ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8640/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 291/S din 09 noiembrie 2010, Tribunalul Brașov a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul H.A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și în consecință: A constatat caracterul politic al condamnării reclamantului, dispusă prin Sentința penală 2823/1987, și a măsurii administrative de strămutare luată împotriva reclamantului. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 8.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare și strămutare. Au fost respinse celelalte pretenții ale reclamantului. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că reclamantul a participat la revolta muncitorească din 15 noiembrie 1987 din Brașov.

La acea vreme, reclamantul era angajat la Î.A. Brașov. Prin Sentința penală nr. 2823 din 3 decembrie 1987 a Judecătoriei Brașov, pronunțată în ședința publică de la C.Î.A. Brașov, reclamantul a fost condamnat la 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tulburare a liniștii publice prevăzută de art. 321 C. pen. Prin aceeași sentință s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, timp de 2 ani plus durata pedepsei, încadrarea în muncă a inculpaților condamnați, iar după încadrare aceștia să fie dați în supravegherea colectivelor de muncă pentru a se asigura reeducarea acestora. În baza acestei sentințe reclamantul a fost obligat să se mute la Botoșani, unde a fost încadrat în muncă.

Familia reclamantului, respectiv soția și copii, au vândut sau au predat apartamentul în care locuiau și s-au mutat la Botoșani, pentru a fi împreună cu reclamantul. Modul în care a fost anchetat reclamantul a produs acestuia suferințe fizice și psihice, cu urmări asupra stării de sănătate și în prezent. Infracțiunea pentru care a fost condamnat reclamantul nu este încadrată de Legea nr. 221/2009 ca având caracter politic de drept, însă este de notorietate faptul că pe data de 15 noiembrie 1987 a avut loc o revoltă împotriva regimului comunist, nu acte de huliganism de natură să tulbure ordinea și liniștea în cadrul unor secții ale întreprinderii, așa cum s-a reținut în sentința de condamnare.

Chiar și faptul că ședința de judecată a avut loc la C.Î.A. duce la concluzia caracterului politic al condamnării, deoarece în această modalitate s-a intenționat să se atragă atenția celorlalți muncitori asupra consecințelor răzvrătirii împotriva regimului. Față de starea de fapt reținută și în conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 221/2009, instanța a reținut caracterul politic al condamnării și strămutării suferite de reclamant. Având în vedere pedeapsa aplicată, modalitatea de executare a acesteia precum și de drepturile acordate reclamantului în baza Deciziei nr. 719/2001 a Direcției Muncii și Solidarității Sociale a Județului Brașov și a Hotărârii nr. 6/2008 a Comisiei pentru aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990, instanța a apreciat că reclamantul este îndreptățit la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare și strămutare în cuantum de 8.000 euro.

Prin Decizia nr. 13 Ap din 1 februarie 2011 Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie și conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul declarat de pârât și a respins cererea de obligare la plata de despăgubiri, păstrând restul dispozițiilor sentinței. Curtea de Apel a reținut următoarele: Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale. Textul declarat ca neconstituțional permitea instanței judecătorești să acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral adus persoanei condamnate politic sau care a suferit vreuna din măsurile administrative de aceeași natură (art. 1 - 3 din Legea nr. 221/2009).

Conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 „Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”. Drept urmare decizia instanței constituționale, sus-menționată, este obligatorie pentru instanța judecătorească și își produce efectele indiferent de stadiul procesului, chiar dacă se află în căile de atac. De asemenea, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, text reiterat și în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”. Este de observat că termenul de 45 zile, calculat de la data publicării Deciziei nr. 1358/2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010), a expirat, fără ca să intervină acordul normei cu dispozițiile Constituției, astfel că prevederea în discuție și-a încetat efectele și în consecință instanța judecătorească se află în imposibilitate de a mai hotărî în sensul acordării despăgubirilor morale în temeiul acesteia. Curtea a reținut astfel că apelul este fondat, sentința primei instanțe fiind schimbată în parte în sensul respingerii pretențiilor reclamantului de acordare a daunelor morale. Au fost păstrate din sentință numai dispozițiile prin care s-a constatat caracterul politic al condamnării și cele de respingere a pretențiilor totale, morale și materiale, care nu au făcut obiect de critică în apel.

Împotriva sus-menționatei hotărâri au declarat recurs părțile, criticând-o pentru nelegalitate. În dezvoltarea recursului său reclamantul H.A. a susținut că în mod greșit a reținut Curtea de Apel că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale se aplică cauzei de față. La data introducerii acțiunii exista un alt cadru legislativ, care recunoștea dreptul său la despăgubiri, decizia instanței de contencios constituțional neputând avea efect retroactiv. A solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei Curții de Apel în sensul menținerii hotărârii primei instanțe. Pârâtul Statul Român, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov a criticat menținerea dispoziției primei instanțe privind constatarea caracterului politic al măsurii aplicată reclamantului, susținând că nu au fost făcute dovezi în acest sens, instanța de fond extrapolând nepermis dispozițiile legii speciale la situații pe care actul normativ menționat nu le reglementează.

A solicitat ca instanța de recurs să se raporteze și la faptul că reclamantul beneficiază de o indemnizație lunară din partea statului, context în care nu mai este îndreptățit să beneficieze de o reparație suplimentară.

Recursul reclamantului este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție: Prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera ca reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1.358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normate declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici nomele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010 iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 1 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal și nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: „prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate”.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. Pentru considerentele expuse, constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, nefiind incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 C. proc. civ., invocate de recurentă; Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul H.A. Va fi respins totodată și recursul pârâtului, întrucât, astfel cum legal a reținut Curtea de Apel, obiectul criticilor în apel l-a constituit exclusiv dreptul la despăgubiri prin raportare la dispozițiile deciziei Curții Constituționale și nu caracterul politic al măsurii aplicate reclamantului. Pe acest context, critica invocată în recurs se vădește a fi formulată omisso medio, motiv pentru care nu poate fi primită, cu consecința respingerii căii de atac exercitate de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul H.A. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov împotriva Deciziei nr. 13 din 01 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 decembrie 2011.