ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 998/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 4 februarie 2010 la Tribunalul București, secția a V-a civilă reclamantul H.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acesteia să soluționeze obligațiile impuse în sarcina ei prin sentința civilă nr. 1244 din 23 octombrie 2006 a Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 797 din 7 iunie 2010, Tribunalul București secția a V-a civilă, a admis cererea reclamantului și a dispus anularea Dispoziției nr. 12498 din 15 februarie 2010 emisă de Primarul General al Municipiului București, obligând pârâta să emită o dispoziție motivată prin care să acorde reclamantului măsuri reparatorii prin echivalent pentru bunurile aparținând Ț.I., înmatriculată la 16 octombrie 1946 la Camera de Comerț și Industrie și rechiziționată împreună cu instalațiile, utilajul industrial și auxiliar, accesoriile, inclusiv materia primă și finită, în mod abuziv, prin Decizia Ministrului Industriilor nr. 3161 din 17 octombrie 1949. Pentru pronunța această hotărâre instanța a reținut în esență că reclamantul a fost proprietarul, în calitate de asociat unic, al Ț.I., intrată în mod abuziv în proprietatea statului, prin Ordinul Ministrului Industriilor nr. 3161 din 17 octombrie 1949 și că acesta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru această țesătorie în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin apelul declarat împotriva acestei sentințe, pârâta Primăria Municipiului București, a susținut că, așa cum rezultă din dispozițiile art. 22 - 23 din Legea nr. 10/2001, sarcina probei revine persoanei care se pretinde a fi îndreptățită, iar actele depuse de către contestator și avute în vedere de comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 la pronunțarea deciziei contestate nu dovedesc dreptul de proprietate al reclamantului. Municipiul București nu are obligația legală de a stabili o anumită sumă ca măsură reparatorie, ci doar de a propune acordarea despăgubirilor în condițiile legii speciale, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Prin decizia nr. III/ A din 7 februarie 2011 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul.

Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut că prin sentința civilă nr. 1244/2006, irevocabilă prin decizia civilă nr. 8034 din 27 noiembrie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Tribunalul București, secția a V-a civilă a statuat asupra obligației apelantului pârât, care îi incumbă, în temeiul dispozițiilor art. 22 - 23 din Legea nr. 10/2001, de a emite o dispoziție motivată de soluționare a notificării formulate de către intimatul reclamant din prezenta cauză. În cadrul acelui litigiu, instanțele au lămurit și chestiunea de drept referitoare la depunerea de către persoana îndreptățită a dovezilor relative la dreptul de proprietate. S-a mai reținut că apelanta nu a precizat în ce modalitate ar fi trebuit completat probatoriul de către reclamant pentru ca înscrisurile să fie suficiente în dovedirea dreptului de proprietate.

Referirea generică la nedepunerea unor dovezi cu privire la dovedirea dreptului de proprietate al reclamantului nu a putut fi avută în vedere, deoarece, așa cum s-a reținut și prin hotărârile anterioare, unitatea deținătoare avea obligația de a solicita persoanei îndreptățite completarea documentației pentru a se putea emite dispoziția sau decizia. Este evident, din examinarea soluției apelate, că Tribunalul a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel cum acestea au fost modificate prin Legea nr. 247/2005, dispoziții pe care apelanta pârâtă le-a invocat în motivarea apelului, însă, în același timp demonstrează că, nici până la data promovării acestuia, nu a emis decizia la care a fost obligată provocând o depășire a duratei rezonabile a procedurii.

Chiar apelanta face referire la competențele care-i revin potrivit cu dispozițiile Legii nr. 247/2005, respectiv acelea de a se limita numai la emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare a despăgubirilor, însă, această propunere, nu există, așa cum am arătat mai sus, pârâta prevalându-se de modalitatea efectivă de acordare a despăgubirilor, care, într-adevăr, aparține unei alte autorități, și omite să își execute propria obligație care îi revine, potrivit cu dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, încă din data de 27 iulie 2001, data formulării notificării. Împotriva acestei decizii pârâtul a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor se susține că hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii, deoarece prin dispoziția Primarului general din 15 februarie 2010 a fost respinsă notificarea reclamantului din 18 iulie 2001, căci notificatorul nu a făcut dovada în conformitate cu art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 că utilajele și instalațiile există fizic sau că au fost casate, distruse sau înlocuite. Pârâta a mai arătat că prin sentința instanței de fond, menținută de hotărârea recurată a fost practic obligată a pune în executare sentința civilă nr. 1244/2006, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 8034 din 27 noiembrie 2007 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, deși prin dispoziția primarului notificarea a fost respinsă.

La termenul de judecată din 16 februarie 2012 Înalta Curte a invocat excepția nulității recursului, dat fiind că susținerile recurentului din motivarea căii de atac nu pot fi încadrate în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și nu există motive de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu de instanță, potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., reținând cauza spre soluționare pe acest aspect. Față de excepția invocată din oficiu Înalta Curte apreciază că este întemeiată și o va admite ca atare, pentru următoarele considerente: Conform art. 306 alin. (1) și (3) C. proc. civ., neîncadrarea motivelor de recurs în vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. conduce la nulitatea recursului. În cauză, chiar dacă recurentul a invocat explicit dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că susținerile formulate nu se încadrează în acest caz și nici nu este posibilă încadrarea lor în vreuna dintre celelalte situații prevăzute de art. 304, care atrag modificarea ori casarea deciziei de apel. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. statuează: „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii". Verificând criticile din cererea de recurs, în raport de conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că recurentul face o expunere a situației de fapt, aspectele invocate neputând fi considerate drept critici încadrabile în dispozițiile articolului enunțat.

Potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ.: „Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute în alin. (2)" al aceluiași articol, respectiv când există motive de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu de instanța de recurs. În aceste condiții, având în vedere că susținerile recurentului din motivarea căii de atac nu pot fi încadrate în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și cum nu există motive de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu de instanță, operează sancțiunea nulității recursului reglementată de art. 306 alin. (1) C. proc. civ. și în consecință Înalta Curte va constata nul recursul, admițând excepția cu acest obiect invocată din oficiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de recurentul Municipiul București împotriva deciziei nr. III/ A din 7 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 februarie 2012.