ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5751/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La data de 22 decembrie 2009, reclamanta V.P. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca în baza dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, să fie obligat la plata unor daune în cuantum de 50.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a supunerii sale unei măsuri administrative abuzive, cu caracter politic, precum și la plata unor daune – în același cuantum, de 50.000 euro – reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de părinții săi, T.S. și T.M., actualmente decedați, ca urmare a strămutării acestora din Mangalia, județul Constanța, în comuna H., județul Brașov, unde li s-a stabilit domiciliu forțat.

La 29 ianuarie 2010, reclamanta și-a completat acțiunea, învederând instanței că înțelege să solicite obligarea pârâtului de a-i achita în plus, o altă sumă – în cuantum de 50.000 euro – reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de către bunicii săi – V.D. și V.P.S., în prezent decedați – ca urmare a supunerii acestora acelorași măsuri administrative cu caracter politic, a strămutării și stabilirii domiciliului forțat. Investit în primă instanță, Tribunalul Brașov, secția civilă, prin sentința nr. 117/D din 16 aprilie 2010, a admis în parte cererea, astfel cum a fost completată și în consecință a obligat pârâtul să-i achite reclamantei suma de 25.000 euro, echivalentul în RON, cu titlu de despăgubiri.

A respins restul pretențiilor formulate de reclamantă. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că părinții reclamantei au avut domiciliul forțat în comuna H., județul Brașov începând cu data de 25 februarie 1954 și până la data de 22 noiembrie 1976, iar apoi, începând cu data de 10 ianuarie 1978 și până la decesul acestora din 8 mai 2006 și respectiv 2 ianuarie 2005, astfel cum reiese din adresele emise de către S.P.C.L.E.P. C. și respectiv adresa din 7 februarie 2002, a Ministerului Justiției – Direcția Instanțelor Militare.

Tot astfel, mai arată instanța fondului, prin sentința nr. 606 din 1 iunie 2009, dată de Tribunalul Brașov, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, s-a stabilit că, în realitate, măsura domiciliului forțat instituită în ceea ce îi privește pe părinții reclamantei a încetat nu la data stipulată în documentele emise de către autorități, ci la data de 21 august 1963, dată până la care aceștia au fost supravegheați de organele fostei miliții și nu puteau părăsi localitatea, decât cu aprobare prealabilă. În ceea ce o privește pe reclamantă, deși născută ulterior luării măsurii administrative față de părinții săi, a fost și ea afectată de strămutarea acestora și interdicțiile impuse, putându-se concluziona că a avut domiciliu obligatoriu.

Ca atare, s-a apreciat că reclamanta – conform dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege – este îndreptățită să solicite despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, atât în nume propriu cât și în calitate de succesor în drepturi al antecesorilor săi, la cuantificarea acestora luându-se în considerare atât perioada de timp pentru care a operat această măsură cât și faptul că reclamanta și părinții acesteia au beneficiat de măsurile reparatorii instituite prin Decretul-lege nr. 118/1990. Apelul declarat împotriva acestei hotărâri, de Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Brașov, a fost admis de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, care, prin decizia din 9 septembrie 2010 a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 7.750 euro, în loc de 25.000 euro, în RON la data plății, cu titlu de despăgubiri.

Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar, a reținut în esență că dreptul la acordarea de despăgubiri ca urmare a „condamnării” părinților și bunicilor se naște direct în patrimoniul succesorului, neavând loc o transmitere a dreptului pe cale succesorală, cum greșit susține pârâtul. La stabilirea noului cuantum al despăgubirilor, instanța de apel a avut în vedere, pe de o parte măsurile reparatorii de care a beneficiat reclamanta în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, dar și prevederile O.U.G. nr. 62/2010, pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009, iar pe de altă parte, durata măsurii abuzive și consecințele produse asupra persoanei și familiei sale care, fără a constitui un „preț al durerii”, reprezintă o reparație pentru prejudicii greu de cuantificat la nivel material.

Ca urmare, s-au acordat despăgubiri în cuantum de 5.000 euro pentru prejudiciul suferit de reclamantă ca efect al măsurii administrative cu caracter politic, 1.500 euro pentru descendenții de gradul 1 și 1.250 euro, pentru descendenții de gradul 2. În cauză, a declarat recurs în termen legal, D.G.F.P. Brașov pentru Ministerul Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului Român, care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică decizia din apel după cum urmează: - în mod greșit instanța de control judiciar a obligat pârâtul la plata sumei de 7.750 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, fără a se ține cont de faptul că reclamanta a beneficiat deja de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 și a încasat o sumă lunară, recunoscută prin acțiunea introductivă, sumă care pe parcurs a fost reactualizată.

Tot astfel nu s-a reținut că în baza acestui act normativ reclamanta a mai beneficiat și de alte facilități la plata impozitelor locale, asistență medicală, medicamente, călătorii gratuite etc. - instanța nu a avut rol activ și nu a solicitat reclamantei să depună dovada sumelor încasate până în prezent în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990. Tot astfel, toate afirmațiile acesteia legate de existența unor persecuții politice rămân la nivel de simple expuneri, nesusținute de probe concludente. - jurisprudența C.E.D.O., nu impune nicio obligație a Statului Român de a acorda daune morale foștilor deținuți politici. De altfel, se mai arată, prin decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituțională, a abrogat textul în baza căruia s-a fundamentat cererea introductivă reținând că acesta are aceeași finalitate cu prevederile art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și constituie o reglementare paralelă.

- s-a încălcat principiul echității întrucât reclamanta, născută după strămutarea părinților săi, nu a făcut dovada existenței unor consecințe ulterioare ale acestei măsuri, în persoana sa, care să-i confere un drept la desdăunare. Recursul se privește ca fondat, urmând a fi admis, în limitele și pentru considerentele ce succed.

În examinarea căii extraordinare de atac și analizarea criticilor formulate de recurent împotriva hotărârii atacate este important a se preciza, dintru început, că împrejurarea acordării unor drepturi reclamantei, în baza Decretului-lege nr. 118/1990, nu înlătură de plano, beneficiul acesteia la despăgubiri, în temeiul Legii nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral suferit ca efect al măsurii administrative cu caracter politic la care pretinde că a fost supusă, ea și autorii săi, în perioada comunistă, acesta fiind doar un criteriu legal de cuantificare a daunelor morale acordate în temeiul acestei legi căreia, în practica lor constantă, instanțele i-au recunoscut caracterul de complinire. Soluția rezidă din modul de redactare al dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009.

Astfel, la lit. a) se prevede că la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999 iar la lit. b) se prevede acordarea despăgubirilor materiale numai dacă bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative nu i-au fost restituite celui în cauză, în natură sau prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005. Tot astfel, nici Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu produce vreun efect în privința situației reclamantei din prezenta cauză, cât timp a intervenit după pronunțarea unei hotărâri definitive de recunoaștere a dreptului pretins, care-i conferă reclamantei situația de titular al unui „bun” în sensul Convenției.

Față de efectul ex nunc recunoscut deciziilor Curții Constituționale, prezumția de constituționalitate a legii atacate este înlăturată numai ulterior publicării deciziei instanței de contencios constituțional care, a avut loc după pronunțarea în cauză a unei hotărâri definitive. În termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului însă, la care recurentul face trimitere, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același timp, ca despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

Din această perspectivă se apreciază ca fiind fondată critica vizând lipsa de preocupare a instanțelor în a stabili, raportat la datele concrete ale cauzei, care este atingerea reală adusă de măsura administrativă, cu caracter politic, invocată, prestigiului și respectiv demnității persoanei ce s-a pretins astfel lezată, precum și suferințele fizice și psihice cauzate, pentru ca în final să se poată ajunge la aplicarea judicioasă a principiului echității. Chiar dacă, așa cum s-a arătat mai sus, beneficiarul unei indemnizații acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990 nu este exclus de la acordarea despăgubirilor în temeiul Legii nr. 221/2009, mutatis-mutandis această calitate nu-i conferă automat beneficiul acordării unor despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit, decât dacă face dovada existenței unui asemenea prejudiciu.

În speță, din actele cauzei rezultă că reclamanta s-a născut ulterior strămutării părinților săi Ț.S. și Ț.M. – prin decizia M.A.I. nr. 239/1953 – respectiv la 4 februarie 1954, la data ridicării restricțiilor domiciliare (10 mai 1954) aceasta având vârsta de 3 luni (a se vedea în acest sens adresa Ministerului Apărării – Direcția Instanțelor Militare nr. 1681 din 10 noiembrie 2008, cât și adresa 1357/2007). Tot astfel, nu s-a lămurit chestiunea localității unde s-a dispus strămutarea, reclamanta indicând comuna H., județul Brașov, în timp ce toate actele oficiale fac vorbire de localitatea M., județul Ialomița, părăsită de cei în cauză imediat după ridicarea măsurii.

De altfel, ambii părinți ai reclamantei și-au păstrat domiciliul din comuna H., județul Brașov, până la data decesului, survenit la 3 ianuarie 2005 și respectiv 8 mai 2006, împrejurare ce urmează a fi avută în vedere, în aprecierea asupra caracterului de „domiciliu obligatoriu” al șederii lor pe raza acestei localități. Așa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se admite, cu consecința casării deciziei recurate și a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta D.G.F.P. a județului Brașov, reprezentantă a Ministerul Finanțelor Publice pentru Statul Român împotriva deciziei nr. 98/Ap din 09 septembrie 2010 a Curții de Apel Brașov, Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 05 iulie 2011.