ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3691/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3691/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la Tribunalul Vrancea sub nr. 221/91/2010, reclamanta T.T.

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat

obligarea acestuia la plata sumei de 600.000 euro reprezentând despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit de aceasta (în nume propriu), dar și pentru prejudiciile

morale suferite de tatăl său C.I. și mama sa C.M. (ambii în prezent decedați) ca

urmare a luării măsurii administrative cu caracter politic de stabilire a domiciliului

obligatoriu pentru toți în comuna D.N. județul Călărași în perioada 18 iunie 1951-01

aprilie 1956.

La data de 24 februarie 2010 pârâtul Statul Român a depus

întâmpinare invocând, pe cale de excepție, nulitatea acțiunii, potrivit art. 133

pct. 1 C. proc. civ., față de faptul că aceasta nu este semnată de reclamantă, ci

doar de avocat.

Pe fondul cauzei pârâtul a susținut că suma solicitată,

de 600.000 euro, este exagerat de mare față de salariul minim pe economie, că legiuitorul

a urmărit repararea daunelor morale efectiv suferite, și nu o îmbogățire fără justă

cauză și că, în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, s-au oferit doar

22.500 euro daune morale moștenitorului unei persoane decedate în timpul detenției

(Orak C.Turcia) și că trebuiesc avute în vedere și drepturile acordate prin Decretul-Lege

nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.

De asemenea a solicitat să se aibă în vedere durata efectivă

a restricției domiciliare și măsura în care a creat un prejudiciu de imagine persoanelor

respective.

Prin sentința civilă nr. 237 din 12 aprilie 2010 a Tribunalului

Vrancea a fost respinsă ca neîntemeiată excepția nulității acțiunii invocată de

pârât și a fost admisă în parte acțiunea reclamantei, pârâtul fiind obligat să plătească

reclamantei sumele de:

- 12.000 euro în nume propriu,

- 15.000 euro ca descendentă a defunctei C.M. și

- 20.000 euro ca descendentă a defunctului C.I., toate

în echivalent în lei la cursul B.N.R. la data plății, reprezentând despăgubiri morale.

Instanța de fond a reținut, în esență, că cererea de chemare

în judecată formulată de reclamantă nu este nulă atât timp cât, față de delegația

de la pagina 2 și dispozițiile art. 67 alin. (1) și art. 68 alin. (1) și (3) C.

proc. civ., a fost semnată prin avocat purtând și ștampila cabinetului individual.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut, că potrivit deciziei

M.A.I. nr. 200/1951, la data de 18 iunie 1951 reclamanta și părinții săi C.I. și

C.M., toți născuți în U.R.S.S., au fost strămutați din J. (Timiș) și li s-a fixat

domiciliu obligatoriu în localitatea D.N.

Tatăl reclamantei a decedat în anul 1984, iar mama în anul

2009.

S-a reținut că, potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009,

respectiva măsură constituie măsură administrativă cu caracter politic, iar, conform

art. 5 alin. (1) lit. a) același act normativ, reclamanta are dreptul la despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit de aceasta în nume propriu, cât și ca moștenitoare

(descendent gr. I) a fiecăruia dintre părinți, urmare dislocării și stabilirii de

domiciliu obligatoriu.

Pentru stabilirea cuantumului daunelor morale instanța

de fond a avut în vedere durata măsurii care, potrivit susținerilor reclamantei,

a expirat la 01 aprilie 1956.

Instanța a mai avut în vedere și împrejurarea că cele trei

persoane au rămas o perioadă îndelungată după ridicarea măsurii în localitatea în

care au fost strămutate, reclamanta până în 1960-1962, iar părinții săi până în

1978.

Așa fiind, față de adresa M.A.I., adresa M.A.p.N. către

instanță, care face referire la decizia M.A.I. nr. 2220/1995 și hotărârea comisiei

pe Decretul-Lege nr. 118/1990 pentru mama reclamantei care reține anularea măsurii

pe 01 septembrie 1955 instanța a apreciat că această din urmă dată este cea a ridicării

măsurii nefiind posibil ca o decizie din anul 1955 să-și producă legal efectele

la 01 aprilie 1956, măsura durând deci 4 ani și 2 ½ luni.

De asemenea, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) și

alin. (4), la stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța a mai avut în vedere

că atât reclamanta cât și mama sa până la deces au beneficiat de indemnizațiile

lunare stabilite în anul 1990 potrivit Decretului-Lege nr. 118/1990 modificate,

respectiv indexate periodic prin ordonanța de urgenșă a guvernului sau hotarârea

guvernului și de facilitățile acordate prin O.G. nr. 214/1999, iar reclamanta și

de 7 ani și 2 luni vechime în muncă neîntreruptă în aceeași unitate.

Prin stabilirea unui alt domiciliu pe care reclamanta și

părinții săi și-l aleseseră în localitatea J. în urmă cu 5-6 ani (1944) după refugiul

din Basarabia unde s-au născut toți și prin condițiile în care au fost nevoiți să

trăiască și să muncească, instanța a reținut că acestora le-au fost provocate traume

psihice și chiar și fizice.

S-a apreciat că reclamantei nu i-a fost cauzat și un prejudiciu

de imagine și nici nu a fost supusă oprobiului public date fiind vârsta reclamantei

pe perioada măsurii (11-15 ani), faptul că ulterior aceasta și-a terminat studiile

și a avut o muncă de birou cât și faptul că într-un fel s-au adaptat condițiilor

aceasta rămânând în D.N., după ridicarea măsurii aproximativ 5-7 ani, iar părinții

peste 20 de ani.

Ținând seama de consecințele negative din punct de vedere

psihic și chiar și fizic raportat la durata măsurii, precum și de împrejurarea că

reclamanta și mama sa au beneficiat de dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990

și O.G. nr. 214/1999, instanța a stabilit o sumă globală pentru fiecare care să

compenseze prejudiciul moral cauzat fără ca prin acestea să se încerce o reparare

cu mult peste vătămarea produsă.

Împotriva sentinței civile nr. 237 din 12 aprilie 2010

a Tribunalului Vrancea au declarat apel reclamanta și pârâtul criticând-o pe motive

de nelegalitate și netemeinicie.

În esență, reclamanta a susținut că suma de bani acordată

cu titlu de daune morale este mult prea mică, prejudiciul moral suferit de ea și

de familia sa fiind greșit apreciat.

A susținut că în mod greșit s-a reținut că perioada pentru

care familia sa a avut stabilit domiciliul obligatoriu în comuna D.N. a fost de

4 ani 2 luni și 15 zile în loc de 4 ani 9 luni și 12 zile în condițiile în care

decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955 nu și-a produs efecte de la data emiterii.

Pe de altă parte, apelanta a mai susținut că tot în mod

netemeinic instanța de fond a avut în vedere la diminuarea cuantumului daunelor

morale pe care le-a acordat împrejurarea că ea, reclamanta ar fi beneficiat de recunoașterea

unei vechimi în muncă de 7 ani și 2 luni, aceasta fiind o recunoaștere tardivă a

unui drept care oricum revine oricărui cetățean care muncește.

Cât privește prejudiciul de imagine suferit de reclamantă

și de familia sa, apelanta a susținut că acesta este evident în condițiile în care

ea, împreună cu familia, au fost abandonați pe o miriște din Bărăgan, viața schimbându-li-se

complet.

A solicitat admiterea apelului și schimbarea hotărârii

atacate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.

În apelul său, pârâtul Statul Român a reiterat excepția

nulității acțiunii reclamantei rezultând din aceea că aceasta nu a fost semnată

decât de către avocat.

Pe fond, a susținut că hotărârea atacată este netemeinică

și nelegală, nejustificându-se acordarea de daune morale reclamantei pentru părinții

săi care sunt decedați. Pe de altă parte, instanța de fond nu a motivat de ce pentru

mama sa reclamanta a primit 15.000 euro, iar pentru tatăl ei 20.000 euro.

A mai susținut că, oricum, prejudiciul moral nu a fost

dovedit, că daunele morale sunt exagerate și reprezintă un folos material necuvenit

acordat reclamantei, fără justificare cauzală, astfel încât a solicitat admiterea

apelului și schimbarea în tot a sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii

reclamantei ca nefondată, iar, în subsidiar, schimbarea în parte a sentinței în

sensul reducerii cuantumului daunelor morale.

Prin decizia civilă nr. 193/A/2010, Curtea de Apel Galați

a respins apelurile.

În motivarea deciziei s-a reținut că excepția nulității

acțiunii invocată de pârât a fost în mod legal soluționată în sensul respingerii

acesteia, acțiunea dedusă judecății fiind semnată de apărătorul reclamantei în virtutea

împuternicirii exprese pe care acesta a avut-o din partea reclamantei și care îi

conferă dreptul de a face în numele acesteia orice act procedural, inclusiv să semneze

cererea de chemare în judecată.

Curtea a constatat că în mod legal și temeinic instanța

de fond a reținut că pretențiile reclamantei constând în acordarea de daune morale

pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare măsurii administrative cu caracter

politic de stabilire a domiciliului familiei sale obligatoriu în comuna D.N. din

perioada comunistă sunt justificate chiar și în condițiile în care reclamanta și

mama sa au beneficiat anterior și de drepturile acordate prin Decretul–Lege nr.

118/1990 și prin O.U.G. nr. 214/1999.

Sub acest aspect, nu interesează dacă persoana respectivă

a beneficiat anterior sau nu de măsurile reparatorii acordate prin Decretul–Lege

nr. 118/1990 sau prin O.U.G. nr. 214/1999, aceste măsuri reparatorii urmând a fi

avute în vedere doar la stabilirea cuantumului despăgubirilor ce urmează a fi acordate

în baza noului act normativ.

În aprecierea justeții acordorii despăgubirilor la care

se referă Legea nr. 221/2009 s-a reținut că instanța este obligată să verifice dacă

într-adevăr solicitantul a suferit o condamnare politică sau a fost victima unei

măsuri administrative cu caracter politic, ori dacă are calitatea de soț sau descendent

al unei astfel de persoane până la gradul al II-lea, fiind lipsită de relevanță,

din acest punct de vedere, împrejurarea că solicitantul sau cel pe care îl succede

a beneficiat anterior și de prevederile Decretul-Lege nr. 118/1990 ori ale O.U.G.

nr. 214/1999.

În speță, reclamanta a fost ea însăși victima regimului

comunist, făcând obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, alături

de familia sa, și, totodată, este descendent de gradul I al părinților ei, având,

astfel, dreptul de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciile care i-au fost

create prin aplicarea măsurii administrative cu caracter politic a stabilirii domiciliului

obligatoriu într-o altă localitate, atât în nume propriu, cât și în calitate de

descendentă a părinților ei.

În ce privește cuantumul despăgubirilor, întrucât legea

nu prevede criterii pe baza cărora prejudiciul moral să poată fi cuantificat, daunele

morale urmează a fi stabilite prin aprecierea consecințelor negative suferite de

cel în cauză, atât în plan fizic cât și în plan psihic, a importanței valorilor

lezate, a măsurii în care aceste valori au fost lezate, a intensității percepției

consecințelor vătămării și a măsurii în care situația familială, profesională și

socială a celui în cauză a fost afectată.

Toate aceste criterii de apreciere a prejudiciului moral

trebuie să respecte principiul rezonabilității și al echității și să corespundă

cu prejudiciul real și efectiv suferit de victimă, adică să respecte principiul

proporționalității.

În cauză, în mod evident, reclamanta și familia sa au suferit

un prejudiciu moral, luarea acestora din domiciliu în plină noapte, fără nicio explicație,

sub amenințarea armelor, urcarea lor în vagoane și transportarea spre o destinație

necunoscută unde au fost abandonați atribuindu-li-se un lot de pământ pe care au

fost nevoiți să își refacă, practic, toată viața, fiind de natură a aduce atingere

valorilor care definesc personalitatea umană și care se referă la existența fizică

a omului, la sănătatea și integritatea sa corporală, la demnitate, onoare, libertate

de gândire și de conștiință, ceea ce o îndreptățește pe reclamantă să solicite repararea

acestui prejudiciu moral.

Perioada efectivă în care reclamanta și familia sa au fost

obligați să trăiască în altă localitate decât cea pe care și-o aleseseră la venirea

în țară a fost, așa cum s-a reținut și de către prima instanță, de 4 ani 2 luni

și 15 zile la stabilirea acesteia avându-se în vedere data la care a fost emisă

decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955.

Susținerea reclamantei în sensul că perioada subzistenței

măsurii administrative ar fi fost mai mare, întrucât decizia mai sus-amintită nu

și-ar fi produs efectele chiar de la data emiterii nu poate fi primită câtă vreme

apelanta nu a putut proba în nici un fel faptul că în mod forțat, dincolo de data

de 27 iulie 1955 ea și familia sa au fost obligați să mai rămână în localitatea

D.N.

Cât privește celelalte aspecte avute în vedere de instanța

de fond la stabilirea cuantumului daunelor morale, Curtea a constatat că în mod

corect s-a apreciat că atât drepturile acordate reclamantei și mamei sale prin Decretul-Lege

nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, cât și împrejurarea că după ridicarea măsurii

administrative, reclamanta și familia sa au continuat multă vreme să trăiască și

să muncească în D.N. trebuie avute în vedere la aprecierea întinderii prejudiciului

moral suferit, numai în acest mod daunele morale putând fi considerate ca fiind

echitabile și corespunzătoare cu prejudiciul real și efectiv suferit de victimă.

Curtea a constatat că, valoarea daunelor morale ce i-au

fost acordate reclamantei prin hotărârea atacată, în nume propriu și în calitate

de descendent de gradul I al părinților ei, a fost în mod just apreciată, aceasta

fiind de natură a da o satisfacție echitabilă și rezonabilă reclamantei pentru suferințele

morale la care a fost supusă, ea și familia sa, neimpunându-se majorarea sau reducerea

lor.

Cât privește împrejurarea că reclamantei i-au fost acordate

15.000 euro în calitate de descendentă a defunctei C.M. și 20.000 euro în calitate

de descendentă a defunctului C.I., deși această diferențiere nu a fost motivată,

în mod cert ea rezultă din aceea că mama reclamantei a beneficiat și de drepturile

acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990 și de O.U.G. nr. 214/1999, în timp ce tatăl

reclamantei nu. Este firesc, astfel, ca aceste beneficii să se reflecte în cuantumul

diferențiat al daunelor morale ce au fost acordate reclamantei pentru fiecare dintre

cei doi ascendenți ai săi.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat

recurs reclamanta T.T. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Reclamanta T.T. a susținut că instanța de apel nu a analizat

legalitatea hotărârii pronunțate și din prisma criticii invocate privind existența

și a unui prejudiciu de imagine, a manifestării aprobiului public și a dificultăților

de reintegrare socială, drepturi care i-au fost încălcate prin măsura administrativă

dispusă.

O altă critică vizează greșita apreciere a probelor privind

reținerea duratei măsurii administrative cu caracter politic dispuse.

Ultimul motiv de recurs vizează nemotivarea criticii din

apel privind greșita diminuare a cuantumului despăgubirilor morale prin raportare

la dispozițiile Decretului-Lege nr. 113/1990, având în vedere obiectul distinct

de reglementare a celor două acte normative.

Statul Român prin Ministerul Finanțelor, a criticat decizia

sub aspectul greșitei soluționări a excepției nulității acțiunii susținându-se că

în conformitate cu dispozițiile art. 133 pct. 1 C. proc. civ., cererea de chemare

în judecată trebuie semnată personal de reclamantă.

O altă critică vizează greșita aplicare a legii în determinarea

cuantumului despăgubirilor acordate, prin aprecierea eronată a probelor și a criteriilor

prevăzute atât în Legea nr. 221/2009, cât și în Decretul-Lege nr. 118/1990.

S-a susținut că instanțele nu au avut în vedere principiile

privind justa despăgubire și proporționalitatea despăgubirii raportat la valorile

lezate.

De asemenea s-a susținut că raportat la prevederile O.U.G.

nr. 62/2010 despăgubirile trebuiau acordate în limita plafonului maxim prevăzut

de acest act normativ.

Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma criticilor

formulate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele

considerente:

Critica formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice privind greșita soluționare a excepției nulității acțiunii, prin raportare

la dispozițiile art. 133 alin. (1) C. proc. civ. este nefondată. Potrivit art. 67

C. proc. civ. părțile pot să exercite drepturile procesuale personal sau prin mandatar.

Art. 68 C. proc. civ. prevede că procura pentru exercitarea dreptului de chemare

în judecată sau de reprezentare trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată,

iar în cazul în care procura este dată unui avocat, semnătura va fi certificată

potrivit legii.

În speță, din însuși cuprinsul cererii de chemare în judecată

rezultă că acțiunea a fost formulată de reclamantă prin avocat în baza împuternicirii

avocațiale din anul 2010, anterioară cererii de chemare în judecată, astfel că nu

sunt incidente dispozițiile art. 133 C. proc. civ.

Critica privind greșita aplicare a legii, prin omiterea

analizării tuturor criteriilor și principiilor prevăzute de lege în determinarea

cuantumului despăgubirilor morale este nefondată.

Se constată că toate criteriile și principiile invocate

ca fiind neanalizate de către instanțe, au fost avute în vedere la determinarea

cuantumului despăgubirilor morale acordate, prin raportare la starea de fapt reținută.

Instanțele au avut în vedere principiul reparării integrale

a prejudiciului, al proporționalității și rezonabilității, precum și celelalte criterii

prevăzute de lege, respectiv durata măsurii, valorile umane lezate și consecințele

pe plan social, profesional și moral.

De asemenea s-au avut în vedere și celelalte drepturi de

care a beneficiat reclamanta și mama sa în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.

O nouă evaluare a cuantumului despăgubirilor morale, în

baza acelorași criterii și a aceluiași material probator administrat nu mai este

posibilă în actuala reglementare a dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., după abrogarea

expresă a pct. 10 și 11 din vechea reglementare.

Invocarea de către recurent a dispozițiilor O.U.G. nr.

62/2010, este irelevant, întrucât acest act normativ a fost declarat neconstituțional,

prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și totodată la data soluționării apelului

nu era în vigoare.

Critica recurentei reclamante T.T. privind neanalizarea

de către instanța de apel a netemeiniciei sentinței prin nereținerea și a unui prejudiciu

de imagine, a existenței unui oprobiu public și a dificultăților de neintegrare

socială este nefondată.

Daunele morale sunt consecințe de natură nepatrimonială,

constând în atingerile aduse personalității fizice, psihice și sociale, prin lezarea

unui drept sau interes nepatrimonial.

Durerile fizice sau psihice, vătămările și leziunile ce

aduc atingere armoniei fizice sau înfățișării persoanei, restrângerile posibilităților

victimei de a se bucura de viață, atingerea onoarei, demnității, prestigiului sau

cinstei unei persoanei toate se subsumează noțiunii de daună morală.

Instanța de apel a reținut existența unei daune morale

prin afectarea demnității și onoarei, și a avut în vedere și acest element al prejudiciului

moral la cuantificarea daunelor morale totale.

Critica privind greșita interpretare și aplicare a probelor,

cu consecința determinării unei durate eronate a măsurii administrative dispuse

nu mai poate face obiect de analiză al instanței de recurs, după abrogarea expresă

a pct. 10 și 11 din vechea reglementare a art. 304 C. proc. civ.

Instanța de apel a analizat incidența dispozițiilor Decretului-Lege

nr. 118/1990, și efectele acestui act normativ în determinarea cuantumului despăgubirilor

acordate în baza Legii nr. 221/2009, măsurile reparatorii prevăzute de cele două

acte normative având un caracter complementar, în aplicarea principiului reparării

integrale și al proporționalității.

Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza

dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta

T.T. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea împotriva deciziei nr. 193/A din

29 iunie 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 mai 2011.