ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6100/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6100/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 04 august

2009, reclamanta V.E. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului

București prin Primar General, solicitând instanței să constate calitatea sa de

persoană îndreptățită la măsurile reparatorii acordate în temeiul Legii nr.

10/2001, constând în valoarea de piață a imobilului din București, Calea A.,

sector 6, să fie obligată pârâta a emite dispoziție motivată prin care să

propună acordarea de măsuri reparatorii și să trimită dosarul Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de

judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 110 din 29 ianuarie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta V.E.

Pentru a dispune

astfel, tribunalul a reținut că reclamata nu a făcut dovada existenței

dreptului de proprietate asupra terenului în favoarea autoarei sale, tranzacția

încheiată între moștenitorii defunctei P.E. neputând constitui un mod de

dobândire a proprietății, astfel că reclamanta nu face dovada că este persoana

îndreptățită la măsuri reparatorii, în acord cu dispozițiile art. 3 din Legea

nr. 10/2001.

Totodată reclamanta

nu face dovada că imobilul a trecut în proprietatea statului în una din

modalitățile pentru care se are în vedere stabilirea de măsuri reparatorii în temeiul

Legii nr. 10/2001, astfel că nu s-a putut reține incidența în speță a art. 1

din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care pot face obiectul reparației imobilele

preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte

persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele

preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor.

În adresa emisă de

către SC C. SA sub nr. 841 din 07 martie 2003 se arată că imobilul ce face

obiectul notificării nu figurează înscris în decretele de expropriere emise în

perioada 1975 - 1990, astfel că reclamanta nu justifică trecerea imobilului în

patrimoniul statului, printr-o măsură de natura celei avute în vedere de

dispozițiile legii de reparație pe care își întemeiază acțiunea, situație față

de care această acțiune a fost respinsă ca nefondată.

Împotriva sentinței

primei instanțe a formulat apel reclamanta V.E.

Prin Decizia civilă

nr. 82IA din 24 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins, ca nefondat,

apelul declarat de reclamant V.E. împotriva Sentinței civile nr. 110 din 29

ianuarie 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

În ceea ce privește

primul motiv de apel formulat în cauză, instanța de apel a reținut că sfera

persoanelor ce beneficiază de măsurile reparatorii, reglementate de Legea nr.

10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, este determinată prin art. 3 al

acestei legi, potrivit căruia sunt îndreptățite la măsuri reparatorii, constând

în restituire în natura sau după caz prin echivalent persoanele fizice -

proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora. Se

limitează astfel dreptul la acordarea acestor măsuri doar persoanelor titulare

ale unui drept de proprietate asupra imobilului, drept ce a fost pierdut prin

trecerea bunului imobil în patrimoniul Statului Român printr-unul din modurile

enumerate prin art. 2 din Legea nr. 10/2001.

În același sens sunt

și prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001, astfel cum acesta a fost

modificată, potrivit căruia actele doveditoare ale dreptului de proprietate vor

fi depuse ca anexe la notificare.

Potrivit art. 23.1

lit. d) din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001: "Prin acte doveditoare se înțelege:

(...) orice acte juridice care atestă deținerea proprietății de către persoana

îndreptățită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive

(extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia

preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care

atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparține persoanei respective)".

Potrivit regulii cu

valoare de principiu instituită de art. 1169 C. civ. în materie de probe,

reclamantei îi revenea sarcina dovedirii dobândirii dreptului de proprietate

asupra imobilului în litigiu. În ipoteza dobândirii proprietății printr-un mod derivat,

și anume printr-un act juridic translativ de proprietate, dovada dreptului

presupune în acord cu regula de drept comun instituită de art. 1191 C. civ.,

producerea înscrisului autentic sau sub semnătură privată care să învedereze

calitatea respectivei persoane de titular actual al dreptului de proprietate în

temeiul actului juridic respectiv.

Făcând o analiză a

înscrisurilor care au fost depuse odată cu notificarea, s-a constatat că, în

cauză, notificatoarea a depus la dosar un înscris sub semnătură privată

intitulat "tranzacție", susținând că acesta îndeplinește cerințele

impuse de art. 23 din Legea nr. 10/2001.

Verificând, în lumina

prevederilor legale anterior citate, susținerile reclamantei referitoare la

acest înscris, instanța de apel a constatat că, contrar precizărilor din apel,

reclamanta nu a probat că această tranzacție, care este consemnată într-un

înscris sub semnătură privată iar nu într-un înscris autentic, a fost validată

de către instanța de judecată învestită cu soluționarea Dosarului nr.

10760/1954 al Tribunalului Ilfov - Secția III c.c, deși partea a beneficiat de

mai multe termene de judecată pentru a complini probatoriul administrat în

cauză iar la termenul de judecată din data de 29 aprilie 2010, Curtea a pus în

vedere acesteia să anexeze hotărârea judecătorească la care s-a făcut referire

în apel.

Faptul că acest

înscris poartă mențiunea că este conformă cu originalul aflat în Dosarul nr.

10.760/1954 s-a apreciat că nu are semnificația consfințirii tranzacției de

către instanța învestită cu soluționarea acestui dosar, în sensul art. 272 C.

proc. civ. ci doar a certificării de către grefa instanței, a faptului că,

copia înscrisului intitulat tranzacție, este conformă cu înscrisul existent, în

original, în acest dosar.

Totodată, în limitele

dreptului procesual civil, tranzacția este învoiala sau contractul judiciar al

părților, în scopul de a pune capăt unui proces existent, prin care ele își fac

concesii reciproce, renunțând la anumite drepturi ori stipulând pretenții noi.

Cu alte cuvinte, tranzacția este acordul intervenit între toate părțile, în

prezența instanței și constatată de ea, în aplicarea art. 272 C. proc. civ.,

instanța fiind datoare să verifice dacă tranzacția nu urmărește un scop ilicit,

dacă nu este potrivnică legii, intereselor părților ori dacă nu este rezultatul

unui viciu de consimțământ. În cazul în care se constată o atare situație,

cererea de consfințire a tranzacției poate fi respinsă trecându-se mai departe

la judecarea pricinii.

S-a statuat că, în

cauză, reclamanta nu a probat că instanța învestită cu soluționarea Dosarului

nr. 10760/1954 a consfințit tranzacția de care se prevalează în cauză.

De altfel, la dosar a

fost atașată adresa nr. C 927/2010, eliberată de Serviciul Municipiului

București al Arhivelor Naționale, potrivit cu care aceasta instituție nu deține

în păstrare Dosarul nr. 10760/1954.

Instanța de apel a

reținut că nu pot fi primite susținerile reclamantei în sensul că validitatea

acestei tranzacții a fost analizată de către Tribunalul Ilfov, astfel că la

acest moment nu se mai pot pune în discuție aceste aspecte.

Curtea de Apel a

reținut totodată că potrivit art. 1706 C. civ.: "tranzacție pot face numai

acei ce pot dispune de obiectul cuprins în ea".

În raport de această

dispoziție legală, instanța de apel a reținut că întrucât tranzacția cuprinde

acte de dispoziție, nu poate avea ca obiect decât bunuri asupra cărora părțile

pot dispune, ceea ce înseamnă că, părțile semnatare ale tranzacției, nu puteau

deveni prin încheierea acestei convenții, titulari ai dreptului de proprietate

asupra terenului, fiind necesar ca acest drept să existe în patrimoniul lor,

anterior.

S-a arătat că, pentru

a se putea prevala de aceasta tranzacție, în condițiile în care nu s-a probat

că ea ar fi fost validată printr-o hotărâre judecătorească anterioară, se

impunea ca reclamanta să probeze că dreptul asupra căruia s-a tranzacționat

exista în patrimoniul părților semnatare ale tranzacției. Or, această cerința

nu este îndeplinită în cauză, câtă vreme la dosar nu a fost anexat un titlu de

proprietate, în sensul art. 23 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.

10/2001.

Instanța de apel a

constatat că hotărârea judecătorească existentă la dosar apel (Sentința civilă

nr. 629/1930 a Tribunalului Ilfov) nu este de natură a conduce instanța la

concluzia că în patrimoniul defunctului G.M., se afla terenul care face

obiectul notificării, câtă vreme în cuprinsul său nu este evidențiat acest

imobil, iar în cauză nu au fost administrate nici dovezi din care să rezulte o

eventuală relație de rudenie între reclamantă și acest defunct).

Tot astfel, deși

reclamanta a beneficiat de un interval de timp rezonabil (29 aprilie 2010 - 17

noiembrie 2011) nu a înțeles să anexeze la dosar Sentința civilă nr. 1303/1925,

la care face referire tranzacția, deși a beneficiat de asistența juridică

calificată a unui avocat și nici nu a invocat respectiv nu a probat o cauză

care să justifice o imposibilitate obiectivă de a obține această probă.

Pe de altă parte, s-a

arătat că în mod corect a apreciat prima instanță în sensul că înscrierea în

evidențele fiscale nu prezintă relevanță sub aspectul ce face obiectul

analizei, în condițiile în care acestea puteau fi făcute chiar pe baza unei

simple declarații a autorului reclamantei cu atât mai mult cu cât la dosar,

apelanta nu a fost în măsură să anexeze nicio dovada că în ceea ce privește

acest bun, ar fi achitat impozit iar în evidentele DITL sector 5 nu au fost

găsite documente privind rolul fiscal pentru acest imobil.

În ceea ce privește

cel de-al doilea motiv de apel, instanța de apel a reținut că potrivit art. 24

din același act normativ, în absența unor probe contrare, existența și, după

caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în

actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive

sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

În cauză însă, s-a

apreciat (așa cum rezultă din Adresa nr. 841/2003, emisă de SC C. SA), că

imobilul care face obiectul notificării nu a făcut obiectul decretelor de expropriere

emise în perioada 1975 - 1980.

Prin urmare, s-a

constatat că în mod corect a apreciat prima instanță că nu poate fi opus în

cauză, art. 24 din Legea 10/2001, câtă vreme, nu s-a probat cum însuși

reclamanta a precizat, că imobilul a fost preluat de la reclamantă sau de la

autorii acesteia, în temeiul unui act normativ sau de autoritate prin care să

se fi dispus măsura preluării abuzive sau să se fi pus în executare măsura

preluării abuzive, neputându-se trage vreo concluzie, prin prisma prezumției

instituite de art. 24 din lege.

Instanța de apel a

constatat că în mod corect s-a reținut că reclamanta nu a făcut dovada

calității sale de persoană îndreptățită, în sensul dispozițiilor art. 3 din

Legea nr. 10/2001, republicată, astfel că, în raport de aceasta stare de fapt,

împrejurarea că imobilul ar fi fost preluat fără titlu valabil, în temeiul art.

2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, nu poate fi de natură să conducă la o altă

concluzie, în ceea ce privește temeinicia pretențiilor reclamantei, aceasta fiind

ținută să dovedească calitatea sa de titular al dreptului de proprietate asupra

imobilului solicitat a-i fi restituit prin notificare.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta V.E., invocând dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, reclamanta a susținut că în mod greșit instanța de apel a

considerat că nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului

situat în București, Calea A., sector 5.

Susține că a

solicitat instanței de apel efectuarea unor adrese, în vederea comunicării

istoricului de rol fiscal și a situației juridice a imobilului solicitare care

i-a fost respinsă, deși răspunsurile oficiale din partea acestor instituții

erau esențiale pentru a se putea pronunța o soluție legală. Totodată, apreciază

că instanța trebuia să solicite Primăriei Municipiului București să comunice

dacă pentru terenul în cauză s-au formulat și alte notificări, lipsa altor

notificări coroborată cu celelalte probe depuse la dosar ducând la concluzia că

este persoana îndreptățită a primi despăgubiri bănești pentru acest teren.

În opinia sa,

tranzacția prezentată, care a fost încheiată în cadrul Dosarului nr. 10760/1954

care s-a aflat pe rolul Tribunalului Popular al Raionului Stalin, reprezintă un

act autentic.

Arată că întrucât

tranzacția în cauză a fost prezentată unei instanțe de judecată care a luat act

de către aceasta, nu trebuie să mai prezinte și un alt act autentificat de

către un notar. Condițiile de validitatea ale acesteia au fost analizate de

către Tribunalul Popular al Raionului Stalin, astfel că la acest moment nu se

mai pot pune în discuție aceste aspecte.

S-a mai arătat că

Codul civil asimilează puterea tranzacției cu puterea unei hotărâri

judecătorești definitive, astfel că în mod greșit instanța de apel a considerat

că această tranzacție nu reprezintă un act de proprietate.

Față de solicitările

instanței de apel de a depune sentința prin care a fost consfințită tranzacția

și Sentința civilă nr. 1303/1925, recurenta arată că a depus la dosar răspunsurile

de la Arhivele Statului din care rezultă faptul că nu dețin sentințele din

perioada iulie - decembrie 1925, Dosarul nr. 57/1923 și nici Dosarul de

succesiune nr. 10760/1954 în care s-a încheiat tranzacția.

Recurenta consideră

că nu i se poate imputa că a stat în pasivitate, din moment ce a făcut toate

demersurile posibile pentru ca să obțină dovezile de proprietate asupra

terenului, însă din motive independente de voința sa nu s-au păstrat cele

solicitate de instanța de apel.

În ceea ce privește

al doilea motiv pe baza căruia instanța de apel a respins cererea de chemare în

judecată, reclamanta a solicitat să se aibă în vedere dispozițiile art. 2 alin.

(1) lit. i) din Legea nr. 10/2001.

Faptul că din adresa

emisă de către SC C. SA sub nr. 841 din 07 martie 2003 rezultă că imobilul în

discuție nu figurează înscris în decretele de expropriere emise în perioada

1975 - 1990 nu înseamnă că acest imobil nu a trecut în patrimoniul statului și

că astfel nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Atâta timp cât pe

acest teren, la acest moment, se află construite blocuri de locuințe, este clar

că acest teren a trecut din patrimoniul reclamantei în cel al statului.

Imobilul a fost preluat de către stat fără niciun titlu.

Solicită admiterea

recursului astfel cum a fost formulat, în principal casarea hotărârii

pronunțate de instanța de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare la același

instanță în vederea completării probatoriului și, în cazul în care se va

constata că probatoriul este complet, solicită modificarea hotărârii recurate,

admiterea apelului în sensul schimbării sentinței primei instanțe prin

admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele

considerente:

Pentru a fi incidente

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.  civ., este necesar ca hotărârea recurată

să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită

de temei legal.

Hotărârea este

lipsită de temei legal atunci când, din modul în care este redactată hotărârea

nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, și este dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când a încălcat textele legale

aplicabile speței sau le-a aplicat greșit.

Instanța de apel a

făcut o corectă aplicare atât a dispozițiilor art. 3, art. 23 și art. 24 din

Legea nr. 10/2001 cât și a celorlalte texte legale incidente - art. 23.1 lit.

d) din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001 - atunci când a confirmat soluția primei instanței,

care a constatat că reclamanta nu a făcut dovada, atât a dreptului de

proprietate asupra terenului care a constituit obiect al notificării cât și a

calității de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de această

lege.

Potrivit art. 3 alin.

(1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea 10/2001 sunt îndreptățite la măsurile

reparatorii reglementate de acest act normativ, persoanele fizice, proprietari

ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora și moștenitorii legali

sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.

În lipsa unor

prevederi speciale în;Cuprinsul actului normativ aplicabil, dovada dreptului de

proprietate al persoanei îndreptățite asupra imobilelor solicitate, se va face

prin aplicarea regulilor de drept comun incidente în materia acțiunii în

revendicare imobiliară.

Prin urmare, actele

doveditoare ale dreptului de proprietate vor putea fi orice înscrisuri

constatatoare ale unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ cu

efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate.

În cuprinsul Normelor

Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 adoptate prin H.G. nr. 250/2007,

în interpretarea art. 23 din lege se arată că "prin acte doveditoare se

înțelege: orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea

proprietății de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare,

tranzacție, donație, extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat

înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărțeala

sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni și la interzicerea

construirii fără autorizare și în măsura în care acesta se coroborează cu alte

înscrisuri și altele asemenea). Astfel, o tranzacție autentificată și hotărârea

judecătorească dată pe baza acestui act fac dovada proprietății.

Deși

recurenta-reclamantă se prevalează de existența unei "tranzacții"

încheiate între moștenitorii defunctei P.E., în mod corect instanța de apel a

constatat că această tranzacție nu poate constitui titlu de proprietate în

sensul dispozițiilor legale menționate, atâta timp cât nu s-a probat de către

reclamantă faptul că această tranzacție ar fi fost validată printr-o hotărâre

judecătorească anterioară, nefiind depusă la dosar Sentința civilă nr.

1303/1925 la care face referire tranzacția.

Recurenta nu doar că

nu a dovedit modul în care a dobândit dreptul de proprietate autorul său, dar

nici nu a dovedit că acesta ar fi avut la un moment dat în proprietate imobilul

în cauză și l-ar fi tranzacționat sau ar fi fost deposedat abuziv de acesta.

Recurenta-reclamantă

invocă în recurs înscrisuri noi care nu fac dovada dreptului de proprietate

asupra imobilului în litigiu, Sentința civilă nr. 629/1930 a Tribunalului Ilfov

nefiind de natură a conduce la concluzia că în patrimoniul defunctului G.M. se

afla terenul care face obiectul notificării, câtă vreme în cuprinsul său nu

este evidențiat acest imobil și nu au fost administrate dovezi din care să

rezulte o eventuală relație de rudenie între reclamantă și acest defunct.

Susținerile

recurentei potrivit cărora nu i se poate imputa imposibilitatea prezentării

dovezilor solicitate de instanță ca urmare a inexistenței acestora în

evidențele instituțiilor statului, sunt simple alegații fără suport juridic,

din moment ce potrivit principiului instituit de art. 1169 C. civ., cel ce face

o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească.

În mod particular, în

cazul imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, prin art. 24 din

lege, legiuitorul instituie o prezumție legală relativă de proprietate în

favoarea persoanelor îndreptățite la aplicarea acestui act normativ. Astfel,

legea prezumă că, în lipsa unor probe contrare, existența și, după caz,

întinderea dreptului de proprietate este cea recunoscută în actul normativ sau

de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în

executare această măsură.

În aplicarea

regulilor de probațiune menționate, în mod corect s-a apreciat de către

instanța de apel că aceste dispoziții nu sunt aplicabile în speță întrucât nu

s-a făcut dovada că imobilul a fost preluat de la reclamantă sau de la autorii

acesteia, în temeiul unui act normativ sau de autoritate prin care să se fi

dispus măsura preluării abuzive sau să se fi pus în executare măsura preluării

abuzive.

Inexistența unui act

de preluare a imobilului de la reclamantă sau autorii acesteia ar putea

justifica concluzia unei preluări abuzive exclusiv în situația în care s-ar fi

dovedit că la un moment dat, anterior preluării, autorii săi ar fi fost

proprietarii imobilului, ceea ce nu este cazul în speță.

Din contră, dacă nu

se dovedește că imobilul a fost preluat de la autorii reclamantei și nu se

dovedește că aceștia din urmă ar fi avut la un moment dat proprietatea

imobilului respectiv, singura concluzie ce poate fi trasă este cea

materializată în hotărârea apelată și anume că autorii reclamantei nu au avut în

proprietate imobilul ce face obiectul notificării, iar succesorul acestora nu

poate pretinde măsuri reparatorii, nici în natură, nici prin echivalent.

Înalta Curte, pentru

cele ce preced, reținând că dispozițiile legii au fost aplicate corespunzător

situației de fapt reținută, va respinge recursul în temeiul dispozițiilor art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta V.E. împotriva Deciziei nr. 821 A din

data de 24 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - NN