ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5751/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

La data de 22 decembrie

2009, reclamanta V.P. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, pentru ca în baza dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009,

să fie obligat la plata unor daune în cuantum de 50.000 euro, cu titlu de despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a supunerii sale unei măsuri administrative

abuzive, cu caracter politic, precum și la plata unor daune – în același cuantum,

de 50.000 euro – reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de părinții

săi, T.S. și T.M., actualmente decedați, ca urmare a strămutării acestora din Mangalia,

județul Constanța, în comuna H., județul Brașov, unde li s-a stabilit domiciliu

forțat.

La 29 ianuarie 2010, reclamanta și-a completat

acțiunea, învederând instanței că înțelege să solicite obligarea pârâtului de a-i

achita în plus, o altă sumă – în cuantum de 50.000 euro – reprezentând despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit de către bunicii săi – V.D. și V.P.S., în prezent

decedați – ca urmare a supunerii acestora acelorași măsuri administrative cu caracter

politic, a strămutării și stabilirii domiciliului forțat.

Investit în primă instanță,

Tribunalul Brașov, secția civilă, prin sentința nr. 117/D din 16 aprilie 2010, a

admis în parte cererea, astfel cum a fost completată și în consecință a obligat

pârâtul să-i achite reclamantei suma de 25.000 euro, echivalentul în RON, cu titlu

de despăgubiri.

A respins restul pretențiilor

formulate de reclamantă.

Pentru a se pronunța astfel,

prima instanță a reținut în esență că părinții reclamantei au avut domiciliul forțat

în comuna H., județul Brașov începând cu data de 25 februarie 1954 și până la data

de 22 noiembrie 1976, iar apoi, începând cu data de 10 ianuarie 1978 și până la

decesul acestora din 8 mai 2006 și respectiv 2 ianuarie 2005, astfel cum reiese

din adresele emise de către S.P.C.L.E.P. C. și respectiv adresa din 7 februarie

2002, a Ministerului Justiției – Direcția Instanțelor Militare.

Tot astfel, mai arată

instanța fondului, prin sentința nr. 606 din 1 iunie 2009, dată de Tribunalul Brașov,

secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, s-a stabilit că, în

realitate, măsura domiciliului forțat instituită în ceea ce îi privește pe părinții

reclamantei a încetat nu la data stipulată în documentele emise de către autorități,

ci la data de 21 august 1963, dată până la care aceștia au fost supravegheați de

organele fostei miliții și nu puteau părăsi localitatea, decât cu aprobare prealabilă.

În ceea ce o privește

pe reclamantă, deși născută ulterior luării măsurii administrative față de părinții

săi, a fost și ea afectată de strămutarea acestora și interdicțiile impuse, putându-se

concluziona că a avut domiciliu obligatoriu.

Ca atare, s-a apreciat

că reclamanta – conform dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege – este îndreptățită

să solicite despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, atât în nume propriu cât

și în calitate de succesor în drepturi al antecesorilor săi, la cuantificarea acestora

luându-se în considerare atât perioada de timp pentru care a operat această măsură

cât și faptul că reclamanta și părinții acesteia au beneficiat de măsurile reparatorii

instituite prin Decretul-lege nr. 118/1990.

Apelul declarat împotriva

acestei hotărâri, de Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,

prin D.G.F.P. Brașov, a fost admis de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, care,

prin decizia din 9 septembrie 2010 a schimbat în parte sentința, în sensul că a

obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 7.750 euro, în loc de 25.000 euro,

în RON la data plății, cu titlu de despăgubiri.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de control judiciar, a reținut în esență că dreptul la acordarea de despăgubiri

ca urmare a „condamnării” părinților și bunicilor se naște direct în patrimoniul

succesorului, neavând loc o transmitere a dreptului pe cale succesorală, cum greșit

susține pârâtul.

La stabilirea noului cuantum

al despăgubirilor, instanța de apel a avut în vedere, pe de o parte măsurile reparatorii

de care a beneficiat reclamanta în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, dar și

prevederile O.U.G. nr. 62/2010, pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009,

iar pe de altă parte, durata măsurii abuzive și consecințele produse asupra persoanei

și familiei sale care, fără a constitui un „preț al durerii”, reprezintă o reparație

pentru prejudicii greu de cuantificat la nivel material.

Ca urmare, s-au acordat

despăgubiri în cuantum de 5.000 euro pentru prejudiciul suferit de reclamantă ca

efect al măsurii administrative cu caracter politic, 1.500 euro pentru descendenții

de gradul 1 și 1.250 euro, pentru descendenții de gradul 2.

În cauză, a declarat recurs

în termen legal, D.G.F.P. Brașov pentru Ministerul Finanțelor Publice, în reprezentarea

Statului Român, care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., critică decizia din apel după cum urmează:

- în mod greșit instanța

de control judiciar a obligat pârâtul la plata sumei de 7.750 euro, cu titlu de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, fără a se ține cont de faptul că reclamanta

a beneficiat deja de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 și a încasat o sumă

lunară, recunoscută prin acțiunea introductivă, sumă care pe parcurs a fost reactualizată.

Tot astfel nu s-a reținut

că în baza acestui act normativ reclamanta a mai beneficiat și de alte facilități

la plata impozitelor locale, asistență medicală, medicamente, călătorii gratuite

etc.

- instanța nu a avut rol

activ și nu a solicitat reclamantei să depună dovada sumelor încasate până în prezent

în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.

Tot astfel, toate afirmațiile

acesteia legate de existența unor persecuții politice rămân la nivel de simple expuneri,

nesusținute de probe concludente.

- jurisprudența C.E.D.O.,

nu impune nicio obligație a Statului Român de a acorda daune morale foștilor deținuți

politici.

De altfel, se mai arată,

prin decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituțională, a abrogat textul în baza căruia

s-a fundamentat cererea introductivă reținând că acesta are aceeași finalitate cu

prevederile art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și constituie o reglementare paralelă.

- s-a încălcat principiul

echității întrucât reclamanta, născută după strămutarea părinților săi, nu a făcut

dovada existenței unor consecințe ulterioare ale acestei măsuri, în persoana sa,

care să-i confere un drept la desdăunare.

Recursul se privește ca

fondat, urmând a fi admis, în limitele și pentru considerentele ce succed.

În examinarea căii extraordinare

de atac și analizarea criticilor formulate de recurent împotriva hotărârii atacate

este important a se preciza, dintru început, că împrejurarea acordării unor drepturi

reclamantei, în baza Decretului-lege nr. 118/1990, nu înlătură de plano, beneficiul

acesteia la despăgubiri, în temeiul Legii nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral

suferit ca efect al măsurii administrative cu caracter politic la care pretinde

că a fost supusă, ea și autorii săi, în perioada comunistă, acesta fiind doar un

criteriu legal de cuantificare a daunelor morale acordate în temeiul acestei legi

căreia, în practica lor constantă, instanțele i-au recunoscut caracterul de complinire.

Soluția rezidă din modul

de redactare al dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009.

Astfel, la lit. a) se

prevede că la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral se

va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în

temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999 iar la lit. b) se

prevede acordarea despăgubirilor materiale numai dacă bunurile confiscate prin hotărârea

de condamnare sau ca efect al măsurii administrative nu i-au fost restituite celui

în cauză, în natură sau prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale

Legii nr. 247/2005.

Tot astfel, nici Decizia

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu produce vreun efect în

privința situației reclamantei din prezenta cauză, cât timp a intervenit după pronunțarea

unei hotărâri definitive de recunoaștere a dreptului pretins, care-i conferă reclamantei

situația de titular al unui „bun” în sensul Convenției.

Față de efectul ex nunc

recunoscut deciziilor Curții Constituționale, prezumția de constituționalitate a

legii atacate este înlăturată numai ulterior publicării deciziei instanței de contencios

constituțional care, a avut loc după pronunțarea în cauză a unei hotărâri definitive.

În termenii Convenției

Europene a Drepturilor Omului însă, la care recurentul face trimitere, criteriul

echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana

vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit,

cu efecte compensatorii, dar, în același timp, ca despăgubirile să nu reprezinte

amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru

victime.

Din această perspectivă

se apreciază ca fiind fondată critica vizând lipsa de preocupare a instanțelor în

a stabili, raportat la datele concrete ale cauzei, care este atingerea reală adusă

de măsura administrativă, cu caracter politic, invocată, prestigiului și respectiv

demnității persoanei ce s-a pretins astfel lezată, precum și suferințele fizice

și psihice cauzate, pentru ca în final să se poată ajunge la aplicarea judicioasă

a principiului echității.

Chiar dacă, așa cum s-a

arătat mai sus, beneficiarul unei indemnizații acordate în baza Decretului-lege

nr. 118/1990 nu este exclus de la acordarea despăgubirilor în temeiul Legii nr.

221/2009, mutatis-mutandis această calitate nu-i conferă automat beneficiul acordării

unor despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit, decât dacă face dovada existenței

unui asemenea prejudiciu.

În speță, din actele cauzei

rezultă că reclamanta s-a născut ulterior strămutării părinților săi Ț.S. și Ț.M.

– prin decizia M.A.I. nr. 239/1953 – respectiv la 4 februarie 1954, la data ridicării

restricțiilor domiciliare (10 mai 1954) aceasta având vârsta de 3 luni (a se vedea

în acest sens adresa Ministerului Apărării – Direcția Instanțelor Militare nr. 1681

din 10 noiembrie 2008, cât și adresa 1357/2007).

Tot astfel, nu s-a lămurit

chestiunea localității unde s-a dispus strămutarea, reclamanta indicând comuna H.,

județul Brașov, în timp ce toate actele oficiale fac vorbire de localitatea M.,

județul Ialomița, părăsită de cei în cauză imediat după ridicarea măsurii.

De altfel, ambii părinți

ai reclamantei și-au păstrat domiciliul din comuna H., județul Brașov, până la data

decesului, survenit la 3 ianuarie 2005 și respectiv 8 mai 2006, împrejurare ce urmează

a fi avută în vedere, în aprecierea asupra caracterului de „domiciliu obligatoriu”

al șederii lor pe raza acestei localități.

Așa fiind, în considerarea

celor ce preced, recursul urmează a se admite, cu consecința casării deciziei recurate

și a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâta D.G.F.P. a județului Brașov, reprezentantă a Ministerul Finanțelor Publice

pentru Statul Român împotriva deciziei nr. 98/Ap din 09 septembrie 2010 a Curții

de Apel Brașov, Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte

de muncă și asigurări sociale.

Casează decizia recurată

și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 05 iulie 2011.