ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8640/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8640/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 291/S din 09

noiembrie 2010, Tribunalul Brașov a admis în parte cererea de chemare în

judecată formulată de reclamantul H.A. în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și în consecință:

A constatat

caracterul politic al condamnării reclamantului, dispusă prin Sentința penală

2823/1987, și a măsurii administrative de strămutare luată împotriva

reclamantului.

A fost obligat

pârâtul să plătească reclamantului suma de 8.000 euro cu titlu de despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare și strămutare.

Au fost respinse

celelalte pretenții ale reclamantului.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut că reclamantul a participat la

revolta muncitorească din 15 noiembrie 1987 din Brașov. La acea vreme,

reclamantul era angajat la Î.A. Brașov.

Prin Sentința penală

nr. 2823 din 3 decembrie 1987 a Judecătoriei Brașov, pronunțată în ședința

publică de la C.Î.A. Brașov, reclamantul a fost condamnat la 1 an și 6 luni

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tulburare a liniștii publice

prevăzută de art. 321 C. pen.

Prin aceeași sentință

s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, timp de 2 ani plus

durata pedepsei, încadrarea în muncă a inculpaților condamnați, iar după

încadrare aceștia să fie dați în supravegherea colectivelor de muncă pentru a

se asigura reeducarea acestora.

În baza acestei

sentințe reclamantul a fost obligat să se mute la Botoșani, unde a fost

încadrat în muncă.

Familia

reclamantului, respectiv soția și copii, au vândut sau au predat apartamentul

în care locuiau și s-au mutat la Botoșani, pentru a fi împreună cu reclamantul.

Modul în care a fost

anchetat reclamantul a produs acestuia suferințe fizice și psihice, cu urmări

asupra stării de sănătate și în prezent.

Infracțiunea pentru

care a fost condamnat reclamantul nu este încadrată de Legea nr. 221/2009 ca

având caracter politic de drept, însă este de notorietate faptul că pe data de

15 noiembrie 1987 a avut loc o revoltă împotriva regimului comunist, nu acte de

huliganism de natură să tulbure ordinea și liniștea în cadrul unor secții ale

întreprinderii, așa cum s-a reținut în sentința de condamnare.

Chiar și faptul că

ședința de judecată a avut loc la C.Î.A. duce la concluzia caracterului politic

al condamnării, deoarece în această modalitate s-a intenționat să se atragă

atenția celorlalți muncitori asupra consecințelor răzvrătirii împotriva

regimului.

Față de starea de

fapt reținută și în conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 221/2009,

instanța a reținut caracterul politic al condamnării și strămutării suferite de

reclamant.

Având în vedere

pedeapsa aplicată, modalitatea de executare a acesteia precum și de drepturile

acordate reclamantului în baza Deciziei nr. 719/2001 a Direcției Muncii și

Solidarității Sociale a Județului Brașov și a Hotărârii nr. 6/2008 a Comisiei

pentru aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990, instanța a apreciat că

reclamantul este îndreptățit la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

prin condamnare și strămutare în cuantum de 8.000 euro.

Prin Decizia nr. 13

Ap din 1 februarie 2011 Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie și conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul

declarat de pârât și a respins cererea de obligare la plata de despăgubiri,

păstrând restul dispozițiilor sentinței.

Curtea de Apel a

reținut următoarele:

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare,

sunt neconstituționale. Textul declarat ca neconstituțional permitea instanței

judecătorești să acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral adus persoanei

condamnate politic sau care a suferit vreuna din măsurile administrative de

aceeași natură (art. 1 - 3 din Legea nr. 221/2009).

Conform art. 31 alin.

(1) din Legea nr. 47/1992 „Decizia prin care se constată neconstituționalitatea

unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o

ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”. Drept urmare decizia

instanței constituționale, sus-menționată, este obligatorie pentru instanța

judecătorească și își produce efectele indiferent de stadiul procesului, chiar

dacă se află în căile de atac.

De asemenea,

potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, text reiterat și în art. 31 alin.

(3) din Legea nr. 47/1992 „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare

constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval,

Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,

dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Este de observat că termenul de 45 zile, calculat de la data publicării

Deciziei nr. 1358/2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010), a expirat, fără ca să

intervină acordul normei cu dispozițiile Constituției, astfel că prevederea în

discuție și-a încetat efectele și în consecință instanța judecătorească se află

în imposibilitate de a mai hotărî în sensul acordării despăgubirilor morale în

temeiul acesteia.

Curtea a reținut

astfel că apelul este fondat, sentința primei instanțe fiind schimbată în parte

în sensul respingerii pretențiilor reclamantului de acordare a daunelor morale.

Au fost păstrate din sentință numai dispozițiile prin care s-a constatat caracterul

politic al condamnării și cele de respingere a pretențiilor totale, morale și

materiale, care nu au făcut obiect de critică în apel.

Împotriva

sus-menționatei hotărâri au declarat recurs părțile, criticând-o pentru

nelegalitate.

În dezvoltarea recursului

său reclamantul H.A. a susținut că în mod greșit a reținut Curtea de Apel că

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale se aplică cauzei de față.

La data introducerii

acțiunii exista un alt cadru legislativ, care recunoștea dreptul său la

despăgubiri, decizia instanței de contencios constituțional neputând avea efect

retroactiv.

A solicitat admiterea

recursului, modificarea deciziei Curții de Apel în sensul menținerii hotărârii

primei instanțe.

Pârâtul Statul Român,

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov a criticat menținerea

dispoziției primei instanțe privind constatarea caracterului politic al măsurii

aplicată reclamantului, susținând că nu au fost făcute dovezi în acest sens,

instanța de fond extrapolând nepermis dispozițiile legii speciale la situații

pe care actul normativ menționat nu le reglementează.

A solicitat ca

instanța de recurs să se raporteze și la faptul că reclamantul beneficiază de o

indemnizație lunară din partea statului, context în care nu mai este

îndreptățit să beneficieze de o reparație suplimentară.

Recursul

reclamantului este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se

circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în

interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Prin Deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție,

în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub

incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute

de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate

de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera ca reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art.

1 din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

Deciziilor nr. 1.358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale

nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra

raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun”

al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi

confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normate

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici nomele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr.

789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum Deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of.,

la data de 15 noiembrie 2010 iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 1 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal și nici nu a

afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurentul, întrucât,

prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul

legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat,

de asemenea, că: „prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca

urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat

eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate”.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Pentru considerentele

expuse, constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, nefiind

incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 C. proc. civ., invocate

de recurentă; Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul H.A.

Va fi respins

totodată și recursul pârâtului, întrucât, astfel cum legal a reținut Curtea de

Apel, obiectul criticilor în apel l-a constituit exclusiv dreptul la

despăgubiri prin raportare la dispozițiile deciziei Curții Constituționale și

nu caracterul politic al măsurii aplicate reclamantului.

Pe acest context,

critica invocată în recurs se vădește a fi formulată omisso medio, motiv pentru

care nu poate fi primită, cu consecința respingerii căii de atac exercitate de

pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamantul H.A. și de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Brașov împotriva Deciziei nr. 13 din 01 februarie 2011 pronunțată de Curtea de

Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de

conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 decembrie 2011.