ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6028/2010

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

La data de 7 ianuarie 2008 reclamantul T.G. a chemat în

judecată pe pârâtul Ministerul Apărării Naționale

solicitând obligarea acestuia la plata pensiei militare de invaliditate cu

începere de la data introducerii cererii, urmând a se constata că potrivit

dispoz.art. 1000 alin. (3) C.civ. pârâtul poartă răspunderea, în

calitate de comitent pentru fapta prepusului său, pentru prejudiciul

cauzat reclamantului constând în vătămarea integrității

corporale datorată unui accident ce a avut loc în timpul exercitării

serviciului militar.

Reclamantul a mai solicitat ca

pârâtul să-i plătească daune materiale, constând în salariul de

care a fost lipsit în anul 1990, când a fost concediat pentru că nu

corespundea din punct de vedere fizic postului ocupat, și până în

prezent, contravaloarea acestor daune fiind precizată la suma de 47.540

lei și daune morale constând în echivalentul durerii suferite cu ocazia

accidentului suferit, respectiv a operației efectuate, echivalentul

efortului suplimentar de muncă pe care reclamantul este obligat să îl

depună ca urmare a vătămării integrității sale

corporale, la care se adaugă prejudiciul moral rezultat din

intervenția medicală.

Prin întâmpinarea formulată,

pârâtul Ministerul Apărării Naționale a solicitat disjungerea

capătului 2 de cerere, respectiv obligarea sa la plata pensiei militare de

invaliditate, care reprezintă un petit de asigurări sociale ce atrage

o competență specială de celelalte solicitări, întemeiate

pe răspunderea civilă delictuală și pentru care

competența este cea a instanțelor de drept comun. A invocat excepția

de necompetență materială privind petitul 1, 3 și 4,

excepția de necompetență teritorială privind petitul 2 al

cererii, excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantului privind petitul 2, excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului privind petitele 1, 3 și 4, excepția de

inadmisibilitate a acțiunii privind petitele 2,3 și 4 precum și

excepția prescripției dreptului material la acțiune privind

petitele 1, 3 și 4.

Pe fondul cauzei a solicitat

respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Învestit cu soluționarea

cauzei, Tribunalul Timiș, prin sentința civilă nr. 1530 din 17

martie 2008 a disjuns capătul de cerere privind obligarea pârâtului la

plata pensiei militare de invaliditate, a admis excepția

necompetenței sale materiale, în ceea ce privește soluționarea

petitelor având ca obiect antrenarea răspunderii civile delictuale a

pârâtului și a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Judecătoriei sectorului 5 București.

Reclamantul, în cadrul dosarului astfel

constituit la judecătorie, și-a precizat acțiunea arătând

că solicită daune morale în cuantum de 50.000 lei, despăgubiri

în valoare de 204.000 lei, precum și obligarea pârâtului la plata unei

pensii în cuantum de 1.000 lei lunar.

Judecătoria sectorului 5

București, prin sentința civilă nr. 7662 din 21 octombrie 2008 a

admis excepția de necompetență materială a instanței

și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București.

Tribunalul București,

secția a III a civilă, prin sentința nr. 950 din 9 iulie 2009 a

admis excepția prescripției dreptului material la acțiune

privind petitele 1, 3 și 4 din cererea de chemare în judecată

formulată de reclamantul T.G. în contradictoriu cu Ministerul

Apărării Naționale și le-a respins, ca fiind prescrise.

Prima instanță a

reținut că reclamantul a fost încorporat la V.M. Ploiești la

data de 25 iunie 1969 în vederea satisfacerii serviciului militar obligatoriu,

însă la data de 20 februarie 1970, ca urmare a unui accident, a fost

trecut în rezervă și declarat inapt pentru serviciul militar, având

pareză membru drept.

Prioritar analizei răspunderii

pârâtului, în calitatea acestuia de comitent, pentru fapta prepusului său,

tribunalul a analizat excepția prescripției dreptului la acțiune

al reclamantului.

Prima instanța a apreciat

că cel puțin din anul 1990 se poate considera că a încetat orice

act de violență morală ce s-ar fi putut exercita asupra

reclamantului, dată fiind înlăturarea regimului anterior, astfel

încât acesta era în măsură să cunoască atât paguba cât

și persoana care răspunde de aceasta.

Prin urmare, aplicând dispozițiile

art. 1, art. 3, art. 7 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la

prescripția extinctivă tribunalul a reținut că reclamantul

promovând acțiunea, având ca obiect drepturi cu caracter patrimonial ce

decurg din răspunderea civilă delictuală, abia în luna ianuarie

a anului 2008 a depășit cu mult termenul indicat de textele de lege

anterior menționate, motiv pentru care a găsit incidentă

speței excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Împotriva acestei hotărâri a

formulat apel reclamantul criticile sale vizând, în esență, faptul

că starea sa de nevoie nu poate fi afectată de prescripție, ea

s-a amplificat datorită îmbătrânirii, iar handicapul său fizic este

actual și s-a acutizat în ultimii ani, motiv ce l-a determinat să

inițieze prezentul demers judiciar.

Curtea de Apel București,

secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, prin decizia nr. 17A din 21 ianuarie 2010 a respins apelul

reclamantului, ca nefondat.

În apel nu s-au administrat probe

noi.

Instanța de apel a considerat

că prejudiciul pretins de către reclamant, legătura acestuia cu accidentul

suferit în timpul satisfacerii serviciului militar într-o unitate aflată în

subordinea pârâtului, stabilirea existenței unei fapte ilicite și a

culpei unui/unor prepuși ai pârâtului în producerea respectivului accident

ar presupune o analiză asupra fondului cauzei, analiză ce nu poate fi

făcută în raport de exigențele Decretului nr. 167/1958 care,

prin art. 18, instituie obligația instanței ca, premergător

oricărei analize asupra fondului, să verifice dacă nu a

intervenit prescripția dreptului material la acțiune.

Curtea a apreciat că, având în

vedere caracterul imperativ al normelor juridice relative la prescripția

dreptului la acțiune, cât și principiul legalității, ce

guvernează actul de justiție nu se poate face abstracție de

împrejurarea că cererea de chemare în judecată formulată de

reclamant a fost adusă în fața instanței după împlinirea

termenului legal de prescripție, pentru rațiuni care ar privi

situația personală a acestuia.

Împotriva deciziei pronunțate

de instanța de apel a declarat recurs reclamantul, în temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Critica de nelegalitate a vizat

faptul că dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privitor la

prescripția extinctivă au în vedere raporturi civile stabilite între

organizațiile socialiste, situație care nu se regăsește în

speță și, oricum, o astfel de acțiune nu putea avea

sorți de izbândă în vremea regimului politic anterior anului 1990. Pe

fond, consideră decizia nelegală întrucât pârâtul Ministerul

Apărării Naționale a fost descărcat de răspundere

juridică, fără a se analiza speța în raport de prevederile art.

998 – art. 1000 alin. (3) C. civ.

Recursul nu este fondat.

În conformitate cu dispozițiile

art. 137 alin. (1) C. proc. civ. instanța este datoare să se

pronunțe cu prioritate asupra excepțiilor de procedură și

asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în

fond a pricinii.

Astfel, excepția invocată

în prima instanță, a prescripției dreptului material la

acțiune, presupune existența unor lipsuri privind exercițiul

dreptului la acțiune ce determină împiedicarea judecății pe

fond, făcând astfel inutilă analiza existenței condițiilor

ce antrenează răspunderea civilă delictuală a comitentului

pentru fapta prepusului său și a ansamblului probator determinant în

cauză.

Potrivit art. 1 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958, „dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial,

se stinge prin prescripție, daca nu a fost exercitat in termenul stabilit

in lege”, iar potrivit art. 3 „termenul prescripției este de 3 ani.”.

În sfârșit, art. 7 alin. (1)

arată că „prescripția începe sa curgă de la data când se

naște dreptul de acțiune sau dreptul de a cere executarea silita.”

Stingerea dreptului material la

acțiune prin prescripția extinctivă se bazează pe două

prezumții și anume, pe de o parte, lipsa de convingere a titularului

dreptului încălcat în ceea ce privește temeinicia pretențiilor

sale, dedusă din starea de pasivitate, iar pe de altă parte,

considerarea situației de fapt contrarie pretenției titularului

dreptului încălcat ca fiind conformă dreptului, dedusă din

împotrivirea subiectului pasiv ce refuză satisfacerea pretenției.

Nu poate fi primită

susținerea recurentului în sensul inexistenței unei prevederi legale

care să stabilească termenul de prescripție în acest caz,

întrucât sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun, respectiv prevederile

art. 998 – art. 1000 alin. (3) C. civ., iar prejudiciu cauzat este încă actual,

motivat de împrejurarea că actul normativ anterior menționat

privește raporturi dintre organizații (foste) socialiste.

Actul normativ, respectiv Decretul nr.

167/1958 privește prescripția extinctivă în general,

reglementând termenele, condițiile și sfera de incidență

și, în mod particular, conținea prevederi cu privire la

prescripția dreptului la acțiune în ceea ce privește raporturile

dintre organizațiile socialiste, fără însă a se limita doar

la această arie.

Totodată se susține

că în cauză nu sunt incidente dispozițiile legale privitoare la

prescripție, întrucât anterior anului 1989 nu puteau fi introduse

acțiuni prin care să se invoce răspunderea civilă

delictuală a statului, sau al unui organ central al administrației de

stat (cum este cazul în speță) pentru prejudiciile aduse urmare a

unei acțiuni ce atrage răspunderea civilă delictuală, ceea

ce este real, dar nu determină o inaplicabilitate a dispozițiilor art.

1 din Decretul nr. 167/1958, ci doar stabilește momentul de început al

curgerii termenului de prescripție.

În acest context al analizei, se

reține că în mod corect instanțele de fond au reținut

că termenul de prescripție începe să curgă la 1 ianuarie 1990,

moment de la care au trecut până la data prezentei acțiuni 18 ani

și au făcut o justă aplicare a dispozițiilor art. 1, art. 3,

art. 7 alin. (1) teza I și art. 18 din Decretul nr. 167/1958, constatând

incidentă excepția prescripției dreptului material la

acțiune.

Așa fiind, cum hotărârea

atacată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a legii

și cum excepția reținută, prescripția dreptului

material la acțiune, face inutilă analizarea împrejurărilor de

fapt ale cauzei și a celorlalte aspecte invocate de reclamant, Înalta Curte

urmează a constata că recursul dedus judecății se

dovedește a fi nefondat și îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul T.G. împotriva deciziei civile nr. 17/A din 21 ianuarie

2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2010.