ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3691/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Vrancea sub nr. 221/91/2010, reclamanta T.T. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 600.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceasta (în nume propriu), dar și pentru prejudiciile morale suferite de tatăl său C.I. și mama sa C.M. (ambii în prezent decedați) ca urmare a luării măsurii administrative cu caracter politic de stabilire a domiciliului obligatoriu pentru toți în comuna D.N. județul Călărași în perioada 18 iunie 1951-01 aprilie 1956. La data de 24 februarie 2010 pârâtul Statul Român a depus întâmpinare invocând, pe cale de excepție, nulitatea acțiunii, potrivit art. 133 pct. 1 C. proc.

civ., față de faptul că aceasta nu este semnată de reclamantă, ci doar de avocat. Pe fondul cauzei pârâtul a susținut că suma solicitată, de 600.000 euro, este exagerat de mare față de salariul minim pe economie, că legiuitorul a urmărit repararea daunelor morale efectiv suferite, și nu o îmbogățire fără justă cauză și că, în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, s-au oferit doar 22.500 euro daune morale moștenitorului unei persoane decedate în timpul detenției (Orak C.Turcia) și că trebuiesc avute în vedere și drepturile acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999. De asemenea a solicitat să se aibă în vedere durata efectivă a restricției domiciliare și măsura în care a creat un prejudiciu de imagine persoanelor respective.

Prin sentința civilă nr. 237 din 12 aprilie 2010 a Tribunalului Vrancea a fost respinsă ca neîntemeiată excepția nulității acțiunii invocată de pârât și a fost admisă în parte acțiunea reclamantei, pârâtul fiind obligat să plătească reclamantei sumele de: - 12.000 euro în nume propriu, - 15.000 euro ca descendentă a defunctei C.M. și - 20.000 euro ca descendentă a defunctului C.I., toate în echivalent în lei la cursul B.N.R. la data plății, reprezentând despăgubiri morale. Instanța de fond a reținut, în esență, că cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă nu este nulă atât timp cât, față de delegația de la pagina 2 și dispozițiile art. 67 alin. (1) și art. 68 alin. (1) și (3) C. proc.

civ., a fost semnată prin avocat purtând și ștampila cabinetului individual. Pe fondul cauzei, instanța a reținut, că potrivit deciziei M.A.I. nr. 200/1951, la data de 18 iunie 1951 reclamanta și părinții săi C.I. și C.M., toți născuți în U.R.S.S., au fost strămutați din J. (Timiș) și li s-a fixat domiciliu obligatoriu în localitatea D.N. Tatăl reclamantei a decedat în anul 1984, iar mama în anul 2009. S-a reținut că, potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, respectiva măsură constituie măsură administrativă cu caracter politic, iar, conform art. 5 alin. (1) lit. a) același act normativ, reclamanta are dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceasta în nume propriu, cât și ca moștenitoare (descendent gr.

I) a fiecăruia dintre părinți, urmare dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu. Pentru stabilirea cuantumului daunelor morale instanța de fond a avut în vedere durata măsurii care, potrivit susținerilor reclamantei, a expirat la 01 aprilie 1956. Instanța a mai avut în vedere și împrejurarea că cele trei persoane au rămas o perioadă îndelungată după ridicarea măsurii în localitatea în care au fost strămutate, reclamanta până în 1960-1962, iar părinții săi până în 1978. Așa fiind, față de adresa M.A.I., adresa M.A.p.N. către instanță, care face referire la decizia M.A.I. nr. 2220/1995 și hotărârea comisiei pe Decretul-Lege nr. 118/1990 pentru mama reclamantei care reține anularea măsurii pe 01 septembrie 1955 instanța a apreciat că această din urmă dată este cea a ridicării măsurii nefiind posibil ca o decizie din anul 1955 să-și producă legal efectele la 01 aprilie 1956, măsura durând deci 4 ani și 2 ½ luni.

De asemenea, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) și alin. (4), la stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța a mai avut în vedere că atât reclamanta cât și mama sa până la deces au beneficiat de indemnizațiile lunare stabilite în anul 1990 potrivit Decretului-Lege nr. 118/1990 modificate, respectiv indexate periodic prin ordonanța de urgenșă a guvernului sau hotarârea guvernului și de facilitățile acordate prin O.G. nr. 214/1999, iar reclamanta și de 7 ani și 2 luni vechime în muncă neîntreruptă în aceeași unitate. Prin stabilirea unui alt domiciliu pe care reclamanta și părinții săi și-l aleseseră în localitatea J. în urmă cu 5-6 ani (1944) după refugiul din Basarabia unde s-au născut toți și prin condițiile în care au fost nevoiți să trăiască și să muncească, instanța a reținut că acestora le-au fost provocate traume psihice și chiar și fizice.

S-a apreciat că reclamantei nu i-a fost cauzat și un prejudiciu de imagine și nici nu a fost supusă oprobiului public date fiind vârsta reclamantei pe perioada măsurii (11-15 ani), faptul că ulterior aceasta și-a terminat studiile și a avut o muncă de birou cât și faptul că într-un fel s-au adaptat condițiilor aceasta rămânând în D.N., după ridicarea măsurii aproximativ 5-7 ani, iar părinții peste 20 de ani. Ținând seama de consecințele negative din punct de vedere psihic și chiar și fizic raportat la durata măsurii, precum și de împrejurarea că reclamanta și mama sa au beneficiat de dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990 și O.G. nr. 214/1999, instanța a stabilit o sumă globală pentru fiecare care să compenseze prejudiciul moral cauzat fără ca prin acestea să se încerce o reparare cu mult peste vătămarea produsă.

Împotriva sentinței civile nr. 237 din 12 aprilie 2010 a Tribunalului Vrancea au declarat apel reclamanta și pârâtul criticând-o pe motive de nelegalitate și netemeinicie. În esență, reclamanta a susținut că suma de bani acordată cu titlu de daune morale este mult prea mică, prejudiciul moral suferit de ea și de familia sa fiind greșit apreciat. A susținut că în mod greșit s-a reținut că perioada pentru care familia sa a avut stabilit domiciliul obligatoriu în comuna D.N. a fost de 4 ani 2 luni și 15 zile în loc de 4 ani 9 luni și 12 zile în condițiile în care decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955 nu și-a produs efecte de la data emiterii.

Pe de altă parte, apelanta a mai susținut că tot în mod netemeinic instanța de fond a avut în vedere la diminuarea cuantumului daunelor morale pe care le-a acordat împrejurarea că ea, reclamanta ar fi beneficiat de recunoașterea unei vechimi în muncă de 7 ani și 2 luni, aceasta fiind o recunoaștere tardivă a unui drept care oricum revine oricărui cetățean care muncește. Cât privește prejudiciul de imagine suferit de reclamantă și de familia sa, apelanta a susținut că acesta este evident în condițiile în care ea, împreună cu familia, au fost abandonați pe o miriște din Bărăgan, viața schimbându-li-se complet. A solicitat admiterea apelului și schimbarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.

În apelul său, pârâtul Statul Român a reiterat excepția nulității acțiunii reclamantei rezultând din aceea că aceasta nu a fost semnată decât de către avocat. Pe fond, a susținut că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală, nejustificându-se acordarea de daune morale reclamantei pentru părinții săi care sunt decedați. Pe de altă parte, instanța de fond nu a motivat de ce pentru mama sa reclamanta a primit 15.000 euro, iar pentru tatăl ei 20.000 euro. A mai susținut că, oricum, prejudiciul moral nu a fost dovedit, că daunele morale sunt exagerate și reprezintă un folos material necuvenit acordat reclamantei, fără justificare cauzală, astfel încât a solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca nefondată, iar, în subsidiar, schimbarea în parte a sentinței în sensul reducerii cuantumului daunelor morale.

Prin decizia civilă nr. 193/A/2010, Curtea de Apel Galați a respins apelurile. În motivarea deciziei s-a reținut că excepția nulității acțiunii invocată de pârât a fost în mod legal soluționată în sensul respingerii acesteia, acțiunea dedusă judecății fiind semnată de apărătorul reclamantei în virtutea împuternicirii exprese pe care acesta a avut-o din partea reclamantei și care îi conferă dreptul de a face în numele acesteia orice act procedural, inclusiv să semneze cererea de chemare în judecată. Curtea a constatat că în mod legal și temeinic instanța de fond a reținut că pretențiile reclamantei constând în acordarea de daune morale pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare măsurii administrative cu caracter politic de stabilire a domiciliului familiei sale obligatoriu în comuna D.N.

din perioada comunistă sunt justificate chiar și în condițiile în care reclamanta și mama sa au beneficiat anterior și de drepturile acordate prin Decretul–Lege nr. 118/1990 și prin O.U.G. nr. 214/1999. Sub acest aspect, nu interesează dacă persoana respectivă a beneficiat anterior sau nu de măsurile reparatorii acordate prin Decretul–Lege nr. 118/1990 sau prin O.U.G. nr. 214/1999, aceste măsuri reparatorii urmând a fi avute în vedere doar la stabilirea cuantumului despăgubirilor ce urmează a fi acordate în baza noului act normativ.

În aprecierea justeții acordorii despăgubirilor la care se referă Legea nr. 221/2009 s-a reținut că instanța este obligată să verifice dacă într-adevăr solicitantul a suferit o condamnare politică sau a fost victima unei măsuri administrative cu caracter politic, ori dacă are calitatea de soț sau descendent al unei astfel de persoane până la gradul al II-lea, fiind lipsită de relevanță, din acest punct de vedere, împrejurarea că solicitantul sau cel pe care îl succede a beneficiat anterior și de prevederile Decretul-Lege nr. 118/1990 ori ale O.U.G. nr. 214/1999.

În speță, reclamanta a fost ea însăși victima regimului comunist, făcând obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, alături de familia sa, și, totodată, este descendent de gradul I al părinților ei, având, astfel, dreptul de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciile care i-au fost create prin aplicarea măsurii administrative cu caracter politic a stabilirii domiciliului obligatoriu într-o altă localitate, atât în nume propriu, cât și în calitate de descendentă a părinților ei.

În ce privește cuantumul despăgubirilor, întrucât legea nu prevede criterii pe baza cărora prejudiciul moral să poată fi cuantificat, daunele morale urmează a fi stabilite prin aprecierea consecințelor negative suferite de cel în cauză, atât în plan fizic cât și în plan psihic, a importanței valorilor lezate, a măsurii în care aceste valori au fost lezate, a intensității percepției consecințelor vătămării și a măsurii în care situația familială, profesională și socială a celui în cauză a fost afectată. Toate aceste criterii de apreciere a prejudiciului moral trebuie să respecte principiul rezonabilității și al echității și să corespundă cu prejudiciul real și efectiv suferit de victimă, adică să respecte principiul proporționalității.

În cauză, în mod evident, reclamanta și familia sa au suferit un prejudiciu moral, luarea acestora din domiciliu în plină noapte, fără nicio explicație, sub amenințarea armelor, urcarea lor în vagoane și transportarea spre o destinație necunoscută unde au fost abandonați atribuindu-li-se un lot de pământ pe care au fost nevoiți să își refacă, practic, toată viața, fiind de natură a aduce atingere valorilor care definesc personalitatea umană și care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea sa corporală, la demnitate, onoare, libertate de gândire și de conștiință, ceea ce o îndreptățește pe reclamantă să solicite repararea acestui prejudiciu moral.

Perioada efectivă în care reclamanta și familia sa au fost obligați să trăiască în altă localitate decât cea pe care și-o aleseseră la venirea în țară a fost, așa cum s-a reținut și de către prima instanță, de 4 ani 2 luni și 15 zile la stabilirea acesteia avându-se în vedere data la care a fost emisă decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955. Susținerea reclamantei în sensul că perioada subzistenței măsurii administrative ar fi fost mai mare, întrucât decizia mai sus-amintită nu și-ar fi produs efectele chiar de la data emiterii nu poate fi primită câtă vreme apelanta nu a putut proba în nici un fel faptul că în mod forțat, dincolo de data de 27 iulie 1955 ea și familia sa au fost obligați să mai rămână în localitatea D.N.

Cât privește celelalte aspecte avute în vedere de instanța de fond la stabilirea cuantumului daunelor morale, Curtea a constatat că în mod corect s-a apreciat că atât drepturile acordate reclamantei și mamei sale prin Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, cât și împrejurarea că după ridicarea măsurii administrative, reclamanta și familia sa au continuat multă vreme să trăiască și să muncească în D.N. trebuie avute în vedere la aprecierea întinderii prejudiciului moral suferit, numai în acest mod daunele morale putând fi considerate ca fiind echitabile și corespunzătoare cu prejudiciul real și efectiv suferit de victimă.

Curtea a constatat că, valoarea daunelor morale ce i-au fost acordate reclamantei prin hotărârea atacată, în nume propriu și în calitate de descendent de gradul I al părinților ei, a fost în mod just apreciată, aceasta fiind de natură a da o satisfacție echitabilă și rezonabilă reclamantei pentru suferințele morale la care a fost supusă, ea și familia sa, neimpunându-se majorarea sau reducerea lor. Cât privește împrejurarea că reclamantei i-au fost acordate 15.000 euro în calitate de descendentă a defunctei C.M. și 20.000 euro în calitate de descendentă a defunctului C.I., deși această diferențiere nu a fost motivată, în mod cert ea rezultă din aceea că mama reclamantei a beneficiat și de drepturile acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990 și de O.U.G.

nr. 214/1999, în timp ce tatăl reclamantei nu. Este firesc, astfel, ca aceste beneficii să se reflecte în cuantumul diferențiat al daunelor morale ce au fost acordate reclamantei pentru fiecare dintre cei doi ascendenți ai săi. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanta T.T. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Reclamanta T.T. a susținut că instanța de apel nu a analizat legalitatea hotărârii pronunțate și din prisma criticii invocate privind existența și a unui prejudiciu de imagine, a manifestării aprobiului public și a dificultăților de reintegrare socială, drepturi care i-au fost încălcate prin măsura administrativă dispusă. O altă critică vizează greșita apreciere a probelor privind reținerea duratei măsurii administrative cu caracter politic dispuse.

Ultimul motiv de recurs vizează nemotivarea criticii din apel privind greșita diminuare a cuantumului despăgubirilor morale prin raportare la dispozițiile Decretului-Lege nr. 113/1990, având în vedere obiectul distinct de reglementare a celor două acte normative. Statul Român prin Ministerul Finanțelor, a criticat decizia sub aspectul greșitei soluționări a excepției nulității acțiunii susținându-se că în conformitate cu dispozițiile art. 133 pct. 1 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată trebuie semnată personal de reclamantă. O altă critică vizează greșita aplicare a legii în determinarea cuantumului despăgubirilor acordate, prin aprecierea eronată a probelor și a criteriilor prevăzute atât în Legea nr. 221/2009, cât și în Decretul-Lege nr. 118/1990.

S-a susținut că instanțele nu au avut în vedere principiile privind justa despăgubire și proporționalitatea despăgubirii raportat la valorile lezate. De asemenea s-a susținut că raportat la prevederile O.U.G. nr. 62/2010 despăgubirile trebuiau acordate în limita plafonului maxim prevăzut de acest act normativ. Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente: Critica formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice privind greșita soluționare a excepției nulității acțiunii, prin raportare la dispozițiile art. 133 alin. (1) C. proc. civ. este nefondată. Potrivit art. 67 C. proc.

civ. părțile pot să exercite drepturile procesuale personal sau prin mandatar. Art. 68 C. proc. civ. prevede că procura pentru exercitarea dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată, iar în cazul în care procura este dată unui avocat, semnătura va fi certificată potrivit legii. În speță, din însuși cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă că acțiunea a fost formulată de reclamantă prin avocat în baza împuternicirii avocațiale din anul 2010, anterioară cererii de chemare în judecată, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 133 C. proc. civ. Critica privind greșita aplicare a legii, prin omiterea analizării tuturor criteriilor și principiilor prevăzute de lege în determinarea cuantumului despăgubirilor morale este nefondată.

Se constată că toate criteriile și principiile invocate ca fiind neanalizate de către instanțe, au fost avute în vedere la determinarea cuantumului despăgubirilor morale acordate, prin raportare la starea de fapt reținută. Instanțele au avut în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului, al proporționalității și rezonabilității, precum și celelalte criterii prevăzute de lege, respectiv durata măsurii, valorile umane lezate și consecințele pe plan social, profesional și moral. De asemenea s-au avut în vedere și celelalte drepturi de care a beneficiat reclamanta și mama sa în baza Decretului-Lege nr. 118/1990. O nouă evaluare a cuantumului despăgubirilor morale, în baza acelorași criterii și a aceluiași material probator administrat nu mai este posibilă în actuala reglementare a dispozițiilor art. 304 C. proc.

civ., după abrogarea expresă a pct. 10 și 11 din vechea reglementare. Invocarea de către recurent a dispozițiilor O.U.G. nr. 62/2010, este irelevant, întrucât acest act normativ a fost declarat neconstituțional, prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și totodată la data soluționării apelului nu era în vigoare. Critica recurentei reclamante T.T. privind neanalizarea de către instanța de apel a netemeiniciei sentinței prin nereținerea și a unui prejudiciu de imagine, a existenței unui oprobiu public și a dificultăților de neintegrare socială este nefondată. Daunele morale sunt consecințe de natură nepatrimonială, constând în atingerile aduse personalității fizice, psihice și sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial.

Durerile fizice sau psihice, vătămările și leziunile ce aduc atingere armoniei fizice sau înfățișării persoanei, restrângerile posibilităților victimei de a se bucura de viață, atingerea onoarei, demnității, prestigiului sau cinstei unei persoanei toate se subsumează noțiunii de daună morală. Instanța de apel a reținut existența unei daune morale prin afectarea demnității și onoarei, și a avut în vedere și acest element al prejudiciului moral la cuantificarea daunelor morale totale. Critica privind greșita interpretare și aplicare a probelor, cu consecința determinării unei durate eronate a măsurii administrative dispuse nu mai poate face obiect de analiză al instanței de recurs, după abrogarea expresă a pct. 10 și 11 din vechea reglementare a art. 304 C. proc.

civ. Instanța de apel a analizat incidența dispozițiilor Decretului-Lege nr. 118/1990, și efectele acestui act normativ în determinarea cuantumului despăgubirilor acordate în baza Legii nr. 221/2009, măsurile reparatorii prevăzute de cele două acte normative având un caracter complementar, în aplicarea principiului reparării integrale și al proporționalității. Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta T.T. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea împotriva deciziei nr. 193/A din 29 iunie 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 mai 2011.