ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6100/2012

Asupra cauzei civile de față constată următoarele: Prin cererea formulată la data de 04 august 2009, reclamanta V.E. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului București prin Primar General, solicitând instanței să constate calitatea sa de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii acordate în temeiul Legii nr. 10/2001, constând în valoarea de piață a imobilului din București, Calea A., sector 6, să fie obligată pârâta a emite dispoziție motivată prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii și să trimită dosarul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin Sentința civilă nr. 110 din 29 ianuarie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta V.E.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că reclamata nu a făcut dovada existenței dreptului de proprietate asupra terenului în favoarea autoarei sale, tranzacția încheiată între moștenitorii defunctei P.E. neputând constitui un mod de dobândire a proprietății, astfel că reclamanta nu face dovada că este persoana îndreptățită la măsuri reparatorii, în acord cu dispozițiile art. 3 din Legea nr. 10/2001. Totodată reclamanta nu face dovada că imobilul a trecut în proprietatea statului în una din modalitățile pentru care se are în vedere stabilirea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel că nu s-a putut reține incidența în speță a art. 1 din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care pot face obiectul reparației imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor.

În adresa emisă de către SC C. SA sub nr. 841 din 07 martie 2003 se arată că imobilul ce face obiectul notificării nu figurează înscris în decretele de expropriere emise în perioada 1975 - 1990, astfel că reclamanta nu justifică trecerea imobilului în patrimoniul statului, printr-o măsură de natura celei avute în vedere de dispozițiile legii de reparație pe care își întemeiază acțiunea, situație față de care această acțiune a fost respinsă ca nefondată. Împotriva sentinței primei instanțe a formulat apel reclamanta V.E. Prin Decizia civilă nr. 82IA din 24 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant V.E.

împotriva Sentinței civile nr. 110 din 29 ianuarie 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. În ceea ce privește primul motiv de apel formulat în cauză, instanța de apel a reținut că sfera persoanelor ce beneficiază de măsurile reparatorii, reglementate de Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, este determinată prin art. 3 al acestei legi, potrivit căruia sunt îndreptățite la măsuri reparatorii, constând în restituire în natura sau după caz prin echivalent persoanele fizice - proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora. Se limitează astfel dreptul la acordarea acestor măsuri doar persoanelor titulare ale unui drept de proprietate asupra imobilului, drept ce a fost pierdut prin trecerea bunului imobil în patrimoniul Statului Român printr-unul din modurile enumerate prin art. 2 din Legea nr. 10/2001.

În același sens sunt și prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001, astfel cum acesta a fost modificată, potrivit căruia actele doveditoare ale dreptului de proprietate vor fi depuse ca anexe la notificare. Potrivit art. 23.1 lit. d) din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001: "Prin acte doveditoare se înțelege: (...) orice acte juridice care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparține persoanei respective)". Potrivit regulii cu valoare de principiu instituită de art. 1169 C. civ.

în materie de probe, reclamantei îi revenea sarcina dovedirii dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu. În ipoteza dobândirii proprietății printr-un mod derivat, și anume printr-un act juridic translativ de proprietate, dovada dreptului presupune în acord cu regula de drept comun instituită de art. 1191 C. civ., producerea înscrisului autentic sau sub semnătură privată care să învedereze calitatea respectivei persoane de titular actual al dreptului de proprietate în temeiul actului juridic respectiv. Făcând o analiză a înscrisurilor care au fost depuse odată cu notificarea, s-a constatat că, în cauză, notificatoarea a depus la dosar un înscris sub semnătură privată intitulat "tranzacție", susținând că acesta îndeplinește cerințele impuse de art. 23 din Legea nr. 10/2001.

Verificând, în lumina prevederilor legale anterior citate, susținerile reclamantei referitoare la acest înscris, instanța de apel a constatat că, contrar precizărilor din apel, reclamanta nu a probat că această tranzacție, care este consemnată într-un înscris sub semnătură privată iar nu într-un înscris autentic, a fost validată de către instanța de judecată învestită cu soluționarea Dosarului nr. 10760/1954 al Tribunalului Ilfov - Secția III c.c, deși partea a beneficiat de mai multe termene de judecată pentru a complini probatoriul administrat în cauză iar la termenul de judecată din data de 29 aprilie 2010, Curtea a pus în vedere acesteia să anexeze hotărârea judecătorească la care s-a făcut referire în apel.

Faptul că acest înscris poartă mențiunea că este conformă cu originalul aflat în Dosarul nr. 10.760/1954 s-a apreciat că nu are semnificația consfințirii tranzacției de către instanța învestită cu soluționarea acestui dosar, în sensul art. 272 C. proc. civ. ci doar a certificării de către grefa instanței, a faptului că, copia înscrisului intitulat tranzacție, este conformă cu înscrisul existent, în original, în acest dosar. Totodată, în limitele dreptului procesual civil, tranzacția este învoiala sau contractul judiciar al părților, în scopul de a pune capăt unui proces existent, prin care ele își fac concesii reciproce, renunțând la anumite drepturi ori stipulând pretenții noi. Cu alte cuvinte, tranzacția este acordul intervenit între toate părțile, în prezența instanței și constatată de ea, în aplicarea art. 272 C. proc.

civ., instanța fiind datoare să verifice dacă tranzacția nu urmărește un scop ilicit, dacă nu este potrivnică legii, intereselor părților ori dacă nu este rezultatul unui viciu de consimțământ. În cazul în care se constată o atare situație, cererea de consfințire a tranzacției poate fi respinsă trecându-se mai departe la judecarea pricinii. S-a statuat că, în cauză, reclamanta nu a probat că instanța învestită cu soluționarea Dosarului nr. 10760/1954 a consfințit tranzacția de care se prevalează în cauză. De altfel, la dosar a fost atașată adresa nr. C 927/2010, eliberată de Serviciul Municipiului București al Arhivelor Naționale, potrivit cu care aceasta instituție nu deține în păstrare Dosarul nr. 10760/1954.

Instanța de apel a reținut că nu pot fi primite susținerile reclamantei în sensul că validitatea acestei tranzacții a fost analizată de către Tribunalul Ilfov, astfel că la acest moment nu se mai pot pune în discuție aceste aspecte. Curtea de Apel a reținut totodată că potrivit art. 1706 C. civ.: "tranzacție pot face numai acei ce pot dispune de obiectul cuprins în ea". În raport de această dispoziție legală, instanța de apel a reținut că întrucât tranzacția cuprinde acte de dispoziție, nu poate avea ca obiect decât bunuri asupra cărora părțile pot dispune, ceea ce înseamnă că, părțile semnatare ale tranzacției, nu puteau deveni prin încheierea acestei convenții, titulari ai dreptului de proprietate asupra terenului, fiind necesar ca acest drept să existe în patrimoniul lor, anterior.

S-a arătat că, pentru a se putea prevala de aceasta tranzacție, în condițiile în care nu s-a probat că ea ar fi fost validată printr-o hotărâre judecătorească anterioară, se impunea ca reclamanta să probeze că dreptul asupra căruia s-a tranzacționat exista în patrimoniul părților semnatare ale tranzacției. Or, această cerința nu este îndeplinită în cauză, câtă vreme la dosar nu a fost anexat un titlu de proprietate, în sensul art. 23 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. Instanța de apel a constatat că hotărârea judecătorească existentă la dosar apel (Sentința civilă nr. 629/1930 a Tribunalului Ilfov) nu este de natură a conduce instanța la concluzia că în patrimoniul defunctului G.M., se afla terenul care face obiectul notificării, câtă vreme în cuprinsul său nu este evidențiat acest imobil, iar în cauză nu au fost administrate nici dovezi din care să rezulte o eventuală relație de rudenie între reclamantă și acest defunct).

Tot astfel, deși reclamanta a beneficiat de un interval de timp rezonabil (29 aprilie 2010 - 17 noiembrie 2011) nu a înțeles să anexeze la dosar Sentința civilă nr. 1303/1925, la care face referire tranzacția, deși a beneficiat de asistența juridică calificată a unui avocat și nici nu a invocat respectiv nu a probat o cauză care să justifice o imposibilitate obiectivă de a obține această probă. Pe de altă parte, s-a arătat că în mod corect a apreciat prima instanță în sensul că înscrierea în evidențele fiscale nu prezintă relevanță sub aspectul ce face obiectul analizei, în condițiile în care acestea puteau fi făcute chiar pe baza unei simple declarații a autorului reclamantei cu atât mai mult cu cât la dosar, apelanta nu a fost în măsură să anexeze nicio dovada că în ceea ce privește acest bun, ar fi achitat impozit iar în evidentele DITL sector 5 nu au fost găsite documente privind rolul fiscal pentru acest imobil.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de apel, instanța de apel a reținut că potrivit art. 24 din același act normativ, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

În cauză însă, s-a apreciat (așa cum rezultă din Adresa nr. 841/2003, emisă de SC C. SA), că imobilul care face obiectul notificării nu a făcut obiectul decretelor de expropriere emise în perioada 1975 - 1980. Prin urmare, s-a constatat că în mod corect a apreciat prima instanță că nu poate fi opus în cauză, art. 24 din Legea 10/2001, câtă vreme, nu s-a probat cum însuși reclamanta a precizat, că imobilul a fost preluat de la reclamantă sau de la autorii acesteia, în temeiul unui act normativ sau de autoritate prin care să se fi dispus măsura preluării abuzive sau să se fi pus în executare măsura preluării abuzive, neputându-se trage vreo concluzie, prin prisma prezumției instituite de art. 24 din lege.

Instanța de apel a constatat că în mod corect s-a reținut că reclamanta nu a făcut dovada calității sale de persoană îndreptățită, în sensul dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel că, în raport de aceasta stare de fapt, împrejurarea că imobilul ar fi fost preluat fără titlu valabil, în temeiul art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, nu poate fi de natură să conducă la o altă concluzie, în ceea ce privește temeinicia pretențiilor reclamantei, aceasta fiind ținută să dovedească calitatea sa de titular al dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat a-i fi restituit prin notificare. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta V.E., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a susținut că în mod greșit instanța de apel a considerat că nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, Calea A., sector 5. Susține că a solicitat instanței de apel efectuarea unor adrese, în vederea comunicării istoricului de rol fiscal și a situației juridice a imobilului solicitare care i-a fost respinsă, deși răspunsurile oficiale din partea acestor instituții erau esențiale pentru a se putea pronunța o soluție legală. Totodată, apreciază că instanța trebuia să solicite Primăriei Municipiului București să comunice dacă pentru terenul în cauză s-au formulat și alte notificări, lipsa altor notificări coroborată cu celelalte probe depuse la dosar ducând la concluzia că este persoana îndreptățită a primi despăgubiri bănești pentru acest teren.

În opinia sa, tranzacția prezentată, care a fost încheiată în cadrul Dosarului nr. 10760/1954 care s-a aflat pe rolul Tribunalului Popular al Raionului Stalin, reprezintă un act autentic. Arată că întrucât tranzacția în cauză a fost prezentată unei instanțe de judecată care a luat act de către aceasta, nu trebuie să mai prezinte și un alt act autentificat de către un notar. Condițiile de validitatea ale acesteia au fost analizate de către Tribunalul Popular al Raionului Stalin, astfel că la acest moment nu se mai pot pune în discuție aceste aspecte. S-a mai arătat că Codul civil asimilează puterea tranzacției cu puterea unei hotărâri judecătorești definitive, astfel că în mod greșit instanța de apel a considerat că această tranzacție nu reprezintă un act de proprietate.

Față de solicitările instanței de apel de a depune sentința prin care a fost consfințită tranzacția și Sentința civilă nr. 1303/1925, recurenta arată că a depus la dosar răspunsurile de la Arhivele Statului din care rezultă faptul că nu dețin sentințele din perioada iulie - decembrie 1925, Dosarul nr. 57/1923 și nici Dosarul de succesiune nr. 10760/1954 în care s-a încheiat tranzacția. Recurenta consideră că nu i se poate imputa că a stat în pasivitate, din moment ce a făcut toate demersurile posibile pentru ca să obțină dovezile de proprietate asupra terenului, însă din motive independente de voința sa nu s-au păstrat cele solicitate de instanța de apel. În ceea ce privește al doilea motiv pe baza căruia instanța de apel a respins cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat să se aibă în vedere dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001.

Faptul că din adresa emisă de către SC C. SA sub nr. 841 din 07 martie 2003 rezultă că imobilul în discuție nu figurează înscris în decretele de expropriere emise în perioada 1975 - 1990 nu înseamnă că acest imobil nu a trecut în patrimoniul statului și că astfel nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001. Atâta timp cât pe acest teren, la acest moment, se află construite blocuri de locuințe, este clar că acest teren a trecut din patrimoniul reclamantei în cel al statului. Imobilul a fost preluat de către stat fără niciun titlu.

Solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, în principal casarea hotărârii pronunțate de instanța de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare la același instanță în vederea completării probatoriului și, în cazul în care se va constata că probatoriul este complet, solicită modificarea hotărârii recurate, admiterea apelului în sensul schimbării sentinței primei instanțe prin admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: Pentru a fi incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal. Hotărârea este lipsită de temei legal atunci când, din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, și este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când a încălcat textele legale aplicabile speței sau le-a aplicat greșit. Instanța de apel a făcut o corectă aplicare atât a dispozițiilor art. 3, art. 23 și art. 24 din Legea nr. 10/2001 cât și a celorlalte texte legale incidente - art. 23.1 lit. d) din H.G.

nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 - atunci când a confirmat soluția primei instanței, care a constatat că reclamanta nu a făcut dovada, atât a dreptului de proprietate asupra terenului care a constituit obiect al notificării cât și a calității de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de această lege. Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea 10/2001 sunt îndreptățite la măsurile reparatorii reglementate de acest act normativ, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite. În lipsa unor prevederi speciale în;Cuprinsul actului normativ aplicabil, dovada dreptului de proprietate al persoanei îndreptățite asupra imobilelor solicitate, se va face prin aplicarea regulilor de drept comun incidente în materia acțiunii în revendicare imobiliară.

Prin urmare, actele doveditoare ale dreptului de proprietate vor putea fi orice înscrisuri constatatoare ale unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate. În cuprinsul Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 adoptate prin H.G. nr. 250/2007, în interpretarea art. 23 din lege se arată că "prin acte doveditoare se înțelege: orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni și la interzicerea construirii fără autorizare și în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri și altele asemenea).

Astfel, o tranzacție autentificată și hotărârea judecătorească dată pe baza acestui act fac dovada proprietății. Deși recurenta-reclamantă se prevalează de existența unei "tranzacții" încheiate între moștenitorii defunctei P.E., în mod corect instanța de apel a constatat că această tranzacție nu poate constitui titlu de proprietate în sensul dispozițiilor legale menționate, atâta timp cât nu s-a probat de către reclamantă faptul că această tranzacție ar fi fost validată printr-o hotărâre judecătorească anterioară, nefiind depusă la dosar Sentința civilă nr. 1303/1925 la care face referire tranzacția. Recurenta nu doar că nu a dovedit modul în care a dobândit dreptul de proprietate autorul său, dar nici nu a dovedit că acesta ar fi avut la un moment dat în proprietate imobilul în cauză și l-ar fi tranzacționat sau ar fi fost deposedat abuziv de acesta.

Recurenta-reclamantă invocă în recurs înscrisuri noi care nu fac dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, Sentința civilă nr. 629/1930 a Tribunalului Ilfov nefiind de natură a conduce la concluzia că în patrimoniul defunctului G.M. se afla terenul care face obiectul notificării, câtă vreme în cuprinsul său nu este evidențiat acest imobil și nu au fost administrate dovezi din care să rezulte o eventuală relație de rudenie între reclamantă și acest defunct. Susținerile recurentei potrivit cărora nu i se poate imputa imposibilitatea prezentării dovezilor solicitate de instanță ca urmare a inexistenței acestora în evidențele instituțiilor statului, sunt simple alegații fără suport juridic, din moment ce potrivit principiului instituit de art. 1169 C. civ., cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească.

În mod particular, în cazul imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, prin art. 24 din lege, legiuitorul instituie o prezumție legală relativă de proprietate în favoarea persoanelor îndreptățite la aplicarea acestui act normativ. Astfel, legea prezumă că, în lipsa unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate este cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare această măsură. În aplicarea regulilor de probațiune menționate, în mod corect s-a apreciat de către instanța de apel că aceste dispoziții nu sunt aplicabile în speță întrucât nu s-a făcut dovada că imobilul a fost preluat de la reclamantă sau de la autorii acesteia, în temeiul unui act normativ sau de autoritate prin care să se fi dispus măsura preluării abuzive sau să se fi pus în executare măsura preluării abuzive.

Inexistența unui act de preluare a imobilului de la reclamantă sau autorii acesteia ar putea justifica concluzia unei preluări abuzive exclusiv în situația în care s-ar fi dovedit că la un moment dat, anterior preluării, autorii săi ar fi fost proprietarii imobilului, ceea ce nu este cazul în speță. Din contră, dacă nu se dovedește că imobilul a fost preluat de la autorii reclamantei și nu se dovedește că aceștia din urmă ar fi avut la un moment dat proprietatea imobilului respectiv, singura concluzie ce poate fi trasă este cea materializată în hotărârea apelată și anume că autorii reclamantei nu au avut în proprietate imobilul ce face obiectul notificării, iar succesorul acestora nu poate pretinde măsuri reparatorii, nici în natură, nici prin echivalent.

Înalta Curte, pentru cele ce preced, reținând că dispozițiile legii au fost aplicate corespunzător situației de fapt reținută, va respinge recursul în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta V.E. împotriva Deciziei nr. 821 A din data de 24 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 octombrie 2012. Procesat de GGC - NN