SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 58500/00 prezentate de Ivan Petkov KRASEV împotriva Bulgariei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 22 mai 2006 într-o cameră compusă din Lorenzen președinte Botoucharova dnii Jungwiert Butkevych Tsatsa-Nikolovska Maruste, Jaeger, judecători și dnii C.Westerdiek, greffière de secțiune; Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 24 aprilie 2000, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ Reclamantul, dl Ivan Petkov Krastev, este cetățean bulgar, născut în 1969 și rezident în Mezdra. Este reprezentat de dl S. Stefanov, avocat la Mezdra. Guvernul ãsta este reprezentat de co-agentul său, dl Kotzeva, de la Ministerul Justiției. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 26 noiembrie 1993, unchiul reclamantului (I.K.) sesiza Tribunalul Districtual Mezdra. I.K. prin citat direct că la 29 mai 1993 a fost implicat într-o dispută cu mama reclamantului, în timpul căreia reclamantul i-a stropit ochii cu lichid. ; polițiștii îl interogaseră pe solicitant și descoperiseră că a vaporizat lichidul. Ei confiscaseră spray-ul. I.K. era dus la spitalul unde fusese tratat. În urma acestui incident, ochii l-au ars mai mult de o săptămână. I.K. a solicitat Tribunalului să îl condamne pe reclamant pentru violență ușoară care nu a dus la o deteriorare a sănătății, fapt prevăzut și reprimat prin art. 130 alin. (2) din Codul penal, precum și la reținerea unei cauze. La 7 decembrie 1993, cauza a fost înscrisă în rolul Tribunalului Districtual, iar judecătorul raportor a stabilit data primei audieri. La 4 februarie 1994, cazul a fost amânat la cererea consiliului reclamantului care a declarat că martorii cu descărcare de gestiune erau bolnavi. Reclamantul indică faptul că, la 29 aprilie 1994, cauza a fost amânată din nou și că, ulterior, instanța de district a amânat cauza de 17 ori. Reclamantul nu a comunicat motivele acestei amânări. Cu toate acestea, a aflat din hotărârea instanței că: Acuzatul nu a prezentat niciodată, în mod regulat, de câte ori fără a indica motivele absenței sale. La 1 aprilie 1999 a avut loc o audiere. Tribunalul a constatat că avocatul reclamantului depunese două cereri de amânare a ședinței. Tribunalul a refuzat să dea curs acestor cereri pe motiv că avocatul nu prezentase nici o putere. Un reprezentant din oficiu a fost desemnat, reclamantul fiind absent. Din procesul-verbal reiese că un expert medic și trei martori au fost interogați; reclamantul a modificat acuzația, mai exact violența ușoară care a dus la o deteriorare temporară a sănătății, care a fost prevăzută și reprimată prin art. 130 alin. (1) din Codul penal; în plus, a solicitat o sumă mai mare ca daune. Instanța a dispus notificarea acuzației recalificate și a acțiunii civile modificate reclamantului și a amânat în instanță data de 20 mai 1999. La 28 iunie 1999, instanța l-a recunoscut pe reclamant vinovat și l-a condamnat la șapte luni de muncă de interes general. La 26 iulie 1999, reclamantul a făcut apel, acuzându-se de modificarea acuzației, că se consideră ilegal ca fiind făcut în afara termenului de șase luni de la data la care a fost stabilit de Codul de procedură penală. Pe de altă parte, recurentul se plângea de aprecierea faptelor și a probelor de către instanță și a solicitat audierea mamei sale și a altei persoane. La 16 septembrie 1999 a avut loc o audiere; mama reclamantului a fost interogată de către instanță. În aceeași zi, după ce a fost văzută deliberat, instanța a respins recursul la laipei în fața părților. Motivele hotărârii au fost depuse la grefa din 8 noiembrie 1999. La o dată nespecificată, reclamantul a depus o cerere de redeschidere a procedurii la Parchetul Regional din Vratsa. La o dată neraportată, aceasta a fost respinsă de Parchet. Dreptul și practica internă relevantă Se sesizează instanțele penale printr-un citat direct În conformitate cu art. 161 alineatul (1) din Codul penal, violența ușoară împotriva altora este continuată prin citație directă. La art. 57 din Codul de procedură penală se prevede că victima sau moștenitorii acesteia trebuie să depună plângerea în termen de șase luni de la data la care a intrat în vigoare. Plângerea trebuie prezentată în scris, aceasta trebuie să conțină informații cu privire la reclamant, persoana împotriva căreia se desfășoară plângerea, precum și circumstanțele în care a fost pronunțată plângerea. (...) În conformitate cu jurisprudența constantă a instanțelor bulgare (cf. hotărârea nr. 472 din 16 octombrie 2001, Curtea Supremă de Casație, a doua cameră penală), reclamantul nu a fost obligat să dea o calificare juridică a faptelor cauzei, această sarcină revenind în primul rând instanțelor sesizate cu cauza. În conformitate cu art. 130 alineatul (1) din Codul penal, violența ușoară, care a dus la o deteriorare a sănătății, este pedepsită cu o pedeapsă cu închisoarea de până la doi ani sau cu muncă de interes general. La alineatul (2) prevede că, în cazul în care violența ușoară nu a dus la deteriorarea sănătății victimei, infracțiunea este pedepsită cu maximum șase luni de închisoare, cu muncă de interes general sau cu o amendă. Persoanele condamnate la o sentință de muncă de interes general sunt obligate să efectueze o activitate profesională remunerată și să plătească o parte din salariul lor (între 10 și 25 %) în beneficiul statului (art. 43 din Codul penal). 28 din 1995 privind administrarea instanțelor (Hаредба No 28 за функциите на слунитете в помоните звена и канцелариите на районните, окръните, военнититите и апелативните съдитита) În conformitate cu art. 91 alineatul (1) din decret, dosarele se depun la arhivele tribunalelor și ale instanțelor care au soluționat cauza. În cazul în care cauza a fost examinată de instanțele de district sau regionale, dosarul se păstrează pentru o perioadă de cinci ani. Invocând art. 6 alineatul (1), reclamantul se plânge de durata procedurii penale. Invocând art. 6 alineatul (3) litera (a), reclamantul se plânge de recalificarea acuzației în fața instanței de district. Invocând art. 6 alineatul (3) litera (c), reclamantul susține că hotărârea Tribunalului de District de a desemna un avocat din oficiu și-a încălcat dreptul de a fi reprezentat de un avocat ales de acesta. Pe de altă parte, reclamantul se plânge de o încălcare a articolului 6 alineatul (3) litera (d) cu privire la presupusul refuz al instanțelor judecătorești de a interoga martorii oculari pe care i-ar fi desemnat. Guvernul susține că cererea a fost introdusă cu întârziere, întrucât procedura a luat sfârșit odată cu pronunțarea hotărârii Tribunalului Regional din Vratsa în landul din 16 septembrie 1999. Din punctul de vedere al statului, acesta este punctul de plecare al termenului de șase luni. Reclamantul contestă teza guvernului cu privire la punctul de plecare al termenului de șase luni ; susține că a fost absent în momentul pronunțării hotărârii și că nu a luat cunoștință de acest lucru după depunerea acestuia la grefa instanței, la 8 noiembrie 1999. Curtea nu consideră că este necesar să se examineze dacă termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție a fost respectat în cazul de față, obiecțiile reclamantului fiind, în orice caz, inadmisibile din motivele expuse mai jos. Reclamantul consideră că durata procedurii penale împotriva sa nu a respectat cerințele privind termenul rezonabil, astfel cum se menționează la art. 6 alineatul (1) din convenție, ale căror părți interesate se citesc după cum urmează: Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei este întemeiată. Invitat să furnizeze toate informațiile relevante cu privire la acest aspect, guvernul susține că nu este în măsură să prezinte detalii cu privire la desfășurarea procedurii, dosarul cauzei fiind triat la data expirării termenului de cinci ani de la pronunțarea deciziei finale interne prevăzute în acest scop. În opinia reclamantului, deoarece nu a prezentat observații cu privire la fondul fondului, guvernul a recunoscut în mod implicit că a fost întemeiat. Curtea constată că procedura în litigiu a început cu depunerea plângerii unchiului de la Reclamantul a fost informat cu privire la aceasta la o dată nespecificată între 7 decembrie 1993, data la care judecătorul raportor a stabilit data primei audieri, iar la 4 februarie 1994, data primei ședințe în fața Tribunalului Districtual Mezdra. Procedura a încetat odată cu pronunțarea hotărârii Tribunalului Regional din Vratsa, la 16 septembrie 1999, data la care reclamantul avea cunoștință de sfârșitul acesteia și de rezultatul acesteia. Astfel, perioada care trebuie luată în considerare se extinde pe o perioadă de aproximativ cinci ani și nouă luni pentru două instanțe judecătorești, din care aproximativ cinci ani și jumătate în cursul căreia cauza a fost examinată de instanța de district. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre multe altele, Pelioire și Sassi c. Franța [GC], n 25444/94, § 67, CEDH 1999-II). În speță, Comisia consideră că procedura în cauză nu a fost foarte complexă în fapt sau în drept; aceasta se referea la o încălcare minoră și la stabilirea faptelor a necesitat audierea câtorva martori și a unui expert. În ceea ce privește comportamentul reclamantului, Curtea arată că acesta a solicitat amânarea primei ședințe a instanței de district pe motiv că martorii pe care voia să-i interogheze erau bolnavi și că nu a prezentat toate audierile care au avut loc ulterior în fața instanței de primă instanță, uneori fără a indica rasiunile absenței acesteia. În ceea ce privește comportamentul autorităților, din documentele comunicate nu reiese că întârzierile în desfășurarea procedurii sunt imputabile acestora. Cu toate acestea, Curtea amintește că numai lentorii imputabili autorităților interne pot determina la concluzia că termenul rezonabil este respectat (a se vedea Proszak c. Polonia, Hotărârea din 16 decembrie 1997, Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1997 VIII, § 40) și că comportamentul reclamantului constituie un element obiectiv, care nu este imputabil la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Comisia constată că, în cazul din speță, omisiunea reclamantului de a fi invocată a fost cauza tuturor amânărilor de la tribunalul de district. În aceste împrejurări, Curtea nu ar putea specula dacă absențele sale ar fi justificate sau dacă instanța competentă ar fi putut lua măsuri pentru accelerarea procedurii, respectând în același timp interesele și dreptul la apărare. Pe de altă parte, contrar celor susținute de solicitant, faptul că nu a putut comunica detalii cu privire la desfășurarea procedurii nu permite să se tragă concluzii cu privire la temeinicia afirmațiilor, partea pârâtă fiind în imposibilitatea obiectivă de a furniza aceste informații din cauza sortării dosarului la expirarea termenului legal de cinci ani prevăzut în acest scop. Având în vedere aceste considerații, Curtea consideră că: a se respinge cauza ca fiind în mod vădit nefondată, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Reclamantul consideră că recalificarea faptelor efectuate de instanța de district încalcă dreptul său la apărare. Potrivit Curții, este necesar să se examineze obiecțiunile sale pe teren la art. 6 din convenție, care se citește după cum urmează în părțile sale relevante Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un interval de timp rezonabil, de către o instanță (...), care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei are dreptul în special la să fie informat, în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o înțelege și într-un mod detaliat, despre natura și cauza acuzației aduse împotriva sa dispune de timpul și facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale Curtea amintește că Convenția nu interzice ca atare recalificarea de către instanța penală, cu excepția cazului în care circumstanțele în care aceasta are loc nu permit pârâtului să cunoască în detaliu acuzațiile aduse împotriva sa sau să își pregătească în mod eficient apărarea (a se vedea Hotărârea Pelios și Sassi citată anterior, §§ 51-63). Curtea constată că, în speță, calificarea reținută se referă la exact aceleași fapte ca cele prezentate în plângerea victimei. Prin urmare, recurentul a avut posibilitatea de a-și prezenta pe deplin argumentația cu privire la obiectul sau nu al acestor fapte. Pe de altă parte, spre deosebire de cauza Pelios și Sassi Tribunalul a dispus notificarea acuzației recalificate reclamantului în scopul de a-i da posibilitatea de a-și pregăti apărarea. Ulterior, cauza a fost examinată de către instanța de apel, care dispunea de competență juridică, și în fața căreia reclamantul avea posibilitatea de a da mai multe argumente pe care le considera utile pentru apărarea cauzei sale (a se vedea, a invers, la cauza Pelio și Sassi sus menționat). Având în vedere toate aceste elemente, Curtea concluzionează că reclamantul a fost informat în detaliu cu privire la natura și cauza acuzației aduse împotriva sa și că a dispus de timpul și de facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale. Prin urmare, cauza este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. În ceea ce privește desemnarea unui avocat din oficiu, recurentul se plânge că Tribunalul de District a desemnat un avocat din oficiu pentru a-l reprezenta pe acesta în timp ce a avut un avocat. El vede o încălcare a articolului 6 alineatul (3) litera (c), care se citește după cum urmează Orice acuzat are dreptul în special la (...) să se apere pe sine însuși sau să aibă dreptul la asistență din partea unui susținător ales de el și, în cazul în care acesta nu are mijloacele de a plăti un pârât, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției la Excesul căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din Convenție. Pe de altă parte, în ceea ce privește refuzul pretins al instanelor de trimitere la martorii desemnați de reclamant, reclamantul susține că refuzul tribunalelor interne de interogare a anumitor martori oculari propuși de acesta a încălcat art. 6 alineatul (3) litera (d), astfel cum a fost formulat Orice cuvânt acuzat are dreptul în special la (...) să interogheze sau să interogheze martorii acuzați și să obțină convocarea și interogarea martorilor cu descărcare de gestiune în aceleași condiții ca și martorii acuzați Curtea reamintește că Convenția (n mai) acordă pârâtului un drept nelimitat de a obține convocarea martorilor în justiție și că, în principiu, instanțelor naționale le revine dreptul de a judeca dacă este necesar o ofertă de probă prin martori în sensul autonom pe care acest termen îl deține în sistemul Convenției (a se vedea, în cadrul unei jurisprudențe abundente, Vidal c. Belgia , Hotărârea din 22 aprilie 1992, seria A n 235 B, § 33, nu este suficient, în plus, reclamantului care a invocat încălcarea articolului 6 alineatul (3) litera (d) din Convenție, să demonstreze că nu a putut interoga un anumit martor cu descărcare de gestiune. Cu toate acestea, este necesar ca acesta să facă să pară plauzibil faptul că audierea martorului respectiv era necesară în căutarea adevărului și că refuzul instanțelor de interogare a cauzat un prejudiciu dreptului la apărare. În speță, Curtea arată că reclamantul deplânge respingerea cererii sale de a interoga anumiți martori oculari, fără totuși să specifice numele acestora, nici să demonstreze că audierea lor ar fi putut aduce elemente noi și relevante pentru examinarea cauzei. În aceste circumstanțe, Curtea nu poate concluziona că a existat o încălcare a dreptului la apărare; prin urmare, este necesar să se respingă travaliu pentru neajunsuri vădite de fond, în aplicarea articolului 35 § 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să pună capăt aplicării articolului 29 § 3 din Convenție Declară cererea inadmisibilă. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Module Președinte
de la requête n
o
58500/00
présentée par Ivan Petkov KRASTEV
contre la Bulgarie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (cinquième section), siégeant le 22 mai 2006 en une chambre composée de
:
M.
P.
Lorenzen
,
président
,
M
me
S.
Botoucharova
,
MM.
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska
,
M.
R.
Maruste,
M
me
R.
Jaeger,
juges
,
et de M
me
C.Westerdiek,
greffière de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 24 avril 2000,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Ivan Petkov Krastev, est un ressortissant bulgare, né en 1969 et résidant à Mezdra. Il est représenté par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son co-agente, M
me
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 26 novembre 1993, l’oncle du requérant (I.K.) saisit par voie de citation directe le tribunal de district de Mezdra. I.K. exposait que le 29
mai
1993 il avait été impliqué dans une querelle avec la mère du requérant, au cours de laquelle le requérant lui avait aspergé les yeux d’un liquide. Les proches de I.K. avaient appelé la police
; les policiers avaient interrogé le requérant et avaient constaté qu’il avait vaporisé le liquide. Ils avaient confisqué le vaporisateur. I.K. s’était rendu à l’hôpital où il avait été soigné. Suite à cet incident, les yeux le brûlèrent pendant plus d’une semaine.
I.K. demanda au tribunal de condamner le requérant pour violences légères n’ayant pas entraîné une détérioration de la santé, faits prévus et réprimés par l’article 130, alinéa 2 du Code pénal, ainsi qu’au versement d’une indemnité.
Le 7 décembre 1993, l’affaire fut inscrite au rôle du tribunal de district et le juge rapporteur fixa la date de la première audience.
Le 4 février 1994, l’affaire fut reportée à la demande du conseil du requérant qui déclara que les témoins à décharge étaient malades.
Le requérant indique que le 29 avril 1994, l’affaire fut de nouveau reportée et que par la suite le tribunal de district ajourna l’affaire à dix-sept reprises. Le requérant ne communique pas les raisons de ces ajournements. Cependant, il appert du jugement du tribunal que :
«
Régulièrement cité, l’accusé n’a jamais comparu, des fois sans indiquer les raisons de son absence.
»
Une audience eut lieu le 1
er
avril 1999. Le tribunal constata que l’avocat du requérant avait déposé deux demandes d’ajournement de l’audience. Le tribunal refusa de donner suite à ces demandes au motif que l’avocat n’avait pas présenté de pouvoir. Un représentant d’office fut désigné, le requérant étant absent.
Il ressort du procès-verbal établi qu’un expert médecin et trois témoins furent interrogés. Le plaignant modifia l’accusation, estimant qu’il s’agissait de violences légères ayant entraîné une détérioration temporaire de la santé, faits prévus et réprimés par l’article 130, alinéa 1 du Code pénal. Par ailleurs, il demanda le versement d’une somme plus importante à titre de dommages.
Le tribunal ordonna la notification de l’accusation requalifiée et de l’action civile modifiée au requérant, et ajourna l’audience au 20 mai 1999.
Le 28 juin 1999, le tribunal reconnut le requérant coupable et le condamna à sept mois de travail d’intérêt général. Par ailleurs, le requérant fut condamné au versement d’une indemnité à I.K.
Le 26 juillet 1999, le requérant interjeta appel, en se plaignant de la modification de l’accusation, qu’il estimait irrégulière comme étant faite en dehors du délai de six mois à compter de l’infraction fixé par le Code de procédure pénale. Par ailleurs, le requérant se plaignait de l’appréciation des faits et des preuves par le tribunal, et demandait l’audition de sa mère et d’une autre personne.
Une audience se tint le 16 septembre 1999
; la mère du requérant fut interrogée par le tribunal. Le même jour, après en voir délibéré, le tribunal rejeta l’appel de l’intéressé en audience publique en présence des parties.
Les motifs du jugement furent déposés au greffe le 8 novembre 1999.
A une date non précisée, le requérant introduisit une demande en réouverture de la procédure auprès du parquet régional de Vratsa. A une date non communiquée, elle fut rejetée par le parquet.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
1.
La saisine des juridictions pénales par voie de citation directe
Aux termes de l’article 161, alinéa 1 du Code pénal les violences légères contre autrui sont poursuivies par voie de citation directe.
L’article 57 du Code de procédure pénale dispose que la victime ou ses héritiers doivent introduire la plainte dans un délai de six mois à compter de l’infraction. L’alinéa 1 dispose
:
«
La plainte doit être présentée par écrit, elle doit contenir des informations concernant le plaignant, la personne contre laquelle la plainte est dirigée, ainsi que les circonstances de l’infraction. (...)
»
Selon la jurisprudence constante des tribunaux bulgares (c.f. jugement n
o
472 du 16 octobre 2001, Cour suprême de cassation, deuxième chambre pénale), le plaignant n’a pas l’obligation de donner une qualification juridique des faits de la cause, cette tâche revenant en premier lieu aux tribunaux saisis de l’affaire.
2.
Les peines encourues par le requérant
Aux termes de l’article 130, alinéa 1 du Code pénal les violences légères, ayant entraîné une détérioration de la santé sont punies d’une peine d’emprisonnement pouvant aller jusqu’à deux ans ou de travail d’intérêt général. L’alinéa 2 dispose que lorsque les violences légères n’ont pas entraîné une détérioration de la santé de la victime, l’infraction est punie d’une peine d’emprisonnement de six mois au maximum, de travail d’intérêt général ou d’une amende.
Les personnes condamnées à une peine de travail d’intérêt général sont tenues d’effectuer une activité professionnelle rémunérée et de verser une partie de leur salaire (entre 10 et 25 %) au profit de l’Etat (article 43 du Code pénal).
3.
Décret ministériel n
o
28 de 1995 relatif à l’administration des tribunaux (Hаредба № 28 за функциите на служителите в помощните звена и канцелариите на районните, окръжните, военните и апелативните съдилища)
Aux termes de l’article 91 alinéa 1 du décret, les dossiers sont versés aux archives des tribunaux et des cours ayant statué sur l’affaire. Lorsque l’affaire a été examinée par les juridictions de district ou régionales, le dossier est conservé pour une période de cinq ans. A l’expiration de cette période, les dossiers sont triés (article 92).
1.
Invoquant l’article 6 § 1, le requérant se plaint de la durée de la procédure pénale.
2.
Invoquant l’article 6 § 3 a), le requérant se plaint de la requalification de l’accusation devant le tribunal de district.
3.
Invoquant l’article 6 § 3 c), le requérant allègue que la décision du tribunal de district de désigner un avocat d’office a enfreint son droit à être représenté par un avocat de son choix.
4.
Par ailleurs, le requérant se plaint d’une violation de l’article 6 § 3 d) concernant le refus allégué des tribunaux d’interroger les témoins oculaires qu’il aurait désignés.
A.
Sur l’exception d’irrecevabilité du Gouvernement
Le Gouvernement maintient que la requête a été introduite tardivement, la procédure ayant pris fin avec le prononcé du jugement du tribunal régional de Vratsa à l’audience du 16 septembre 1999. De l’avis du Gouvernement, c’est le point de départ du délai de six mois.
Le requérant conteste la thèse du Gouvernement quant au point de départ du délai de six mois
; il fait valoir qu’il n’était pas présent au moment du prononcé du jugement et n’en a pris connaissance qu’après le dépôt de celui-ci au greffe du tribunal, le 8 novembre 1999.
La Cour n’estime pas nécessaire de se pencher sur la question de savoir si le délai de six mois prévu à l’article 35 § 1 de la Convention a été respecté dans le cas d’espèce, les griefs du requérant étant en tout état de cause irrecevables pour les raisons exposées ci-dessous.
B.
Sur le grief tiré de la durée de la procédure
Le requérant estime que la durée de la procédure pénale à son encontre a méconnu les exigences du «
délai raisonnable
», visé à l’article 6 § 1 de la Convention dont les parties pertinentes se lisent comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
Invité à fournir toutes les informations pertinentes sur ce point, le Gouvernement fait valoir qu’il n’est pas en mesure de produire des détails concernant le déroulement de la procédure, le dossier de l’affaire ayant été trié à l’expiration du délai de cinq ans à compter du prononcé de la décision définitive interne prévu à cette fin.
Le requérant considère que n’ayant pas fourni des observations sur le fond du grief, le Gouvernement a implicitement reconnu qu’il était bien-fondé.
La Cour constate que la procédure litigieuse a commencé avec le dépôt de la plainte de l’oncle de l’intéressé, le 26 novembre 1993. Le requérant en a été informé à une date non précisée, se situant entre le 7 décembre 1993, date de l’ordonnance du juge rapporteur fixant la date de la première audience, et le 4 février 1994, date de la première audience devant le tribunal de district de Mezdra. La procédure a pris fin avec le prononcé du jugement du tribunal régional de Vratsa, le 16 septembre 1999, date à laquelle le requérant avait connaissance de la fin de celle-ci et de son issue. Ainsi, la période à prendre en considération s’étend sur environ cinq ans et neuf mois pour deux instances de juridiction, dont environ cinq ans et demi pendant lesquelles l’affaire a été examinée par le tribunal de district.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres,
Pélissier et Sassi c. France
[GC], n
o
En l’espèce, elle considère que la procédure en cause n’était pas très complexe en fait ou en droit
; elle portait sur une infraction mineure et l’établissement des faits a nécessité l’audition de quelques témoins et d’un expert.
S’agissant du comportement du requérant, la Cour relève que celui-ci a demandé l’ajournement de la première audience du tribunal de district au motif que les témoins qu’il voulait interroger étaient malades et qu’il n’a pas comparu à toutes les audiences tenues par la suite devant la juridiction de première instance, des fois sans indiquer les rasions de son absence.
Quant au comportement des autorités, il ne ressort pas des pièces communiquées que des retards dans le déroulement de la procédure leur soient imputables.
Or, la Cour rappelle que seules les lenteurs imputables aux autorités internes peuvent amener à conclure à l’inobservation du délai raisonnable (voir
Proszak c. Pologne
, arrêt du 16 décembre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
40) et que le comportement du requérant constitue un élément objectif, non imputable à l’Etat et qui entre en ligne de compte pour déterminer s’il y a eu ou non dépassement du délai raisonnable (voir
Sablon c. Belgique
, n
o
36445/97, §
95, 10 avril 2001).
Elle constate que dans le cas d’espèce l’omission du requérant de comparaître a été la cause de tous les ajournements d’audience ordonnés par le tribunal de district. D’ailleurs, bien qu’il soutienne, de manière globale, que la durée de la procédure était excessive, l’intéressé ne précise pas les raisons de ses absences.
Dans ces circonstances, la Cour ne pourrait spéculer si ses absences étaient justifiées, ni si la juridiction compétente aurait pu prendre des mesures visant à accélérer la procédure, tout en respectant les intérêts et les droits de la défense.
Par ailleurs, contrairement à ce que soutient le requérant, le fait que le Gouvernement n’a pas pu communiquer des détails concernant le déroulement de la procédure ne permet pas de tirer des conclusions quant au bien-fondé des allégations, la partie défenderesse étant dans l’impossibilité objective à fournir ces informations en raison du tri du dossier à l’expiration du délai légal de cinq ans prévu à cette fin.
Eu égard à ces considérations, la Cour estime qu’il convient de rejeter le grief comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
C.
Sur le grief relatif à la requalification de l’accusation
Le requérant estime que la requalification des faits opérée par le tribunal de district emporte violation de ses droits de la défense. Selon la Cour, il convient d’examiner ses griefs sur le terrain de l’article 6 de la Convention, qui se lit comme suit en ses parties pertinentes
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
(...)
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
a)
être informé, dans le plus court délai, dans une langue qu’il comprend et d’une manière détaillée, de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui
;
b)
disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense
;
»
La Cour rappelle que la Convention ne prohibe pas en tant que telle la requalification par le juge pénal, sauf si les circonstances dans lesquelles celle-ci se produit ne permettent pas à l’accusé de connaître en détail l’accusation portée contre lui ou de préparer efficacement sa défense (voir l’arrêt
Pélissier et Sassi
précité, §§ 51-63).
La Cour constate qu’en l’espèce, la qualification retenue porte exactement sur les mêmes faits que ceux qui ont été exposés dans la plainte de la victime. Le requérant a par conséquent eu l’opportunité de présenter pleinement son argumentation quant à la survenance ou non de ces faits.
Par ailleurs, à la différence de l’affaire
Pélissier et Sassi
précitée, la requalification a été opérée par le juge en première instance, à l’audience tenue le 1
er
avril 1999. Le tribunal a ordonné la notification de l’accusation requalifiée au requérant dans le but de lui donner la possibilité de préparer sa défense. Par la suite, l’affaire a été examinée par l’instance d’appel, qui était dotée de la plénitude de juridiction, et devant laquelle le requérant avait la possibilité d’invoquer tous les arguments qu’il jugeait utiles pour la défense de sa cause (voir,
a contrario,
l’affaire
Pélissier et Sassi
précitée).
Eu égard à tous ces éléments, la Cour conclut que le requérant a été informé d’une manière détaillée de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui et qu’il a disposé du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense. Partant, le grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
D.
Sur le grief relatif à la désignation d’un avocat d’office
Le requérant se plaint de ce que le tribunal de district a désigné un avocat d’office pour le représenter alors qu’il avait un avocat. Il y voit une violation de l’article 6 § 3 c), qui se lit comme suit
:
«
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
(...)
c)
se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent
;
»
La Cour relève d’emblée que le requérant ne démontre pas avoir invoqué ce grief devant l’instance d’appel. Il s’ensuit qu’il doit être rejeté pour non
‑
épuisement des voies de recours internes, conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
E.
Sur le grief concernant le refus allégué des tribunaux d’interroger les témoins désignés par le requérant
Le requérant soutient que le refus des tribunaux internes d’interroger certains témoins oculaires proposés par lui a méconnu l’article 6 § 3 d), ainsi libellé
:
«
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
(...)
d)
interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge
;
»
La Cour rappelle que la Convention n’accorde pas à l’accusé un droit illimité d’obtenir la convocation de témoins en justice et qu’il revient en principe aux juridictions nationales de juger de l’utilité d’une offre de preuve par témoins au sens autonome que ce terme possède dans le système de la Convention (voir, au sein d’une jurisprudence abondante,
Vidal c.
Belgique
, arrêt du 22 avril 1992, série A n
o
235
‑
B, § 33). Par ailleurs, il ne suffit pas, au requérant qui allègue la violation de l’article 6 § 3 d) de la Convention, de démontrer qu’il n’a pas pu interroger un certain témoin à décharge. Encore faut-il qu’il rende vraisemblable le fait que l’audition dudit témoin était nécessaire à la recherche de la vérité et que le refus des juridictions de l’interroger a causé un préjudice aux droits de la défense.
En l’espèce, la Cour relève que le requérant déplore le rejet de sa demande d’interroger certains témoins oculaires sans pourtant spécifier leurs noms, ni démontrer que leur audition aurait pu apporter des éléments nouveaux et pertinents pour l’examen de la cause.
Dans ces circonstances, la Cour ne peut conclure qu’il y a eu atteinte aux droits de la défense ; il convient donc de rejeter le grief pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention
;
Déclare
la requête irrecevable.
Claudia
Westerdiek
Peer
Lorenzen
Greffière
Président