ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4671/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4671/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 26 noiembrie 2004, sub nr. 2886/2004, reclamantul C.M.,

prin mandatar T.G., a formulat contestație împotriva deciziei nr. 129 din 29

octombrie 2004 emisă de pârâta A.V.A.S., solicitând anularea acesteia și

acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul denumit "F.P.L.C."

situat în Târgu-Ocna, județ Bacău, preluat de stat în baza Decretului nr.

92/1950 și pentru care, nelegal, unitatea notificată i-a refuzat beneficiul

măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pe motiv că nu ar fi depus

acte doveditoare ale dreptului de proprietate, în conformitate cu dispozițiile

art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Prin

sentința civilă nr. 364 din 11 aprilie 2005 pronunțată de

Tribunalul București a fost respinsă ca neîntemeiată contestația reclamantului C.M.,

formulată în contradictoriu cu intimata Autoritatea Pentru Valorificarea

Activelor Statului – A.V.A.S.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel contestatorul C.M. înregistrat pe rolul Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă, soluționat prin decizia civilă nr. 190

din 10 mai 2006, în sensul respingerii căii de atac.

Recursul formulat

împotriva acestei decizii de reclamantul C.M., înregistrat pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a

fost admis prin decizia civilă nr. 5778 din 18 septembrie 2007, dispunându-se

casarea deciziei recurate precum și a sentinței și trimiterea cauzei spre

rejudecare la Tribunalul București, ca instanță de fond.

Pentru a

hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că numitul C.L. a fost proprietarul

imobilului din Târgu Ocna, și că se impune doar identificarea imobilului,

întinderea dreptului de proprietate al acestuia și pronunțarea asupra măsurilor

reparatorii ce se impun a fi acordate.

În

rejudecare, cauza a fost înregistrată ca dosar de fond pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă la data de 11 aprilie 2008, sub nr. unic

14123/3/2008.

Pe

parcursul judecării cauzei, s-au administrat proba cu înscrisuri și proba cu

expertiză tehnică construcții.

Prin sentința

civilă nr. 1493 din 28 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția

a V-a civilă, a fost admisă contestația formulată de reclamant; a fost anulată

decizia nr. 192 din 29

octombrie 2004 emisă de intimata A.V.A.S.; a fost obligată intimata A.V.A.S. să

acorde contestatorului măsuri reparatorii prin echivalent constând în

despăgubiri în cuantum de 637.162 lei

pentru imobilul

- teren și construcții

situat în

Târgu-Ocna, județ Bacău, imposibil de restituit în natură.

În

motivarea sentinței, tribunalul a reținut că p

rin decizia nr. 192 din 29 octombrie 2004

emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ca instituție

implicată în privatizarea SC E. SA Târgu Ocna, au fost respinse notificările

nr. 9/2001 și nr. 194/ 2001, formulate în baza Legii nr.10/2001, prin care reclamantul

C.M. a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bacău, județul

Bacău, pe motiv că nu a fost depus actul de proprietate asupra imobilului.

Tribunalul a reținut

că decizia atacată este nelegală, în raport cu înscrisurile depuse de

contestator, atât în dosarul administrativ, pe baza căruia a fost emisă

decizia, cât și în prezenta cauză.

Prin

decizia de casare nr. 5778 din 18 septembrie 2007, pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, s-a stabilit irevocabil calitatea de proprietar a antecesorului

reclamantului L.C. (care figurează în Decretul nr. 92/1950, anexa jud. Bacău –

poz.64) asupra imobilului în

litigiu.

Sub acest aspect, în

considerarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., s-a reținut că nu mai poate

fi repusă în discuție problema dovedirii dreptului de proprietate al fostului

proprietar.

Prima instanță a

reținut că,

reclamantul a dovedit și calitatea sa de

moștenitor al fostului proprietar cu certificatul de calitate de moștenitor nr.

39 din 14 mai 2002, precum și faptul că a formulat, în termenul legal,

notificarea

prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Imobilul în litigiu a

fost identificat, ca întindere și compunere, pe baza expertizei efectuate în

cauză, fiind relevată și împrejurarea imposibilității restituirii în natură a

acestuia, în contextul în care imobilul a făcut parte din patrimoniul SC E. SA

(societate privatizată), care ulterior l-a înstrăinat altei societăți, reclamantul

nereușind să obțină anularea actului de înstrăinare (deși a efectuat un demers

judiciar în acest sens).

Tribunalul a reținut,

în cadrul măsurilor reparatorii prin echivalent la care contestatorul ar avea

dreptul, că acesta a optat pentru despăgubiri bănești. Valoarea de piață a

imobilului a fost stabilită prin expertiză la suma de 637.162 lei și, în

temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, a fost admisă contestația, a

fost anulată decizia nr.192/29 octombrie 2004 emisă de intimata Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului și a fost obligată intimata să acorde

reclamantului măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri în

cuantum de 637.162 lei pentru imobilul în litigiu, imposibil de restituit în

natură.

Prin decizia nr.

489/A din 3 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva susmenționatei

hotărâri, reținând următoarele:

Intimatul-reclamant a

formulat notificările nr. 9/2001 și nr. 194/2001, în temeiul Legii nr.10/2001,

prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bacău, județul

Bacău.

Notificările depuse

au fost respinse prin decizia nr. 192 din 29 octombrie 2004 emisă de

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ca instituție implicată în

privatizarea SC E. SA Târgu Ocna, pe motiv că nu a fost depus actul de

proprietate asupra imobilului.

Decizia menționată a

fost contestată, în conformitate cu dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, în forma în vigoare la data de 12 octombrie 2005.

Contestația formulată

a fost respinsă prin

sentința civilă nr. 364 din 11

aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul București.

Împotriva

acestei hotărâri a fost exercitată calea de atac a apelului, care a fost

respinsă prin decizia civilă nr. 190 din 10 mai 2006, pronunțată de către Curtea

de Apel București.

Împotriva

deciziei din apel a fost declarată calea de atac a recursului, care a fost

admisă prin decizia civilă nr. 5778 din 18 septembrie 2007, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit irevocabil calitatea

de proprietar a numitului L.C. (care figurează în Decretul nr. 92/1950, anexa

jud. Bacău – poz.64) asupra imobilului în

litigiu.

Prin decizia

pronunțată Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus admiterea recursului,

casarea deciziei atacate și a sentinței

civile nr. 364

din 11 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul București și trimiterea cauzei la Tribunalul București pentru rejudecare.

În

considerentele deciziei, s-a reținut că intimatul-reclamant a făcut dovada

calității de persoană îndreptățită, în conformitate cu art. 3 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 10/2001

,

în forma în vigoare la data de 12 octombrie 2005.

S-a reținut că C.M. a

dovedit calitatea de proprietar prin faptul că este menționat în actul de

preluare și că această prezumție instituită de dispozițiile art. 24 din Legea

nr. 10/2001, în forma în vigoare la data de 12 octombrie 2005, nu a fost

răsturnată prin nici un mijloc de probă.

Instanța de apel a

constatat astfel că Tribunalul București, s-a conformat dispozițiilor art. 315 C.

proc. civ., și a dispus administrarea probatoriului necesar pentru stabilirea

întinderii dreptului de proprietate asupra terenului și a construcțiilor, pe

care intimatul-reclamant le avea la data naționalizării.

În rejudecare, s-a

administrat proba cu expertiză tehnică judiciară, prin care au fost

identificate și evaluate terenul în cuantum de 341.522 Ron și construcțiile în

sumă de 295.640, așa cum rezultă din raportul de expertiză aflat la filele

109-113 din dosarul de fond.

Instanța de apel a

reținut că valorile imobilelor, așa cum au fost stabilite prin raportul de

expertiză efectuat în cauză, nu au fost contestate de către A.V.A.S. nici în

fața instanței de fond și nici în fața instanței de apel prin motivele de apel.

Instanța de apel a

constatat că, în mod corect, prima instanță a reținut că intimatul-reclamant

are calitatea de persoană îndreptățită, în conformitate cu dezlegarea de drept

dată de către Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la acest aspect,

conform art. 315 C. proc. civ.

De asemenea, în mod

corect, prima instanță a anulat decizia nr. 192 din 29 octombrie 2004 emisă de

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și a dispus obligarea A.V.A.S.

să acorde intimatului-reclamant măsuri reparatorii prin echivalent constând în

despăgubiri.

Critica apelantei la

adresa instanței de fond se referă la stabilirea obligației de plată a sumei de

637.162

ron

, reprezentând

despăgubiri pentru imobilul-teren și construcții situat în Târgu-Ocna, județul

Bacău.

Instanța de apel a reținut

că apelanta-pârâtă invocă dispozițiile art. 16 și urm. din Legea nr. 10/2001,

cu privire la procedura și modalitatea de plată a despăgubirilor.

Curtea a învederat,

cu privire la acest aspect, că C.M. a contestat decizia nr. 192 din 29

octombrie 2004 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

Această decizie a fost emisă înainte de adoptarea Legii nr. 247/2005, care

privește procedura administrativă de acordare a despăgubirilor.

Această procedură

administrativă nu este aplicabilă în cauză, așa cum s-a statuat de către Înalta

Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. LII din 04

iunie 2007.

Curtea a arătat că,

prin decizia în interesul legii pronunțată de către Înalta Curte de Casație și

Justiție, s-a stabilit că

“în cazul notificărilor

soluționate înainte de intrarea în vigoare a noii legi, iar contestațiile

formulate privesc nu doar îndreptățirea persoanelor la măsuri reparatorii

pentru imobilele preluate abuziv, ci și, după caz, natura sau întinderea

acestora, instanțele se vor pronunța asupra contestațiilor în limitele

învestirii lor, în baza principiului plenitudinii de competență”.

De

asemenea, s-a învederat că “prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din

Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea

despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării

în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005”.

În raport

de data emiterii deciziei contestate, respectiv 29 octombrie 2004, Curtea a

reținut că dispozițiile art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005 privind

procedura administrativă de stabilire și plată a despăgubirilor nu sunt

aplicabile în cauză și că prima instanță a stabilit, în mod corect, obligația A.V.A.S.

de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.

Pentru

considerentele menționate, instanța de apel a înlăturat prima critică formulată

de către apelanta-pârâtă.

Cu

privire la cea de-a doua critică care se referă la obligarea apelantei la plata

cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat și onorariul de

expert, instanța de apel a constatat că

Tribunalul București a aplicat în mod corect

dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

Curtea a reținut că

sancțiunea (cu caracter general) care intervine în cazul abuzului de drept

constă în obligarea autorului acestui abuz la plata de despăgubiri pentru

prejudiciul de ordin patrimonial sau moral cauzat prin exercitarea abuzivă a

dreptului său, potrivit regulilor din materia răspunderii civile delictuale.

Curtea a reținut că

apelanta-intimată se află în culpă procesuală privind declanșarea prezentului

litigiu, deoarece nu a aplicat corect dispozițiile legale menționate și, pe

cale de consecință, trebuie să suporte cheltuielile reprezentând onorariul de

avocat și cheltuielile reprezentând onorariul de expert avansate de către

intimatul-reclamant.

Această obligație

este cu atât mai justificată cu cât apelanta nu a emis o nouă dispoziție de

acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, având în vedere că motivul

pentru care a fost respinsă notificarea formulată de către C.M., a fost

considerat, ca neîntemeiat, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin

decizia civilă nr.

5778 din 18 septembrie 2007.

De la

data pronunțării deciziei menționate și până la data soluționării pe fond a

cauzei de către Tribunalul București, respectiv data de 28 decembrie 2009, era

timp suficient pentru ca A.V.A.S. să emită o nouă dispoziție, prin care să se

constate calitatea de persoană îndreptățită a lui

C.M. și să se dispună

stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea acestuia.

Curtea a constatat că

apelanta nu a luat nicio măsură pentru a se conforma dispozițiilor deciziei

civile nr.

5778 din 18 septembrie 2007 pronunțată de

către Înalta Curte de Casație și Justiție.

De

asemenea, nici până în prezent nu a fost emisă vreo dispoziție în acest sens,

deși au trecut aproximativ 3 ani de la momentul în care s-a stabilit irevocabil

că

C.M.

are calitatea de persoană îndreptățită.

Având în vedere

aceste considerente, instanța de apel a reținut că obligarea apelantei la plata

cheltuielilor de judecată s-a realizat cu respectarea dispozițiilor legale

prevăzute de dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului – A.V.A.S., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că în mod greșit

instanța de apel a obligat-o să acorde reclamantului măsuri reparatorii prin

echivalent constând în despăgubiri în cuantum de 637.162 lei pentru imobilul

solicitat în prezenta procedură, situat în Târgu-Ocna, județul Bacău.

S-a susținut că

obligațiile sale, în calitate de entitate implicată în procedura de privatizare

a societății comerciale deținătoare a bunului litigios, constau doar, în

conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 republicată, în emiterea unei

decizii motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri, potrivit art. 29 din

Legea nr. 10/2001 republicată și în condițiile Legii nr. 247/2005 privind

regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în

mod abuziv.

Din analiza

dispozițiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, rezultă că A.V.A.S.

are competența „de a propune” acordarea de despăgubiri în condițiile legii,

instituției competente și doar în conformitate cu prevederile art. 13 alin. (1)

și art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, potrivit cărora

măsurile reparatorii prin echivalent nu pot fi decât acelea expres reglementate

de această lege, a căror analiză și stabilire cad în sarcina exclusivă a altei

entități, Comisia centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor aflată în

subordinea Cancelariei Primului Ministru.

Dispozițiile legale

evocate dispun că A.V.A.S. nu are obligație legală de a plăti sume de bani, de

a acorda măsuri reparatorii prin echivalent/despăgubiri, ci numai de a propune

acordarea despăgubirilor în condițiile legii speciale privind regimul de

stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv

instituției legale competente sus indicată.

Obligația instituită

în sarcina sa este nelegală și pentru că prin O.U.G. nr. 81/2007 a fost

stabilită procedura și modalitățile de despăgubire efectivă pentru imobilele

preluate în mod abuziv, nesocotită de instanțele fondului, care au soluționat cauza

pe alte coordonate decât cele stipulate de dispozițiile legale evocate.

Greșit a fost

obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant în cauză,

întrucât în sarcina sa nu poate fi reținută nici o culpă, atâta timp cât

reclamantul avea obligația să completeze pe dosarul administrativ constituit la

nivelul A.V.A.S.

A solicitat admiterea

recursului, modificarea hotărârii atacate și, în urma rejudecării cauzei,

respingerea acțiunii formulate împotriva sa ca neîntemeiată, cu exonerarea sa

de obligația plății cheltuielilor de judecată pretinse în cauză.

Recursul nu este

fondat.

Actul administrativ,

decizia nr. 129 din 29 octombrie 2004, fiind emisă de A.V.A.S. anterior

modificării și completării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, rămâne

supusă, astfel cum legal a reținut instanța de apel, dispozițiilor legale

incidente sub imperiul cărora a fost adoptat actul contestat.

Or, potrivit art. 27

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la acel moment „notificarea prin

care se solicită restituirea potrivit alin. (1) (s.n. măsuri reparatorii prin echivalent)

se adresează instituției publice implicate care a efectuat privatizarea

Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului […],

indiferent de valoarea acestuia”.

Dispozițiile art. 24

din Legea nr. 10/2001 (în redactarea inițială, în vigoare la data soluționării

notificării) stipulează că „dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu

este posibilă, după caz, deținătorul imobilului (s.n. entitatea implicată în

privatizare) este obligat ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție

motivată, în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1) să facă persoanei

îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii

imobilului”.

Prin urmare, în forma

inițială a legii, se prevedea imperativ obligația unității deținătoare

(entității învestite cu soluționarea notificării) de a respecta atât termenul

de soluționare a notificărilor, cât și pe aceea de a face persoanei

îndreptățite „oferta de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii

imobilului”, ceea ce presupune determinarea măsurilor reparatorii, atât sub

aspectul cuantumului, cât și a categoriei cuvenite (în acest sens

pronunțându-se și secțiile unite al Î.C.C.J. prin decizia nr. LII din 4 iunie 2007

într-un recurs în interesul legii).

În acest context, legal

și cu respectarea principiului art. 1 C. civ. (al neretroactivității legii

civile) instanțele fondului au soluționat cauza prin raportare la dispozițiile

legale incidente nașterii raportului juridic litigios, în vigoare la data

soluționării deciziei contestate emise anterior adoptării Legii nr. 247/2005,

de modificare și completare a Legii nr. 10/2001.

Or, în speță, în

situația imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie

1989, astfel cum legal au reținut instanțele, normele legale în conflict, Legea

nr. 10/2001 în varianta inițială și Legea nr. 247/2005 vizează situații

juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile în timp prin efectele lor

specifice.

Tocmai din acest

motiv s-a menționat expres în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 că

notificările care nu au fost soluționate până la data intrării în vigoare a

acestei legi, se predau Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de

documentația anexă, în scopul parcurgerii procedurii administrative prevăzute

de noua lege.

Per a contrario,

notificărilor soluționate anterior intrării în vigoare a actului normativ

modificată – Legea nr. 247/2005 – le sunt aplicabile normele în vigoare la data

emiterii sale, astfel cum legal au reținut instanțele fondului, procedând la

acordarea despăgubirilor în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001,

astfel cum a și pretins reclamantul prin cererea dedusă judecății.

Prin urmare, în

determinarea cuantumului despăgubirilor, legal stabilite de instanțe în

conformitate cu dispozițiile legale incidente la momentul nașterii raportului

juridic litigios și obligarea pârâtei la acordarea măsurilor reparatorii prin

echivalent cuvenite reclamantului potrivit prescripțiilor legale în vigoare la

acel moment, instanțele au respectat întocmai legea pronunțându-se în limitele

învestirii.

În consecință, nu pot

fi primite criticile pârâtei privind aplicarea noului act normativ raportului

juridic litigios, dar nici cele privind nelegalitatea dispozițiilor instanțelor

de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamant,

întrucât declanșarea și continuarea prezentului litigiu a fost determinată de

refuzul (constatat a fi nelegal) pârâtei de a-i recunoaște dreptul la

beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială, drept recunoscut

judiciar, fiind astfel pe deplin incidente prevederile art. 274 C. proc. civ.,

legal aplicate de instanțe.

Față de cele ce

preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății

urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului

împotriva deciziei nr. 489A din 3 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 1 iunie 2011.