ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 998/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 998/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin cererea de
chemare în judecată înregistrată la data de 4 februarie 2010 la Tribunalul
București, secția a V-a civilă reclamantul H.I. a solicitat în contradictoriu
cu pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General ca prin
hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acesteia să soluționeze
obligațiile impuse în sarcina ei prin sentința civilă nr. 1244 din 23 octombrie
2006 a Tribunalului București.
Prin sentința civilă
nr. 797 din 7 iunie 2010, Tribunalul București secția a V-a civilă, a admis
cererea reclamantului și a dispus anularea Dispoziției nr. 12498 din 15
februarie 2010 emisă de Primarul General al Municipiului București, obligând
pârâta să emită o dispoziție motivată prin care să acorde reclamantului măsuri
reparatorii prin echivalent pentru bunurile aparținând Ț.I., înmatriculată la
16 octombrie 1946 la Camera de Comerț și Industrie și rechiziționată împreună
cu instalațiile, utilajul industrial și auxiliar, accesoriile, inclusiv materia
primă și finită, în mod abuziv, prin Decizia Ministrului Industriilor nr. 3161
din 17 octombrie 1949.
Pentru pronunța
această hotărâre instanța a reținut în esență că reclamantul a fost
proprietarul, în calitate de asociat unic, al Ț.I., intrată în mod abuziv în
proprietatea statului, prin Ordinul Ministrului Industriilor nr. 3161 din 17
octombrie 1949 și că acesta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită
la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru această țesătorie în
conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Prin apelul declarat
împotriva acestei sentințe, pârâta Primăria Municipiului București, a susținut
că, așa cum rezultă din dispozițiile art. 22 - 23 din Legea nr. 10/2001,
sarcina probei revine persoanei care se pretinde a fi îndreptățită, iar actele
depuse de către contestator și avute în vedere de comisia pentru aplicarea
Legii nr. 10/2001 la pronunțarea deciziei contestate nu dovedesc dreptul de
proprietate al reclamantului.
Municipiul București
nu are obligația legală de a stabili o anumită sumă ca măsură reparatorie, ci
doar de a propune acordarea despăgubirilor în condițiile legii speciale,
conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Prin decizia nr. III/
A din 7 februarie 2011 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și
pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul.
Pentru a pronunța
această decizie instanța a reținut că prin sentința civilă nr. 1244/2006,
irevocabilă prin decizia civilă nr. 8034 din 27 noiembrie 2007, pronunțată de
Înalta Curte de Casație și Justiție, Tribunalul București, secția a V-a civilă
a statuat asupra obligației apelantului pârât, care îi incumbă, în temeiul
dispozițiilor art. 22 - 23 din Legea nr. 10/2001, de a emite o dispoziție
motivată de soluționare a notificării formulate de către intimatul reclamant
din prezenta cauză.
În cadrul acelui
litigiu, instanțele au lămurit și chestiunea de drept referitoare la depunerea
de către persoana îndreptățită a dovezilor relative la dreptul de proprietate.
S-a mai reținut că
apelanta nu a precizat în ce modalitate ar fi trebuit completat probatoriul de
către reclamant pentru ca înscrisurile să fie suficiente în dovedirea dreptului
de proprietate.
Referirea generică la
nedepunerea unor dovezi cu privire la dovedirea dreptului de proprietate al
reclamantului nu a putut fi avută în vedere, deoarece, așa cum s-a reținut și
prin hotărârile anterioare, unitatea deținătoare avea obligația de a solicita
persoanei îndreptățite completarea documentației pentru a se putea emite
dispoziția sau decizia.
Este evident, din
examinarea soluției apelate, că Tribunalul a avut în vedere dispozițiile Legii
nr. 10/2001, astfel cum acestea au fost modificate prin Legea nr. 247/2005,
dispoziții pe care apelanta pârâtă le-a invocat în motivarea apelului, însă, în
același timp demonstrează că, nici până la data promovării acestuia, nu a emis
decizia la care a fost obligată provocând o depășire a duratei rezonabile a
procedurii.
Chiar apelanta face
referire la competențele care-i revin potrivit cu dispozițiile Legii nr.
247/2005, respectiv acelea de a se limita numai la emiterea unei decizii
motivate cu propunerea de acordare a despăgubirilor, însă, această propunere,
nu există, așa cum am arătat mai sus, pârâta prevalându-se de modalitatea
efectivă de acordare a despăgubirilor, care, într-adevăr, aparține unei alte
autorități, și omite să își execute propria obligație care îi revine, potrivit
cu dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, încă din data de 27 iulie 2001,
data formulării notificării.
Împotriva acestei
decizii pârâtul a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.
proc. civ.
În dezvoltarea
criticilor se susține că hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii,
deoarece prin dispoziția Primarului general din 15 februarie 2010 a fost
respinsă notificarea reclamantului din 18 iulie 2001, căci notificatorul nu a
făcut dovada în conformitate cu art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 că
utilajele și instalațiile există fizic sau că au fost casate, distruse sau
înlocuite.
Pârâta a mai arătat
că prin sentința instanței de fond, menținută de hotărârea recurată a fost
practic obligată a pune în executare sentința civilă nr. 1244/2006, rămasă
irevocabilă prin decizia civilă nr. 8034 din 27 noiembrie 2007 pronunțată de
înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, deși prin dispoziția
primarului notificarea a fost respinsă.
La termenul de
judecată din 16 februarie 2012 Înalta Curte a invocat excepția nulității recursului,
dat fiind că susținerile recurentului din motivarea căii de atac nu pot fi
încadrate în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc.
civ. și nu există motive de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu de
instanță, potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., reținând cauza spre
soluționare pe acest aspect.
Față de excepția
invocată din oficiu Înalta Curte apreciază că este întemeiată și o va admite ca
atare, pentru următoarele considerente:
Conform art. 306
alin. (1) și (3) C. proc. civ., neîncadrarea motivelor de recurs în vreunul
dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ. conduce la nulitatea
recursului.
În cauză, chiar dacă
recurentul a invocat explicit dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se
constată că susținerile formulate nu se încadrează în acest caz și nici nu este
posibilă încadrarea lor în vreuna dintre celelalte situații prevăzute de art.
304, care atrag modificarea ori casarea deciziei de apel.
Art. 304 pct. 9 C.
proc. civ. statuează: „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal
ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii".
Verificând criticile
din cererea de recurs, în raport de conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,
se constată că recurentul face o expunere a situației de fapt, aspectele
invocate neputând fi considerate drept critici încadrabile în dispozițiile
articolului enunțat.
Potrivit art. 306
alin. (1) C. proc. civ.: „Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul
legal, cu excepția cazurilor prevăzute în alin. (2)" al aceluiași articol,
respectiv când există motive de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu de
instanța de recurs.
În aceste condiții,
având în vedere că susținerile recurentului din motivarea căii de atac nu pot
fi încadrate în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C.
proc. civ. și cum nu există motive de ordine publică ce pot fi invocate din
oficiu de instanță, operează sancțiunea nulității recursului reglementată de
art. 306 alin. (1) C. proc. civ. și în consecință Înalta Curte va constata nul
recursul, admițând excepția cu acest obiect invocată din oficiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul
declarat de recurentul Municipiul București împotriva deciziei nr. III/ A din 7
februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru
cauze cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 16 februarie 2012.