ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6028/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La data de 7 ianuarie 2008 reclamantul T.G. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Apărării Naționale solicitând obligarea acestuia la plata pensiei militare de invaliditate cu începere de la data introducerii cererii, urmând a se constata că potrivit dispoz.art. 1000 alin. (3) C.civ. pârâtul poartă răspunderea, în calitate de comitent pentru fapta prepusului său, pentru prejudiciul cauzat reclamantului constând în vătămarea integrității corporale datorată unui accident ce a avut loc în timpul exercitării serviciului militar.

Reclamantul a mai solicitat ca pârâtul să-i plătească daune materiale, constând în salariul de care a fost lipsit în anul 1990, când a fost concediat pentru că nu corespundea din punct de vedere fizic postului ocupat, și până în prezent, contravaloarea acestor daune fiind precizată la suma de 47.540 lei și daune morale constând în echivalentul durerii suferite cu ocazia accidentului suferit, respectiv a operației efectuate, echivalentul efortului suplimentar de muncă pe care reclamantul este obligat să îl depună ca urmare a vătămării integrității sale corporale, la care se adaugă prejudiciul moral rezultat din intervenția medicală.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Apărării Naționale a solicitat disjungerea capătului 2 de cerere, respectiv obligarea sa la plata pensiei militare de invaliditate, care reprezintă un petit de asigurări sociale ce atrage o competență specială de celelalte solicitări, întemeiate pe răspunderea civilă delictuală și pentru care competența este cea a instanțelor de drept comun. A invocat excepția de necompetență materială privind petitul 1, 3 și 4, excepția de necompetență teritorială privind petitul 2 al cererii, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului privind petitul 2, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului privind petitele 1, 3 și 4, excepția de inadmisibilitate a acțiunii privind petitele 2,3 și 4 precum și excepția prescripției dreptului material la acțiune privind petitele 1, 3 și 4. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Timiș, prin sentința civilă nr. 1530 din 17 martie 2008 a disjuns capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata pensiei militare de invaliditate, a admis excepția necompetenței sale materiale, în ceea ce privește soluționarea petitelor având ca obiect antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 București. Reclamantul, în cadrul dosarului astfel constituit la judecătorie, și-a precizat acțiunea arătând că solicită daune morale în cuantum de 50.000 lei, despăgubiri în valoare de 204.000 lei, precum și obligarea pârâtului la plata unei pensii în cuantum de 1.000 lei lunar.

Judecătoria sectorului 5 București, prin sentința civilă nr. 7662 din 21 octombrie 2008 a admis excepția de necompetență materială a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Tribunalul București, secția a III a civilă, prin sentința nr. 950 din 9 iulie 2009 a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune privind petitele 1, 3 și 4 din cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul T.G. în contradictoriu cu Ministerul Apărării Naționale și le-a respins, ca fiind prescrise. Prima instanță a reținut că reclamantul a fost încorporat la V.M. Ploiești la data de 25 iunie 1969 în vederea satisfacerii serviciului militar obligatoriu, însă la data de 20 februarie 1970, ca urmare a unui accident, a fost trecut în rezervă și declarat inapt pentru serviciul militar, având pareză membru drept.

Prioritar analizei răspunderii pârâtului, în calitatea acestuia de comitent, pentru fapta prepusului său, tribunalul a analizat excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului. Prima instanța a apreciat că cel puțin din anul 1990 se poate considera că a încetat orice act de violență morală ce s-ar fi putut exercita asupra reclamantului, dată fiind înlăturarea regimului anterior, astfel încât acesta era în măsură să cunoască atât paguba cât și persoana care răspunde de aceasta. Prin urmare, aplicând dispozițiile art. 1, art. 3, art. 7 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă tribunalul a reținut că reclamantul promovând acțiunea, având ca obiect drepturi cu caracter patrimonial ce decurg din răspunderea civilă delictuală, abia în luna ianuarie a anului 2008 a depășit cu mult termenul indicat de textele de lege anterior menționate, motiv pentru care a găsit incidentă speței excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamantul criticile sale vizând, în esență, faptul că starea sa de nevoie nu poate fi afectată de prescripție, ea s-a amplificat datorită îmbătrânirii, iar handicapul său fizic este actual și s-a acutizat în ultimii ani, motiv ce l-a determinat să inițieze prezentul demers judiciar. Curtea de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia nr. 17A din 21 ianuarie 2010 a respins apelul reclamantului, ca nefondat. În apel nu s-au administrat probe noi.

Instanța de apel a considerat că prejudiciul pretins de către reclamant, legătura acestuia cu accidentul suferit în timpul satisfacerii serviciului militar într-o unitate aflată în subordinea pârâtului, stabilirea existenței unei fapte ilicite și a culpei unui/unor prepuși ai pârâtului în producerea respectivului accident ar presupune o analiză asupra fondului cauzei, analiză ce nu poate fi făcută în raport de exigențele Decretului nr. 167/1958 care, prin art. 18, instituie obligația instanței ca, premergător oricărei analize asupra fondului, să verifice dacă nu a intervenit prescripția dreptului material la acțiune.

Curtea a apreciat că, având în vedere caracterul imperativ al normelor juridice relative la prescripția dreptului la acțiune, cât și principiul legalității, ce guvernează actul de justiție nu se poate face abstracție de împrejurarea că cererea de chemare în judecată formulată de reclamant a fost adusă în fața instanței după împlinirea termenului legal de prescripție, pentru rațiuni care ar privi situația personală a acestuia. Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel a declarat recurs reclamantul, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Critica de nelegalitate a vizat faptul că dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă au în vedere raporturi civile stabilite între organizațiile socialiste, situație care nu se regăsește în speță și, oricum, o astfel de acțiune nu putea avea sorți de izbândă în vremea regimului politic anterior anului 1990. Pe fond, consideră decizia nelegală întrucât pârâtul Ministerul Apărării Naționale a fost descărcat de răspundere juridică, fără a se analiza speța în raport de prevederile art. 998 – art. 1000 alin. (3) C. civ. Recursul nu este fondat. În conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. instanța este datoare să se pronunțe cu prioritate asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

Astfel, excepția invocată în prima instanță, a prescripției dreptului material la acțiune, presupune existența unor lipsuri privind exercițiul dreptului la acțiune ce determină împiedicarea judecății pe fond, făcând astfel inutilă analiza existenței condițiilor ce antrenează răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului său și a ansamblului probator determinant în cauză. Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, „dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, daca nu a fost exercitat in termenul stabilit in lege”, iar potrivit art. 3 „termenul prescripției este de 3 ani.”.

În sfârșit, art. 7 alin. (1) arată că „prescripția începe sa curgă de la data când se naște dreptul de acțiune sau dreptul de a cere executarea silita.” Stingerea dreptului material la acțiune prin prescripția extinctivă se bazează pe două prezumții și anume, pe de o parte, lipsa de convingere a titularului dreptului încălcat în ceea ce privește temeinicia pretențiilor sale, dedusă din starea de pasivitate, iar pe de altă parte, considerarea situației de fapt contrarie pretenției titularului dreptului încălcat ca fiind conformă dreptului, dedusă din împotrivirea subiectului pasiv ce refuză satisfacerea pretenției.

Nu poate fi primită susținerea recurentului în sensul inexistenței unei prevederi legale care să stabilească termenul de prescripție în acest caz, întrucât sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun, respectiv prevederile art. 998 – art. 1000 alin. (3) C. civ., iar prejudiciu cauzat este încă actual, motivat de împrejurarea că actul normativ anterior menționat privește raporturi dintre organizații (foste) socialiste. Actul normativ, respectiv Decretul nr. 167/1958 privește prescripția extinctivă în general, reglementând termenele, condițiile și sfera de incidență și, în mod particular, conținea prevederi cu privire la prescripția dreptului la acțiune în ceea ce privește raporturile dintre organizațiile socialiste, fără însă a se limita doar la această arie.

Totodată se susține că în cauză nu sunt incidente dispozițiile legale privitoare la prescripție, întrucât anterior anului 1989 nu puteau fi introduse acțiuni prin care să se invoce răspunderea civilă delictuală a statului, sau al unui organ central al administrației de stat (cum este cazul în speță) pentru prejudiciile aduse urmare a unei acțiuni ce atrage răspunderea civilă delictuală, ceea ce este real, dar nu determină o inaplicabilitate a dispozițiilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958, ci doar stabilește momentul de început al curgerii termenului de prescripție.

În acest context al analizei, se reține că în mod corect instanțele de fond au reținut că termenul de prescripție începe să curgă la 1 ianuarie 1990, moment de la care au trecut până la data prezentei acțiuni 18 ani și au făcut o justă aplicare a dispozițiilor art. 1, art. 3, art. 7 alin. (1) teza I și art. 18 din Decretul nr. 167/1958, constatând incidentă excepția prescripției dreptului material la acțiune. Așa fiind, cum hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a legii și cum excepția reținută, prescripția dreptului material la acțiune, face inutilă analizarea împrejurărilor de fapt ale cauzei și a celorlalte aspecte invocate de reclamant, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat și îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul T.G. împotriva deciziei civile nr. 17/A din 21 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2010.