ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2499/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la data de 27 februarie 2008, reclamantul M.D.V. a solicitat, în contradictoriu cu Primăria Municipiului Craiova și Primarul Municipiului Craiova, anularea Dispoziției nr. 5109 din 18 februarie 2005 și obligarea pârâților la emiterea unei noi dispoziții, de restituire în natură a porțiunii libere din terenul situat în Craiova, str. Basarabia (fostă Bătrânilor), propuneri de despăgubiri pentru construcția de 143,90 mp. (demolată în martie 1984) și măsuri reparatorii în echivalent, în principal sub forma compensării cu un alt imobil vecin sau, în subsidiar, acordarea de despăgubiri pentru diferența de teren nerestituibilă.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că imobilul de la adresa menționată, compus din teren de 700 mp. și locuință cu suprafața construită de 143,90 mp. și suprafața desfășurată de 176,70 mp, a aparținut bunicii sale C.C., de la care a fost expropriat prin Decretul nr. 423/1982. Ulterior exproprierii, construcția a fost demolată, iar cu privire la terenul de 700 mp. a beneficiat, în calitate de moștenitor testamentar al defunctei proprietare, de retrocedarea suprafeței de 342 mp., măsură dispusă de Judecătoria Craiova prin sentința civilă nr. 11532/1997, ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare promovate împotriva Consiliului local Craiova și D.G.F.P. Dolj.

Prin dispoziția contestată (care i-a fost comunicată la 19 februarie 2008, ca răspuns la notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001), pârâții au reținut că imobilul în discuție este imposibil de restituit în natură și i-au acordat măsuri reparatorii sub formă de titluri de valoare, în cuantum de 1.173.200.000 lei, însă în realitate, după cum rezultă din expertiza extrajudiciară, pe terenul "imposibil de restituit în natură" există două suprafețe libere, una de 45 mp. (aflată în continuarea suprafeței deja retrocedate, de 342 mp.) și alta de 90 mp. (aflată în strada Basarabia), iar pe strada Basarabia există un alt teren, de 223 mp, liber de construcții și utilități, care îi poate fi acordat ca măsură reparatorie în compensare.

Reclamantul a mai arătat că, deși inițial a solicitat despăgubiri bănești, prin dispoziția contestată i-au fost acordate măsuri reparatorii sub forma titlurilor de valoare nominală, într-un cuantum considerabil mai mic decât valoarea actuală a imobilului, până în prezent nu s-a realizat conversia titlului de despăgubire în acțiuni, printr-o decizie pronunțată la 20 martie 2006 (cazul R. împotriva României), Curtea Europeană a constatat că F.P. "nu funcționează de o manieră susceptibilă de a conduce la acordarea efectivă a unei indemnizații", iar dispozițiile legale referitoare la înființarea și funcționarea fondului menționat încalcă prevederile art. 40 alin. (1) și 44 alin. (1) din Constituție.

La 11 aprilie 2008, reclamantul și-a precizat acțiunea, învederând că solicită anularea dispoziției contestate, restituirea în natură a porțiunii de teren liberă, acordarea de despăgubiri pentru construcția demolată, iar pentru diferența de teren, în principal, compensarea cu un imobil învecinat sau, în subsidiar, tot acordarea de despăgubiri. Prin sentința nr. 287 din 10 octombrie 2008, Tribunalul Dolj a admis în parte contestația, a modificat parțial dispoziția, în sensul că a dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în cuantum de 707.462,30 RON pentru imobilul situat în Craiova, str. Basarabia (fostă Bătrânilor), compus din teren de 362,4 mp. și construcțiile corp I, corp II și anexe.

Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut că notificarea formulată de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001 a vizat diferența dintre terenul expropriat (700 mp.) și suprafața retrocedată prin sentința civilă nr. 11532/1997 a Judecătoriei Craiova (337,6 mp.), prin dispoziția contestată fiindu-i acordate acestuia măsuri reparatorii sub forma titlurilor de valoare nominală în cuantum de 1.173.200.000 lei. Tribunalul a mai reținut că în procesul verbal privitor la starea imobilului notificat a fost identificată suprafața de 343 mp., ocupată de un bloc de locuințe, zona de protecție a acestei construcții, alei betonate și utilități aferente, astfel încât situația de fapt menționată, stabilită corect de către deținător, face imposibilă restituirea în natură a restului de teren neretrocedat, cu privire la care sunt incidente prevederile art. 11 alin. (2) și (4) din Legea nr. 10/2001.

În acest sens, prima instanță a reținut, pe de o parte, efectul substanțial produs de sentința civilă nr. 11532/1997, prin care s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că doar în privința suprafeței retrocedate (terenul "liber" de 337,6 mp.) exproprierea nu și-a atins scopul, iar pe de altă parte, faptul că parcelele de 45 mp. și 90 mp., amplasate pe terenul neretrocedat, în proximitatea unui bloc de locuințe, nu sunt susceptibile de restituire în natură, întrucât în urma operațiunilor de expropriere a fost schimbată radical configurația urbanistică a zonei, că noile construcții trebuie să fie încadrate de spații verzi, alei de acces și locuri de parcare și că nu este necesar ca lucrările pentru care s-a dispus această măsură să ocupe efectiv întreaga suprafață expropriată.

Atribuirea în compensare a unui bun ce aparține deținătorului, la alegerea persoanei îndreptățite dar peste voința titularului dreptului de proprietate, ar reprezenta o încălcare a atributului de dispoziție juridică, o expropriere ce contravine rațiunii și finalității Legii nr. 10/2001. Jurisprudența Curții Europene invocată de reclamant nu garantează o anumită formă de măsuri reparatorii, iar restituirea în natură, ca și atribuirea în compensare, fără limite, a tuturor terenurilor, cu ignorarea situației și afectațiunii lor actuale, ar contraveni intereselor generale ale societății. Potrivit expertizelor efectuate în cauză, valoarea imobilului expropriat (362,4 mp. teren, construcțiile corp I, corp II și anexe) depășește cuantumul măsurilor reparatorii în echivalent acordate prin dispoziția contestată, iar față de actuala reglementare a Legii nr. 10/2001, solicitarea reclamantului, de acordare a despăgubirilor bănești, nu poate fi primită.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul M.D.V., arătând că respingerea cererii de restituire în natură a celor două parcele este greșită, pentru că în speță nu operează prezumția puterii de lucru judecat, că suprafețele în discuție constituie, de fapt, locuri virane, că solicitarea sa nu poate fi examinată prin perspectiva tuturor cererilor de compensare, formulate de toți proprietarii deposedați abuziv, precum și al oportunității ori impactului admiterii lor, că stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii în echivalent are la bază o eroare de calcul, din însumarea celor două valori evidențiate de experți (554.049 lei și 262.419,30 lei) rezultând 807.468, 30 lei, și nu doar 707.462,30 lei.

Prin decizia nr. 48 din 17 februarie 2009, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul reclamantului, a schimbat în parte sentința, a majorat cuantumul măsurilor reparatorii în echivalent la 807.468,30 lei și a menținut restul dispozițiilor. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că parcelele de teren la care face referire reclamantul sunt în prezent neamenajate dar nu pot fi restituite în natură pentru că, fiind situate între blocurile de locuințe, au ca destinație normala folosire a clădirilor. Instanța de apel a constatat că expertiza efectuată în cauză și necontestată de părți a stabilit că valoare terenului nerestituit (382,4 mp.) și a clădirilor demolate se ridică la 545.049 lei și, respectiv, 262.419, 30 lei, ceea ce înseamnă că reclamantului i se cuvine suma de 807.468, 30 lei.

Prin decizia nr. 838 din 11 februarie 2010, pronunțată în dosar nr. 5837/1631/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamant, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare, la aceeași instanță, pentru stabilirea situației de fapt cu privire la parcelele de 45 mp. și 90 mp., neocupate de construcții și analizării criticii referitoare la respingerea cererii de acordare, în compensare, a suprafeței de 223 mp. În rejudecare, cauza a fost reînregistrată sub nr. 2664/54/2010. În cauză au formulat cerere de intervenție accesorie, în interesul intimatei Primăria municipiului Craiova, proprietarii apartamentelor, cartier Rovine, str. Bătrânilor, respectiv, G.M., R.G., B.I., U.S., B.D., D.E., T.C., D.P., B.A., A.I., D.S., A.I., T.C., P.D., C.M., R.N., G.L., G.D.

și N.I, solicitând, în esență, respingerea apelului sub aspectul solicitării de restituire în natură a celor două suprafețe de teren, de 90 mp. și, respectiv, de 45 mp., întrucât restituirea în natură a celor două loturi este de natură să-i prejudicieze, în sensul că le este închisă calea de acces a blocului și accesul către căminul de vizitare al conductelor de la intrarea în bloc, pe terenul de 45 mp. aflându-se și cablul electric de înaltă tensiune care face legătură cu stâlpii montați de firma L. la toate blocurile din zonă, iar în cealaltă zonă se află instalații care alimentează blocurile din respectiva zonă. S-a precizat,de asemenea, că se impune să se respecte distanța dintre clădiri, conform O.M.S.

nr. 536/1997. Prin decizia civilă nr. 214 din 11 aprilie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins excepția tardivității contestației, invocată de pârâți, a admis apelul reclamantului, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a stabilit cuantumul măsurilor prin echivalent, acordate reclamantului la suma de 807.468,30 lei, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței; a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienții proprietari ai apartamentelor, cartier Rovine, Str. Bătrânilor, Craiova; a obligat pârâții la 400 lei cheltuieli de judecată, către reclamant, reprezentând onorariu de expert, iar reclamantul la 1000 lei, către intervenienți, reprezentând onorariu de avocat.

Excepția de tardivitate a fost respinsă pe considerentul că sentința nr. 287 din 10 octombrie 2008 a Tribunalului Dolj, prin care s-a admis în parte acțiunea reclamantului, a fost apelată doar de către acesta, fiară ca pârâții să fi exercitat calea de atac, astfel încât în atare situație excepția invocată apare ca inadmisibilă. Referitor la critica privind nerestituirea în natură a celor două parcele de teren, de 45 mp. și, respectiv, 90 mp., instanța de apel a constatat că aceasta nu poate fi primită, întrucât din probele dosarului, rezultă că cele două loturi de 90 mp. și, respectiv, 45 mp. teren, sunt afectate de amenajări de utilitate publică, așa încât, nu pot face obiectul restituirii în natură.

Referitor la critica privind neacordarea de măsuri reparatorii prin compensare cu un alt teren, în suprafață de 223 mp, instanța de apel a reținut că din probele dosarului, între care adresele din 02 decembrie 2010 și 09 martie 2011 ale Primăriei Craiova, nu rezultă că această suprafață de teren, identificată de expert și solicitată de reclamant, se află în domeniul privat al municipiului Craiova, este la dispoziția Primarului și disponibilă, pentru a putea fi atribuită în compensare, în temeiul art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, iar conform procesului verbal de afișare, înaintat instanței (dosar rejudecare apel), încă din noiembrie 2010, autoritatea locală nu a identificat bunuri/servicii care pot fi acordate în compensare, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Instanța de apel a mai constatat că pe acest teren, de 223 mp., funcționează o patiserie, terenul fiind subtraversat de o conductă, racord de canalizare care asigură preluarea apelor menajere de la această construcție, cu destinația de patiserie, terenul fiind subtraversat, de asemenea, și de rețele de gaze naturale. Instanța de apel a constatat întemeiată numai critica privind cuantumul despăgubirilor, întrucât expertiza efectuată în cauză și necontestată de părți, a stabilit, pentru terenul de 382,4 mp., rămas nerestituit, o valoare de 545.049 lei, iar pentru clădirile demolate, o valoare de 262.419,30 lei, rezultând în total 807.468,30 lei, în loc de 707.462,30 lei, cât s-a acordat prin sentința atacată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul M.D.V., cât și pârâții Primăria municipiului Craiova, Primarul municipiului Craiova și Consiliul Local Craiova. Reclamantul M.D.V. a formulat următoarele critici: I. Instanța de apel nu a analizat cererile subsidiare privind acordarea de despăgubiri bănești pentru suprafețele de teren și clădirile imposibil de restituit în natură, în cuantumul stabilit de rapoartele de expertiză evaluatore efectuate la fond, precum și de atribuire, în compensare, a unui alt teren, sens în care hotărârea pronunțată nu este motivată, fiind încălcate dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ.). II. În mod greșit instanța de apel a constatat că loturile 1 și 2 și suprafața de 223 mp nu pot fi restituite în natură. Deși instanța de apel a reținut că din completarea la raportul de expertiză topo rezultă că cele două loturi, de 45 mp și 90 mp nu se pot restitui în natură, iar cu privire la lotul de 223 mp a reținut că nu s-a făcut dovada că această suprafață aparține Municipiului Craiova, că s-ar afla în circuitul civil, liber și disponibil, din decizia de casare a I.C.C.J., s-a stabilit că pentru niciuna din cele trei suprafețe de teren (atât loturile 1 și 2, cât și terenul de 223 mp) lucrările pentru care s-a dispus exproprierea nu au fost executate. De asemenea, conform răspunsului formulat de Primăria Craiova, loturile 1 și 2 nu fac obiectul vreunei cereri de retrocedare.

Reclamantul mai arată că lotul 1 (90 mp) este afectat doar de amplasarea a trei țevi amplasate în sol cu rolul de suflători, asupra cărora se poate interveni, în ipoteza restituirii în natură; că pe lotul nr. 2 (45 mp) se află amplasat un stâlp de iluminat public alimentat de un cablu de joasă tensiune, iar eventualele intervenții presupun doar decopertarea cablului și manșonarea acestuia, aspecte care nu fac imposibilă restituirea în natură; că suprafața de 223 mp nu este afectată de nicio lucrare publică, fiind traversată de o conductă ce aparține utilizatorului unei patiserii, care nu se află în administrarea operatorului public de canalizare. III. În mod greșit instanța de apel a admis cererile de intervenție formulate în cauză, întrucât din conținutul acestora rezultă că sunt cereri formulate în interes propriu și nu cereri accesorii.

IV. În mod greșit instanța de apel a obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care apelul acestuia a fost admis în parte, în contradictoriu atât cu Primăria Craiova, cât și cu intervenienții accesorii, reclamantul nefiind parte căzută în pretenții, conform art. 274 C. proc. civ. Pârâții Primăria municipiului Craiova, Primarul municipiului Craiova și Consiliul Local Craiova au formulat următoarele critici: I. În mod greșit instanța de apel a procedat la stabilirea în mod direct, a despăgubirilor, în condițiile în care competența acesteia se limitează la a obliga entitatea deținătoare să emită o altă dispoziție, prin care să propună A.N.R.P. acordarea măsurilor reparatorii, competența de stabilire a cuantumului acestor măsuri aparținând instituției arătate.

II. În mod greșit instanța de apel a obligat pârâții la plata cheltuielilor de judecată, în cauză neexistând culpă procesuală din partea autorității locale. Asupra recursurilor deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele: Referitor la recursul reclamantului M.D.V., Înalta Curte constată următoarele: I. Critica conform căreia instanța de apel nu a analizat cererile subsidiare privind acordarea de despăgubiri bănești pentru suprafețele de teren și clădirile imposibil de restituit în natură, în cuantumul stabilit de rapoartele de expertiză evaluatore efectuate la fond, precum și de atribuire, în compensare, a unui alt teren, sens în care hotărârea pronunțată nu este motivată, fiind încălcate dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., este nefondată. Astfel, prin sentința civilă nr. 287 din 10 octombrie 2008, Tribunalul Dolj a constatat că „.reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 362, 4 mp (diferența dintre cei 700 mp expropriați și suprafața retrocedată)." și a stabilit, în favoarea reclamantului, măsuri reparatorii aferente acestei suprafețe în cuantum de 707.462,30 RON, pentru considerentele conținute în respectiva hotărâre. Suprafața de 362,4 mp este constituită, potrivit susținerilor reclamantului și probelor administrate, din loturile de 45 mp și, respectiv, 90 mp, precum și din suprafața de 223 mp, deci, măsurile reparatorii în echivalent acordate au vizat inclusiv suprafața referitor la care reclamantul susține că instanța de apel nu s-ar fi pronunțat în prezentul ciclu procesual.

Prin decizia nr. 48 din 17 februarie 2009, Curtea de Apel Craiova a admis apelul reclamantului în sensul modificării cuantumului măsurilor reparatorii arătat mai sus la suma de 807.468,30 lei, constatând o eroare de calcul în acest sens, menținând celelalte dispoziții ale sentinței, deci, implicit, considerentele în temeiul cărora prima instanță a dispus restituirea prin echivalent. Decizia de casare a Înaltei Curți nr. 838 din 11 februarie 2010 a admis recursul reclamantului sub aspectul nepronunțării instanței de apel asupra respingerii cererii de acordare în compensare a unui teren învecinat pentru suprafața de 223 mp și al stabilirii situației de fapt privind parcelele de 45 mp și, respectiv, 90 mp.

Prin decizia nr. 214 din 11 aprilie 2011, pronunțată de Curtea de Apel în rejudecare după casare, recurată în prezenta cauză, s-a menținut soluția acordării măsurilor reparatorii în echivalent, instanța expunând pe larg, în considerente, care este rațiunea pentru care suprafețele de 45 mp și, respectiv, 90 mp, nu pot fi restituite în natură și de ce, raportat la suprafața de 223 mp, nu se poate acorda un teren în compensare, conformându-se îndrumărilor date prin decizia de casare a înaltei Curți, rezultând, astfel, o motivare implicită, a aspectelor despre care recurentul-reclamant în mod greșit susține că nu ar fi fost analizate.

Stabilind, conform îndrumărilor conținute în decizia de casare a Înaltei Curți, situația de fapt a suprafețelor de teren reprezentând lotul nr. 1 (90 mp) și lotul nr. 2 (45 mp) și constatând imposibilitatea restituirii în natură a acestora, respectiv, imposibilitatea acordării unui teren în compensare pentru suprafața de 223 mp, raportat și la argumentele pentru care s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent, instanța de apel s-a pronunțat, implicit, asupra cererii de acordare a despăgubirilor bănești. În acest context, rațiunile pentru care s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent constituie, deopotrivă, argumente pentru care nu s-a dispus acordarea de despăgubiri bănești. Judecătorul nu este obligat să răspundă în mod expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns tuturor criticilor în mod implicit, prin raționamente logice.

În atare situație, decizia recurată este conformă dispozițiilor art. 261 C. proc. civ., iar critica în acest sens urmează a fi înlăturată. II. Critica privind greșita nerestituire în natură a suprafețelor de 45 mp (lotul nr. 1), 90 mp (lotul nr. 2) și 223 mp, în total 358 mp, este nefondată. Astfel, potrivit legii speciale de reparație, prin teren liber restituibil în natură se înțelege terenul neconstruit sau neafectat de amenajări de utilitate publică, ce nu afectează căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, parcări trotuare), existența sau utilizarea unor amenajări subterane (conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru).

Potrivit art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, sintagma „amenajări de utilitate publică" are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv, suprafața de teren supusă unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume, căi de comunicație (străzi, alei, trotuare, etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele. Dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 stabilesc că, în situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

Ipoteza restituirii în natură a construcțiilor nedemolate sau demolate parțial și a terenului liber are scopul de a limita restituirea în natură numai la acele suprafețe de terenuri care nu sunt ocupate de construcții noi ori nu sunt afectate servituților legale și altor amenajări de utilitate publică. În cazul în care o parte din terenul aferent construcției demolate are o astfel de afectațiune, restituirea se va limita numai la partea de teren liberă, iar dacă terenul este afectat în totalitate, restituirea în natură se va converti în măsuri reparatorii în echivalent. Este adevărat că Legea nr. 10/2001 republicată consacră principiul restituirii în natură, dar în același timp, reglementează și excepțiile care fac imposibilă această măsură, iar una dintre aceste excepții este ipoteza prevăzută de art. 10 alin. (3) cu referire la terenurile afectate de amenajări de utilitate publică.

În cauză, referitor la suprafețele de 45 mp și, respectiv, 90 mp s-a constatat, pe baza probatoriilor administrate, ce nu pot fi reevaluate în calea de atac a recursului, că acestea sunt afectate de amenajări de utilitate publică, fiind traversate de conducte de gaze, echipamente de iluminat public, reprezentând, totodată, spații adiacente blocurilor de locuințe cu care se învecinează. Referitor la suprafața de 223 mp solicitată a fi atribuită în compensare, în mod corect s-a reținut, pe de o parte, că autoritatea locală nu deține bunuri sau servicii pe care să le ofere în compensare, iar pe de altă parte că și această suprafață este afectată de utilități publice ce fac imposibilă restituirea în natură.

III. Cererea de intervenție accesorie reprezintă o cerere incidență, prin intermediul căreia o terță persoană, interesată în soluționarea unui litigiu, intervine în procesul civil pentru apărarea drepturilor uneia din părțile principale. Condițiile specifice de admisibilitate a unei astfel de cereri privesc existența unui proces civil pendent, existența unei legături de conexitate între cererea principală și cea de participare a terțului la activitatea judiciară și afirmarea unui interes în soluționarea cauzei.

Cererea de intervenție accesorie a vizat aspecte legate de regimul juridic al suprafețelor de teren de 45 mp și, respectiv, 90 mp, solicitate a fi restituite în natură de către reclamant, în virtutea faptului că intervenienții, în calitate de proprietari ai apartamentelor situate în imobilul învecinat cu suprafețele arătate, urmau a suporta consecințele unei eventuale retrocedări, în sensul blocării căii de acces către blocul de locuințe și a accesului către căminul de vizitare al conductelor de la intrarea în bloc. Rezultă că cererea de intervenție, îndeplinind condițiile legale de admisibilitate anterior menționate, în mod corect a fost admisă de către instanța de apel. Contrar susținerilor recurentului-reclamant și potrivit celor mai sus arătate, cererea de intervenție a fost promovată în susținerea apărărilor formulate de pârâți, fiind admisă ca atare, o cerere de intervenție în interes propriu neputând fi formulată direct în calea de atac a apelului.

Față de considerentele expuse și având în vedere îndeplinirea condițiilor legale de admisibilitate, în mod corect instanța de apel a admis cererea de intervenție accesorie, sens în care critica recurentului-reclamant pe acest aspect nu poate fi primită. În ceea ce privește încheierea din 14 martie 2011, prin care s-a admis cererea de intervenție accesorie, având în vedere considerentele anterior expuse, urmează ca și recursul declarat împotriva acesteia să fie respins, ca nefondat. IV. Critica privind însă greșita obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată către intervenienți, este fondată, instanța de apel tăcând, în acest sens, o greșită aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. Potrivit textului legal anterior citat, partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Rezultă, astfel, o condiție expresă, de obligarea a uneia dintre părțile litigante, la plata cheltuielilor avansate de către cealaltă parte pe parcursul desfășurării procesului, anume, ca aceasta să fi căzut în pretenții, adică să fi pierdut procesul. Cu alte cuvinte, obligația de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează, în mod exclusiv, pe ideea de culpă procesuală, ce aparține acelei părți care a ocazionat, în mod nelegal, declanșarea unei proceduri judiciare, iar faptul pierderii procesului se dovedește cu însuși cuprinsul hotărârii judecătorești de finalizare a acestei proceduri.

În speță, în rejudecare, apelul reclamantului împotriva hotărârii de primă instanță în contradictoriu cu pârâții Primarul municipiului Craiova, Primăria municipiului Craiova, a fost admis, „partea căzută în pretenții" conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ. fiind reprezentată de cei doi pârâți. Cum cererea de intervenție accesorie a fost formulată în interesul celor doi pârâți, prin intermediul acesteia nefiind valorificate drepturi proprii, iar pârâții au pierdut, chiar și în parte, procesul, rezultă că în mod nelegal instanța de apel a obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată către intervenienți.

Admiterea cererii de intervenție accesorie nu presupune și nu prefigurează câștigarea procesului, ca prin efectul ei să se dispună sancționarea părții adverse prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată, ci implică doar îndeplinirea condiției esențiale prevăzută de lege pentru această instituție juridică, legată de existența unui interes legitim, născut și actual din partea intervenientului accesoriu. În atare situație, sub acest aspect, recursul reclamantului va fi admis, urmând ca acesta să fie exonerat de obligația de plată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei către intervenienți. Recursul pârâtului Consiliul Local Craiova, va fi respins, pentru următoarele motive: Prin cererea introductivă de instanță, reclamantul M.D.V.

a solicitat, în contradictoriu cu Primăria Municipiului Craiova și Primarul Municipiului Craiova, anularea Dispoziției nr. 5109 din 18 februarie 2005 emisă de Primarul municipiului Craiova și obligarea pârâților la emiterea unei noi dispoziții, de restituire în natură a porțiunii libere din terenul situat în Craiova, str. Basarabia (fostă Bătrânilor), propuneri de despăgubiri pentru construcția de 143,90 mp. (demolată în martie 1984) și măsuri reparatorii în echivalent, în principal sub forma compensării cu un alt imobil vecin sau, în subsidiar, acordarea de despăgubiri pentru diferența de teren nerestituibilă.

Pe tot parcursul instrumentării cauzei, respectiv, fond, apel, recurs și rejudecare în apel, procesul s-a desfășurat în contradictoriu cu cei doi pârâți sus menționați, împotriva cărora reclamantul a inițiat prezentul demers judiciar și care justifică calitatea procesuală în litigiul întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 prin aceea că reprezintă entitățile abilitate de legea specială de reparație a soluționa notificarea persoanei îndreptățite în speță, reclamantul. Acțiunea reclamantului vizează anularea dispoziției emise de primar în temeiul Legii nr. 10/2001 și obligarea pârâților la emiterea unei noi dispoziții, conform celor solicitate prin cererea de chemare în judecată. Consiliul Local Craiova nu a avut calitatea de parte în fazele procesuale anterioare și, ca atare, nici calitate procesuală în declararea căii de atac a recursului.

Recursul pârâților Primarul municipiului Craiova, primăria municipiului Craiova, va fi respins ca nefondat, pentru argumentele ce se vor arăta: I. Prin critica vizând greșita stabilire, de către instanța de judecată, a cuantumului măsurilor reparatorii, în contextul în care o asemenea competență revine unei alte autorități în cadrul legislativ actual, pârâții pun în discuție, pentru prima oară în calea de atac a recursului, probleme ce nu au făcut obiectul vreunei căi de atac promovată de aceste părți. Astfel, singura parte care a exercitat căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătorești anterioare pronunțate în cauză, a fost reclamantul, recurenții-pârâți fiind în pasivitate procesuală până la momentul judecării prezentului recurs.

În acest context, aspectul de nelegalitate dedus judecății pentru prima oară în această cale de atac, se constituie într-o critică omisso medio, ce nu poate fi primită și analizată de către instanța de control judiciar. Respectarea principiului ierarhiei căilor de atac impune ca părțile să le exercite în ordinea instituită de legiuitor, partea care nu a declarat apel să nu poată declara recurs, iar partea care a declarat apel dar nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva hotărârii primei instanțe, să nu o poată formula pentru prima oară în recurs. În speță însă, pârâții nu au uzat de căile de atac prevăzute de lege în niciunul din stadiile procesuale anterioare, astfel încât, în considerarea argumentelor mai sus arătate, o astfel de critică formulată pentru prima oară în fața instanței de recurs, nu poate fi primită.

II. Prin obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Temeiul obligării la plata cheltuielilor de judecată îl constituie, potrivit textului legal anterior citat, culpa procesuală, respectiv, partea căzută în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată părții care a câștigat procesul. În cauză, reclamantul a contestat în instanță dispoziția din 18 februarie 2005, care a fost modificată parțial sub aspectul cuantumul măsurilor reparatorii acordate, soluție ce a fost menținută în stadiile procesuale ulterioare.

În atare situație, ceea ce este relevant în obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată nu este faptul că autoritatea locală a soluționat notificarea reclamantului în termenul și condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, cum greșit susțin recurenții-pârâți, ci faptul că cele statuate prin dispoziția emisă în baza legii speciale de reparație au suferit modificări în urma contestării în procedura judiciară, prin efectul admiterii, chiar și în parte, a cererii introductive de instanță. Admiterea acțiunii reclamantului determină, astfel, căderea în pretenții a pârâtului, soluția adoptată în acest sens de instanța de apel fiind conformă legii. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul M.D.V.

împotriva deciziei nr. 214 din 11 aprilie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o va modifica în sensul înlăturării obligării reclamantului la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către intervenienți, urmând a fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei; va respinge, pentru lipsă calitate procesuală, recursul declarat de Consiliul Local Craiova împotriva aceleiași decizii; va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Primăria municipiului Craiova, Primarul municipiului Craiova, împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul M.D.V. împotriva deciziei nr. 214 din 11 aprilie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică în parte decizia recurată, în sensul că înlătură obligarea reclamantului la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către intervenienți. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Respinge, pentru lipsă calitate procesuală, recursul declarat de Consiliul Local Craiova împotriva aceleiași decizii. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Primăria municipiului Craiova, Primarul municipiului Craiova, împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 aprilie 2012.