.D., așa cum rezultă din înscrisul de la fila 58 dosar,

astfel încât, având în vedere acest aspect și argumentele de mai sus s-a

respins acțiunea formulată ca inadmisibilă, nefiind posibilă acordarea de

despăgubiri pentru imobilele preluate de către stat în perioada regimului

comunist în alt cadru legal decât cel stabilit de legea specială incidentă, în

speță Legea nr. 10/2001.

La adoptarea acestei

hotărâri s-a avut în vedere și faptul că, pentru lipsa de folosință a unui

imobil preluat de către stat nu există nici o prevedere legală care să

îndreptățească fostul proprietar la o reparație în acest sens, singura

reparație ce poate fi acordată vizând bunul propriu-zis sau contravaloarea

acestuia, constă în măsurile reparatorii.

Dat fiind că

imobilele preluate de către stat în perioada comunistă beneficiază de o

reglementare proprie prin intermediul legilor de reparație anterior indicate,

nefiindu-le aplicabile prevederile dreptului comun, inexistența în cadrul

legilor de reparație, în speță Legea nr. 10/2001 - a unei reglementări a

dreptului la despăgubire pentru lipsa de folosință a imobilului preluat de

către stat conduce la concluzia inexistenței unui drept la despăgubire a

foștilor titulari ai dreptului de proprietate, deci și a reclamantei, pentru

lipsa de folosință a imobilelor astfel preluate.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs A.M.L., criticând-o ca fiind nelegală și

netemeinică, arătând că aceasta este pronunțată cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.)

Arată că, asupra

admisibilității acțiunii, s-a reținut că, în măsura în care este sesizată cu o

cerere de revendicare a unui imobil preluat de statul comunist, întemeiată pe

dreptul comun, instanța de judecată este competentă potrivit plenitudinii de

jurisdicție recunoscute de art. 21 din Constituție, să se pronunțe asupra

fondului cererilor care se referă la acest gen de situații.

În conformitate cu principiul

liberei opțiuni și electa una via, arată că, prezenta acțiune nu a fost

întemeiată în baza Legii speciale administrative nr. 10/2001, ci în baza

dreptului comun în materie, respectiv dispozițiile art. 480-481 și următoarele

C. civ., raportat la dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenția europeană a drepturilor omului și dispozițiile art. 17 din Declarația

universală a drepturilor omului coroborat cu dispozițiile art. 11 alin. (2) și

20 alin. (2) din Convenție.

Mai arată că, în ceea

ce privește soluția adoptată de către instanța de fond, aceasta din urmă a

procedat la interpretarea nesistematică a prevederilor art. 480-481 C. civ.,

art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției, art. 17 din Declarația

universală a drepturilor omului, raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Arată că, instanța de

fond nu putea judeca, cauza pe fond, decât recurgând la operațiunea de

analizare prin comparare a titlurilor deduse judecății.

Cu privire la

acordarea în natură a imobilului sau prin echivalent, arată că instanța de

judecată trebuia să rețină prioritatea normelor cuprinse în Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale în raport cu

legislația națională cu trimitere la dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția

României.

Consideră că instanța

trebuia să suplimenteze probatoriul și prin efectuarea unei expertize de

specialitate pentru stabilirea concretă a valorii imobilului revendicat

într-adevăr, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilele

trecute în proprietatea statului în mod abuziv, repararea prejudiciului ar

presupune urmărirea unei proceduri prealabile reglementată de Legea nr.

10/2001, procedură pe care susține că nu a urmat-o.

S-a invocat

imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare, având la alegere una din cele

două căi, astfel cum prevede și art. 46 din Legea nr. 10/2001, precum și

incidența prevederilor art. 481 C. civ., susținându-se că exproprierea

terenului în litigiu, în suprafață de 400 mp s-a făcut fără o dreaptă și

prealabilă despăgubire.

Recursul s-a

întemeiat pe dispozițiile art. 304 C. proc. civ., art. 480-481 C. civ., pct. 1

din Primul Protocol adițional la Convenție, art. 17 din Declarația universală a

drepturilor omului, și dispozițiile art. 11, 20, 44 și 46 din Constituția

României, republicată.

La data de 24 aprilie

2012 intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a depus

întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În ședința publică

din data de 27 aprilie 2012, instanța, din oficiu, a pus în discuție

recalificarea căii de atac, ca fiind apel, nu recurs, în raport de valoarea

obiectului litigiului și de dispozițiile art. 282

1

C. proc. civ.

Prin Decizia civilă

nr. 6082/2012 din 10 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I

civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta A.M.L.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut următoarele considerente:

Obiectul prezentei

acțiuni l-a reprezentat atât revendicarea în temeiul art. 1 din Protocolul nr.

1 din Convenția europeană a drepturilor omului a imobilului în litigiu

aparținând autorului A.D., cât și restituirea fructelor, arătând că Statul

Român a dat dovada de rea credință, întrucât acesta a preluat un imobil și

teren, fără titlu valabil, în baza unui act ce contravenea Constituției, precum

și Tratatelor Internaționale la care România era parte.

S-a susținut că

deposedarea autorului reclamantei a fost abuzivă și ilegală, iar exproprierea

terenului s-a făcut fără o dreaptă și prealabilă despăgubire, cu încălcarea

dreptului de proprietate garantat de Constituție și art. 481 C. civ.

În ceea ce privește

critica greșitei soluționări a acțiunii în revendicare, prin acordarea

priorității Legii nr. 10/2001 în raport cu dispozițiile dreptului comun în

materie, din probele administrate în cauză a rezultat că imobilul revendicat a

fost proprietatea autorului A.D., fiind expropriat în baza Decretului nr.

27/1982, anexa 1, poziția 26.

Anterior

solicitărilor de restituire menționate anterior, reclamanta nu a mai formulat

nicio altă acțiune și nici nu au uzat de procedura specială reglementată de

prevederile Legii nr. 10/2001, iar în raport de această împrejurare în mod

corect a apreciat instanța de fond că în determinarea normelor legale care

reglementează rezolvarea acțiunii trebuie pornit de la principiul generalia

specialibus derogant, care guvernează concursul dintre legea generală și cea

specială și care este pe deplin incident în cazul suprapunerii unor norme care

au același obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 C. civ.

(norma generală în materie de revendicare) și a celor din Legea nr. 10/2001

(norma specială în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat

în perioada enunțată).

Problema concursului

dintre legea specială și legea generală a fost tranșată și prin Decizia nr. 33

din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite (pct.

I), în considerentele căreia s-a statuat că aplicarea acestui principiu de

drept - recunoscut și în alte sisteme juridice și invocat de însăși Curtea

Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, exclude posibilitatea ca

după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001 să mai poată fi

fundamentat vreun demers în instanță pentru imobilele preluate de Statul Român,

cu sau fără titlu, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pe norma de

drept comun instituită prin art. 480 C. civ.

Aplicarea prioritară

a Legii nr. 10/2001, ca lege specială, este impusă de principiul aplicării

imediate a normei noi tuturor situațiilor juridice referitoare la imobilele

aflate sub incidența sa, în măsura în care pentru aceste bunuri nu a fost

inițiată sau continuată procedura de drept comun anterior intrării în vigoare a

legii speciale.

Sub acest aspect,

decizia Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat că

în materia imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 există o suprapunere a actelor normative și că persoanele cărora le sunt

aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 au avut asigurat prin lege dreptul de

opțiune între calea instituită de acest act normativ (cu părăsirea dreptului

comun în materia revendicării) sau continuarea acțiunii în revendicare inițiată

anterior intrării în vigoare a legii speciale, în condițiile art. 47 alin. (1)

din acest act normativ.

S-a arătat, totodată,

că această soluție vine în continuarea firească a jurisprudenței instanței

supreme, prin care s-a decis asupra situațiilor de posibil conflict în timp al

aplicării legilor, și că în acest sens este și Decizia nr. LIII din 4 iunie

2007, referitoare la concursul art. 35 din Legea nr. 33/1994 cu dispozițiile

Legii nr. 10/2001.

În contextul în care

acțiunea de față, prin care reclamanta a revendicat imobilul preluat de stat

din patrimoniul autorului său, și care se află sub incidența dispozițiilor art.

11 din Legea nr. 10/2001, a fost promovată în 2011, deci după intrarea în

vigoare a legii speciale (14 februarie 2001), soluționarea ei nu putea fi

făcută decât în raport cu reglementarea specială pentru că, atâta vreme cât

pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care stabilește condițiile în care

ele pot fi restituite în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție

de existența sa și să se aplice regulile specifice acțiunii în revendicare,

consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ.

Această concluzie

rezultă și din interpretarea prevederilor art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001,

care prevăd că prin imobilele preluate în mod abuziv, se înțelege orice imobil

preluat de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1)

din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al

acesteia, cu modificările și completările ulterioare, din care rezultă că

persoanele în cauză pot să-și exercite dreptul lor numai potrivit reglementării

legii speciale.

Existența unor

mecanisme procedurale diferite în cazul reglementat de art. 480 C. civ. și cel

prevăzut de art. 21 și următoarele din Legea nr. 10/2001, care nu se pot

confunda și care vizează, în cazul revendicării compararea titlurilor exhibate

de părți și originii acestora pentru că principiul generalia specialibus

derogant este completat în plan procesual de cel exprimat de adagiul electa una

acta via, partea fiind obligată să aleagă un singur demers în justiție pentru

obținerea satisfacției dreptului pretins.

Este adevărat că art.

480 C. civ., text legal în vigoare la data formulării acțiunii, nu a fost abrogat

odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (acțiunea în revendicare fiind

de principiu admisibilă ca mijloc procesual pus la îndemâna celui ce se

pretinde titularul dreptului de proprietate), neputându-se susține cu temei că

se încalcă accesul la justiție prin recunoașterea incidenței normei speciale

existentă la momentul intentării procesului, normă care o înlătură pe cea

anterioară, cu caracter general ori special, care operase până la momentul

apariției noii reglementări.

De altfel, a considera

că și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice acțiune în revendicare

este admisibilă, pentru că în caz contrar s-ar încălca principiul liberului

acces la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituția României și art. 6 din

Convenția europeană a drepturilor omului, echivalează cu o interpretare eronată

a principiilor de drept și a jurisprudenței instanței supreme și a celei a

Curții Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementării

unor limitări în exercițiul dreptului de acces la o instanță. Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a stabilit sub acest aspect, într-o cauză împotriva

Cehiei, că nu se poate reproșa instanței naționale că a acordat prevalență

legii speciale de restituire față de dispozițiile generale ale Codului civil,

chiar dacă petiționarul pretindea un drept de proprietate (Ivo Bartonek și

Marcela Bartonkova c. Republicii Cehe, 15574/04 și 13803/05 din 3 iunie 2008).

Pe de altă parte

trebuie avut în vedere că potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, Secțiile Unite, intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude

formularea unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele care

fac obiect de reglementare al legii speciale, numai în situația în care se

relevă existența unui „bun” în sensul Convenției, „recunoscut anterior și supus

protecției art. 1 din Protocolul 1 al Convenției”.

Prin urmare, nicio

persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o

acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul

comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un "bun" în

sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției europene a drepturilor

omului sau dacă nu poate invoca existența unei speranțe legitime în legătură cu

acesta.

Noțiunea de „bun” se

circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamantei anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001 - printr-o hotărâre judecătorească de anulare a

titlului statului ori de confirmare a modalității de preluare abuzivă a

imobilului, prin recunoașterea dreptului la plata unor despăgubiri,

neexecutate, etc. - iar în raport de elemente se constată că reclamanta nu s-a

prevalat de un bun în contextul arătat și că acțiunea sa în revendicare este

fondată pe simpla valorificare a unui titlu al antecesorului său.

Totodată, reclamanta

nu are nici „o speranță legitimă” în legătură cu recunoașterea dreptului său

pentru că prin decizia în interesul legii pronunțată de Secțiile Unite ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au stabilit situațiile în care, după

intrarea în vigoare a normei noi, acțiunea în revendicare fondată pe

dispozițiile art. 480 C. civ. nu mai poate justifica un demers în fața instanțelor

naționale, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a remarcat - anterior

dezlegării date prin hotărârea menționată - că instanța supremă are o soluție

jurisprudențială unitară și constantă în legătură cu inadmisibilitatea de

principiu a acțiunii în revendicare formulate ulterior apariției Legii nr.

10/2001 (cauza Păduraru c. României, 2005).

Instanța europeană a

statuat că simpla pretenție de restituire a unui imobil preluat de stat nu

prezumă și nici nu echivalează cu existența unui bun actual ori a unei speranțe

legitime, Convenția vizând protejarea drepturilor „concrete și efective”.

Prin urmare, după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi

invocată decât dacă se încalcă părții un drept recunoscut anterior intrării în

vigoare a legii noi, aflat sub protecția art. 1 din Protocolul 1 la Convenția

europeană a drepturilor omului ca fiind „concret și efectiv”, iar în cauză nu

s-a dovedit că reclamanta mai beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță

legitimă la data promovării acțiunii în revendicare.

Așadar, în condițiile

în care nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de

proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și

fondată pe dreptul comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut

anterior un „bun”, în existența unei speranțe legitime în legătură cu aceasta,

se constată că acțiunea a fost soluționată corect, sub aspectul ambelor capete

de cerere.

Pentru considerentele

expuse, în temeiul art. 296 C. proc. civ., apelul a fost respins ca nefondat.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri a formulat recurs reclamanta A.M.L. invocând motivele prevăzute

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în dezvoltarea cărora a susținut următoarele

critici de nelegalitate:

Măsura de preluare a

imobilului de către Statul Român a fost una abuzivă, fiind luată cu încălcarea

dispozițiilor Decretului nr. 27 din 1982 și a celorlalte prevederi legale în

vigoare la acea dată, referitoare la dreptul de proprietate și care erau

cuprinse în Constituția din 1948, în Codul Civil, dar și în Declarația

universală a drepturilor omului.

S-a învederat că

specific acțiunii în revendicare imobiliară este compararea titlurilor aflate

în conflict, urmând a se acorda preferință aceluia care apare ca fiind mai

caracterizat.

Astfel atât instanța

de fond cât și instanța de apel care a validat hotărârea fondului, a respins

acțiunea privind revendicare imobiliară pe dreptul comun. Argumentele instanței

că trebuia respectat principiul securității raporturilor juridice și faptul că

subsemnata nu a deținut un bun în sensul Convenției sunt total eronate.

Instanța de apel când

a soluționat speța de față nu a ținut cont de legislația română care reglementează

dreptul de proprietate și modalitatea de apărare a dreptului de proprietate, ci

a încercat să se substituie Curții Europene a Dreptului Omului, cu consecința

pronunțării unei hotărâri nelegale.

Potrivit art. 480 C.

civ., dreptul de proprietate este un drept real, opozabil erga omnes,

imprescriptibil, care nu se pierde prin neuz.

Instanța a refuzat să

aplice aceste dispoziții legale, care protejează dreptul de proprietate, cu

motivarea că, potrivit jurisprudenței convenționale, subsemnata nu mai are un bun

actual, dar, prin compararea titlurilor aflate în conflict, rezultă în mod

evident că titlul subsemnatei era preferabil.

Mai mult, în

conformitate cu art. 8 din Constituția în vigoare la acea dată, proprietatea

particulară și dreptul la moștenire erau garantate și recunoscute de lege.

Limitarea dreptului

de proprietate se putea realiza numai în condițiile prevăzute limitativ la art.

10 și art. 11 din Constituție, potrivit cărora exproprierea se putea realiza

numai cu o dreaptă și prealabilă despăgubire, putând fi trecute în proprietatea

statului imobilele ce nu aveau destinația de locuințe, cum ar fi băncile sau

societățile de asigurare.

Acest Decret

contravenea și Declarației universale a drepturilor omului adoptată în anul

1948 și la care România era parte semnatară și care la art. 17 prevede ca

"orice persoană are dreptul la proprietate atât singur cât și în asociere

cu alții, nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa".

Nu în ultimul rând,

Decretul nr. 27/1982 încălca prevederile Codului civil Român care la art. 481

dispune: „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru

cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire”.

Doctrina a admis în

unanimitate ca singurele modalități care fac dovada certă a dobândirii

dreptului de proprietate sunt uzucapiunea, accesiunea și ocupațiunea, în lipsa

unei asemenea probe, acțiunea în revendicare se rezolvă prin compararea

titlurilor reclamantului și pârâtului.

A mai arătat că, în

susținerea cererii de chemare în judecată, s-a prevalat și de jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, prin care Statul Român a fost condamnat

în nenumărate rânduri să restituie imobilele preluate de la foștii proprietari

sau să plătească despăgubiri acestora, precum și de dispozițiile art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului.

Mai mult decât atât,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că „bunul” persoanei

interesate poate consta chiar în interesul de a i se restitui imobilul în

natură de către cumpărători. (Hotărârea din 1 decembrie 2005 în cauza Păduraru

împotriva României).

De asemenea, potrivit

art. 20 din Constituția României, reglementarea internă a proprietății private

trebuie să fie realizată în concordanță totală cu reglementările internaționale

în această materie, acestea din urmă având prioritate în fața legilor interne,

cu excepția cazului în care acestea din urmă sunt mai favorabile.

Prin urmare art. 20

din Constituția României impune legislativului obligația de a adopta legi

conforme Convenției europene a drepturilor omului, a Pactelor și Tratatelor la

care România este parte, iar instanțelor judecătorești obligația de a soluționa

cauzele având în vedere în principal principiile Convenției și hotărârile

pronunțate de Curte.

Nu se poate susține

că acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun trebuie respinsă,

întrucât Legea nr. 10/2001 reglementează modalitatea de acordare a reparațiilor

persoanelor deposedate în mod abuziv, prevăzând posibilitatea acordării de despăgubiri

în situația în care bunul a fost înstrăinat.

Astfel, însăși Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a constatat că Fondul Proprietatea nu

funcționează, așadar despăgubirile reglementate de Legea nr. 10/2001 și care ar

putea fi acordate prin urmarea procedurii speciale reglementate de acest act

normativ nu sunt efective, ci iluzorii.

Aceasta se datorează

și caracterului neclar, greoi și ineficient al procedurii de acordare a

despăgubirilor în baza Legii nr. 10/2001, legea specială de reparație, neputând

determina o reparare rapidă, eficientă și efectivă a prejudiciului cauzat

foștilor proprietari prin preluarea abuzivă a bunului.

În continuarea

expunerii motivelor de recurs, recurenta a făcut trimitere la mai multe cauze

soluționate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului contra României,

exemplificând cauza Katz contra României, cauza Faimblat contra României, cauza

Ruxanda Ionescu contra României, cauza Matache și alții contra României.

Față de cele expuse

recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârilor atacate și

în rejudecare admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate ce pot fi încadrate în motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

formulat de reclamanta A.M.L. este nefondat urmând a fi respins pentru

considerentele ce urmează a fi expuse în continuare:

Problema de drept în

discuție este analiza posibilității reclamantei - recurente de a solicita

restituirea bunului în litigiu pe calea dreptului comun fără ca aceasta să

uzeze de procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Această problemă de

drept a fost rezolvată prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul

legii, obligatorie potrivit art. 329 C. proc. civ., care a stabilit, în urma

admiterii recursului că problema concursului dintre legea specială și cea

generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede

aceasta în cuprinsul legii speciale.

În cazul în care sunt

sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și

Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate

poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul

comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte,

pentru valorificarea pretențiilor sale reclamanta - recurentă trebuia să uzeze

de procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001, deci să

respecte legislația națională în legătură cu dreptul respectiv.

Conform

jurisprudenței actuale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu impune statelor

contractante nici o obligație specifică de reparare a nedreptăților sau

prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat Convenția.

De asemenea, art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție ca, de altfel, nici art. 6 din

Convenție nu restrâng libertatea statelor contractante de a alege condițiile în

care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de

ratificarea Convenției, fiindu-le recunoscută o marjă de apreciere în ceea ce

privește politica economică și socială.

Statul Român și-a

propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în condițiile Legii nr. 10/2001, în

raport de care reclamanta nu a uzat de această procedură.

Imobilul solicitat în

prezenta cauză nu se află în patrimoniul reclamantei și nici nu există o

hotărâre de recunoaștere din partea unei instanțe de judecată a dreptului

respectiv, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție.

De asemenea, reclamanta

- recurentă nu are nicio speranță legitimă de a-l obține în cadrul unei acțiuni

în revendicare formulată pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001, deoarece demersul acesteia nu se sprijină pe dispozițiile

legale actuale.

Pentru aceste

considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul formulat de

reclamantă va fi respins, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta A.M.L. împotriva Deciziei civile nr. 6082 din 10 mai

2012 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 martie 2013.

Procesat de GGC - DG