ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4671/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 26 noiembrie 2004, sub nr. 2886/2004, reclamantul C.M., prin mandatar T.G., a formulat contestație împotriva deciziei nr. 129 din 29 octombrie 2004 emisă de pârâta A.V.A.S., solicitând anularea acesteia și acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul denumit "F.P.L.C." situat în Târgu-Ocna, județ Bacău, preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950 și pentru care, nelegal, unitatea notificată i-a refuzat beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pe motiv că nu ar fi depus acte doveditoare ale dreptului de proprietate, în conformitate cu dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 364 din 11 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul București a fost respinsă ca neîntemeiată contestația reclamantului C.M., formulată în contradictoriu cu intimata Autoritatea Pentru Valorificarea Activelor Statului – A.V.A.S.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel contestatorul C.M. înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, soluționat prin decizia civilă nr. 190 din 10 mai 2006, în sensul respingerii căii de atac. Recursul formulat împotriva acestei decizii de reclamantul C.M., înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a fost admis prin decizia civilă nr. 5778 din 18 septembrie 2007, dispunându-se casarea deciziei recurate precum și a sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București, ca instanță de fond. Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că numitul C.L. a fost proprietarul imobilului din Târgu Ocna, și că se impune doar identificarea imobilului, întinderea dreptului de proprietate al acestuia și pronunțarea asupra măsurilor reparatorii ce se impun a fi acordate.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată ca dosar de fond pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 11 aprilie 2008, sub nr. unic 14123/3/2008. Pe parcursul judecării cauzei, s-au administrat proba cu înscrisuri și proba cu expertiză tehnică construcții. Prin sentința civilă nr. 1493 din 28 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost admisă contestația formulată de reclamant; a fost anulată decizia nr. 192 din 29 octombrie 2004 emisă de intimata A.V.A.S.; a fost obligată intimata A.V.A.S. să acorde contestatorului măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri în cuantum de 637.162 lei pentru imobilul - teren și construcții situat în Târgu-Ocna, județ Bacău, imposibil de restituit în natură.

În motivarea sentinței, tribunalul a reținut că p rin decizia nr. 192 din 29 octombrie 2004 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ca instituție implicată în privatizarea SC E. SA Târgu Ocna, au fost respinse notificările nr. 9/2001 și nr. 194/ 2001, formulate în baza Legii nr.10/2001, prin care reclamantul C.M. a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bacău, județul Bacău, pe motiv că nu a fost depus actul de proprietate asupra imobilului. Tribunalul a reținut că decizia atacată este nelegală, în raport cu înscrisurile depuse de contestator, atât în dosarul administrativ, pe baza căruia a fost emisă decizia, cât și în prezenta cauză. Prin decizia de casare nr. 5778 din 18 septembrie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit irevocabil calitatea de proprietar a antecesorului reclamantului L.C.

(care figurează în Decretul nr. 92/1950, anexa jud. Bacău – poz.64) asupra imobilului în litigiu. Sub acest aspect, în considerarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., s-a reținut că nu mai poate fi repusă în discuție problema dovedirii dreptului de proprietate al fostului proprietar. Prima instanță a reținut că, reclamantul a dovedit și calitatea sa de moștenitor al fostului proprietar cu certificatul de calitate de moștenitor nr. 39 din 14 mai 2002, precum și faptul că a formulat, în termenul legal, notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Imobilul în litigiu a fost identificat, ca întindere și compunere, pe baza expertizei efectuate în cauză, fiind relevată și împrejurarea imposibilității restituirii în natură a acestuia, în contextul în care imobilul a făcut parte din patrimoniul SC E. SA (societate privatizată), care ulterior l-a înstrăinat altei societăți, reclamantul nereușind să obțină anularea actului de înstrăinare (deși a efectuat un demers judiciar în acest sens). Tribunalul a reținut, în cadrul măsurilor reparatorii prin echivalent la care contestatorul ar avea dreptul, că acesta a optat pentru despăgubiri bănești.

Valoarea de piață a imobilului a fost stabilită prin expertiză la suma de 637.162 lei și, în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, a fost admisă contestația, a fost anulată decizia nr.192/29 octombrie 2004 emisă de intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și a fost obligată intimata să acorde reclamantului măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri în cuantum de 637.162 lei pentru imobilul în litigiu, imposibil de restituit în natură. Prin decizia nr. 489/A din 3 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva susmenționatei hotărâri, reținând următoarele: Intimatul-reclamant a formulat notificările nr. 9/2001 și nr. 194/2001, în temeiul Legii nr.10/2001, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bacău, județul Bacău.

Notificările depuse au fost respinse prin decizia nr. 192 din 29 octombrie 2004 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ca instituție implicată în privatizarea SC E. SA Târgu Ocna, pe motiv că nu a fost depus actul de proprietate asupra imobilului. Decizia menționată a fost contestată, în conformitate cu dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data de 12 octombrie 2005. Contestația formulată a fost respinsă prin sentința civilă nr. 364 din 11 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul București. Împotriva acestei hotărâri a fost exercitată calea de atac a apelului, care a fost respinsă prin decizia civilă nr. 190 din 10 mai 2006, pronunțată de către Curtea de Apel București.

Împotriva deciziei din apel a fost declarată calea de atac a recursului, care a fost admisă prin decizia civilă nr. 5778 din 18 septembrie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit irevocabil calitatea de proprietar a numitului L.C. (care figurează în Decretul nr. 92/1950, anexa jud. Bacău – poz.64) asupra imobilului în litigiu. Prin decizia pronunțată Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus admiterea recursului, casarea deciziei atacate și a sentinței civile nr. 364 din 11 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul București și trimiterea cauzei la Tribunalul București pentru rejudecare. În considerentele deciziei, s-a reținut că intimatul-reclamant a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, în conformitate cu art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 , în forma în vigoare la data de 12 octombrie 2005. S-a reținut că C.M.

a dovedit calitatea de proprietar prin faptul că este menționat în actul de preluare și că această prezumție instituită de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data de 12 octombrie 2005, nu a fost răsturnată prin nici un mijloc de probă. Instanța de apel a constatat astfel că Tribunalul București, s-a conformat dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., și a dispus administrarea probatoriului necesar pentru stabilirea întinderii dreptului de proprietate asupra terenului și a construcțiilor, pe care intimatul-reclamant le avea la data naționalizării. În rejudecare, s-a administrat proba cu expertiză tehnică judiciară, prin care au fost identificate și evaluate terenul în cuantum de 341.522 Ron și construcțiile în sumă de 295.640, așa cum rezultă din raportul de expertiză aflat la filele 109-113 din dosarul de fond.

Instanța de apel a reținut că valorile imobilelor, așa cum au fost stabilite prin raportul de expertiză efectuat în cauză, nu au fost contestate de către A.V.A.S. nici în fața instanței de fond și nici în fața instanței de apel prin motivele de apel. Instanța de apel a constatat că, în mod corect, prima instanță a reținut că intimatul-reclamant are calitatea de persoană îndreptățită, în conformitate cu dezlegarea de drept dată de către Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la acest aspect, conform art. 315 C. proc. civ. De asemenea, în mod corect, prima instanță a anulat decizia nr. 192 din 29 octombrie 2004 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și a dispus obligarea A.V.A.S.

să acorde intimatului-reclamant măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri. Critica apelantei la adresa instanței de fond se referă la stabilirea obligației de plată a sumei de 637.162 ron , reprezentând despăgubiri pentru imobilul-teren și construcții situat în Târgu-Ocna, județul Bacău. Instanța de apel a reținut că apelanta-pârâtă invocă dispozițiile art. 16 și urm. din Legea nr. 10/2001, cu privire la procedura și modalitatea de plată a despăgubirilor. Curtea a învederat, cu privire la acest aspect, că C.M. a contestat decizia nr. 192 din 29 octombrie 2004 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului. Această decizie a fost emisă înainte de adoptarea Legii nr. 247/2005, care privește procedura administrativă de acordare a despăgubirilor.

Această procedură administrativă nu este aplicabilă în cauză, așa cum s-a statuat de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. LII din 04 iunie 2007. Curtea a arătat că, prin decizia în interesul legii pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit că “în cazul notificărilor soluționate înainte de intrarea în vigoare a noii legi, iar contestațiile formulate privesc nu doar îndreptățirea persoanelor la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, ci și, după caz, natura sau întinderea acestora, instanțele se vor pronunța asupra contestațiilor în limitele învestirii lor, în baza principiului plenitudinii de competență”.

De asemenea, s-a învederat că “prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005”. În raport de data emiterii deciziei contestate, respectiv 29 octombrie 2004, Curtea a reținut că dispozițiile art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă de stabilire și plată a despăgubirilor nu sunt aplicabile în cauză și că prima instanță a stabilit, în mod corect, obligația A.V.A.S. de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.

Pentru considerentele menționate, instanța de apel a înlăturat prima critică formulată de către apelanta-pârâtă. Cu privire la cea de-a doua critică care se referă la obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat și onorariul de expert, instanța de apel a constatat că Tribunalul București a aplicat în mod corect dispozițiile art. 274 C. proc. civ. Curtea a reținut că sancțiunea (cu caracter general) care intervine în cazul abuzului de drept constă în obligarea autorului acestui abuz la plata de despăgubiri pentru prejudiciul de ordin patrimonial sau moral cauzat prin exercitarea abuzivă a dreptului său, potrivit regulilor din materia răspunderii civile delictuale.

Curtea a reținut că apelanta-intimată se află în culpă procesuală privind declanșarea prezentului litigiu, deoarece nu a aplicat corect dispozițiile legale menționate și, pe cale de consecință, trebuie să suporte cheltuielile reprezentând onorariul de avocat și cheltuielile reprezentând onorariul de expert avansate de către intimatul-reclamant. Această obligație este cu atât mai justificată cu cât apelanta nu a emis o nouă dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, având în vedere că motivul pentru care a fost respinsă notificarea formulată de către C.M., a fost considerat, ca neîntemeiat, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 5778 din 18 septembrie 2007. De la data pronunțării deciziei menționate și până la data soluționării pe fond a cauzei de către Tribunalul București, respectiv data de 28 decembrie 2009, era timp suficient pentru ca A.V.A.S.

să emită o nouă dispoziție, prin care să se constate calitatea de persoană îndreptățită a lui C.M. și să se dispună stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea acestuia. Curtea a constatat că apelanta nu a luat nicio măsură pentru a se conforma dispozițiilor deciziei civile nr. 5778 din 18 septembrie 2007 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție. De asemenea, nici până în prezent nu a fost emisă vreo dispoziție în acest sens, deși au trecut aproximativ 3 ani de la momentul în care s-a stabilit irevocabil că C.M. are calitatea de persoană îndreptățită. Având în vedere aceste considerente, instanța de apel a reținut că obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată s-a realizat cu respectarea dispozițiilor legale prevăzute de dispozițiile art. 274 C. proc.

civ. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului – A.V.A.S., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că în mod greșit instanța de apel a obligat-o să acorde reclamantului măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri în cuantum de 637.162 lei pentru imobilul solicitat în prezenta procedură, situat în Târgu-Ocna, județul Bacău. S-a susținut că obligațiile sale, în calitate de entitate implicată în procedura de privatizare a societății comerciale deținătoare a bunului litigios, constau doar, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 republicată, în emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri, potrivit art. 29 din Legea nr. 10/2001 republicată și în condițiile Legii nr. 247/2005 privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Din analiza dispozițiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, rezultă că A.V.A.S. are competența „de a propune” acordarea de despăgubiri în condițiile legii, instituției competente și doar în conformitate cu prevederile art. 13 alin. (1) și art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, potrivit cărora măsurile reparatorii prin echivalent nu pot fi decât acelea expres reglementate de această lege, a căror analiză și stabilire cad în sarcina exclusivă a altei entități, Comisia centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor aflată în subordinea Cancelariei Primului Ministru. Dispozițiile legale evocate dispun că A.V.A.S. nu are obligație legală de a plăti sume de bani, de a acorda măsuri reparatorii prin echivalent/despăgubiri, ci numai de a propune acordarea despăgubirilor în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv instituției legale competente sus indicată.

Obligația instituită în sarcina sa este nelegală și pentru că prin O.U.G. nr. 81/2007 a fost stabilită procedura și modalitățile de despăgubire efectivă pentru imobilele preluate în mod abuziv, nesocotită de instanțele fondului, care au soluționat cauza pe alte coordonate decât cele stipulate de dispozițiile legale evocate. Greșit a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant în cauză, întrucât în sarcina sa nu poate fi reținută nici o culpă, atâta timp cât reclamantul avea obligația să completeze pe dosarul administrativ constituit la nivelul A.V.A.S. A solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate și, în urma rejudecării cauzei, respingerea acțiunii formulate împotriva sa ca neîntemeiată, cu exonerarea sa de obligația plății cheltuielilor de judecată pretinse în cauză.

Recursul nu este fondat. Actul administrativ, decizia nr. 129 din 29 octombrie 2004, fiind emisă de A.V.A.S. anterior modificării și completării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, rămâne supusă, astfel cum legal a reținut instanța de apel, dispozițiilor legale incidente sub imperiul cărora a fost adoptat actul contestat. Or, potrivit art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la acel moment „notificarea prin care se solicită restituirea potrivit alin. (1) (s.n. măsuri reparatorii prin echivalent) se adresează instituției publice implicate care a efectuat privatizarea Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului […], indiferent de valoarea acestuia”.

Dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 (în redactarea inițială, în vigoare la data soluționării notificării) stipulează că „dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deținătorul imobilului (s.n. entitatea implicată în privatizare) este obligat ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului”.

Prin urmare, în forma inițială a legii, se prevedea imperativ obligația unității deținătoare (entității învestite cu soluționarea notificării) de a respecta atât termenul de soluționare a notificărilor, cât și pe aceea de a face persoanei îndreptățite „oferta de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului”, ceea ce presupune determinarea măsurilor reparatorii, atât sub aspectul cuantumului, cât și a categoriei cuvenite (în acest sens pronunțându-se și secțiile unite al Î.C.C.J. prin decizia nr. LII din 4 iunie 2007 într-un recurs în interesul legii). În acest context, legal și cu respectarea principiului art. 1 C. civ. (al neretroactivității legii civile) instanțele fondului au soluționat cauza prin raportare la dispozițiile legale incidente nașterii raportului juridic litigios, în vigoare la data soluționării deciziei contestate emise anterior adoptării Legii nr. 247/2005, de modificare și completare a Legii nr. 10/2001.

Or, în speță, în situația imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, astfel cum legal au reținut instanțele, normele legale în conflict, Legea nr. 10/2001 în varianta inițială și Legea nr. 247/2005 vizează situații juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile în timp prin efectele lor specifice. Tocmai din acest motiv s-a menționat expres în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 că notificările care nu au fost soluționate până la data intrării în vigoare a acestei legi, se predau Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de documentația anexă, în scopul parcurgerii procedurii administrative prevăzute de noua lege.

Per a contrario, notificărilor soluționate anterior intrării în vigoare a actului normativ modificată – Legea nr. 247/2005 – le sunt aplicabile normele în vigoare la data emiterii sale, astfel cum legal au reținut instanțele fondului, procedând la acordarea despăgubirilor în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel cum a și pretins reclamantul prin cererea dedusă judecății. Prin urmare, în determinarea cuantumului despăgubirilor, legal stabilite de instanțe în conformitate cu dispozițiile legale incidente la momentul nașterii raportului juridic litigios și obligarea pârâtei la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent cuvenite reclamantului potrivit prescripțiilor legale în vigoare la acel moment, instanțele au respectat întocmai legea pronunțându-se în limitele învestirii.

În consecință, nu pot fi primite criticile pârâtei privind aplicarea noului act normativ raportului juridic litigios, dar nici cele privind nelegalitatea dispozițiilor instanțelor de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamant, întrucât declanșarea și continuarea prezentului litigiu a fost determinată de refuzul (constatat a fi nelegal) pârâtei de a-i recunoaște dreptul la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială, drept recunoscut judiciar, fiind astfel pe deplin incidente prevederile art. 274 C. proc. civ., legal aplicate de instanțe. Față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 489A din 3 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iunie 2011.