Pineiro Nogueira împotriva Spaniei

Procedurile penale nr. 13/90 și nr. 151/1994 inițiate împotriva lui E.L.G. și L.O.P. în fața Audiencia Nacional În cadrul unei proceduri penale privind o afacere de trafic internațional de droguri cunoscută în Spania sub denumirea de "Operación Nécora", printr-o hotărâre din 27 septembrie 1994, Audiencia Nacional a găsit vinovați de infracțiunea de complicitate și de infracțiune fiscală împotriva trezoreriei publice conjugii E.L.G. și L.O.P., fiecare fiind condamnat la o pedeapsă de doisprezece ani și o zi de închisoare și la o amendă de 1 miliard 280 milioane de pesetas. Tribunalul i-a achitat de infracțiunea împotriva sănătății publice. Ca urmare a recursului în casație al celor doi condamnați, Tribunalul Suprem, printr-o hotărâre din 7 decembrie 1996, a confirmat hotărârea atacată în ceea ce privește infracțiunea fiscală și i-a achitat de infracțiunea de complicitate. Tribunalul Suprem a redus pedepsele de închisoare la șase ani și amenzile la 1 miliard 140 milioane de pesetas. Reclamantul, văr al lui L.O.P., a depus mărturie în calitate de martor în cadrul acestei proceduri. În cadrul unei noi anchete judiciare privind infracțiunea de trafic de stupefiante împotriva lui E.L.G. și L.O.P., judecătorul de instrucție central nr. 1 de pe lângă Audiencia Nacional a ordonat percheziția domiciliului acestora, respectiv a clădirii "Pazo Bayón". În cursul acestei percheziții, au fost găsite cărțile conținând acțiunile reprezentând capitalul social al societății "F.E., S.A.", precum și o copie a actului notarial privind vânzarea celor 2% din acțiunile societății "C.O., S.A." către reclamant. Această anchetă s-a încheiat printr-o decizie de clasare provizorie pe 23 septembrie 1998.

Procedura penală nr. 52/95 inițiată împotriva mai multor persoane, inclusiv a reclamantului, în fața judecătorului de instrucție central nr. 1 și a Audiencia Nacional a) Procedura în fața judecătorului de instrucție central nr. 1 O nouă anchetă penală pentru infracțiunile de complicitate, sustragere de bunuri și spălare de bani provenind din trafic de stupefiante a fost inițiată împotriva perechii formate din L.O.P. și E.L.G., precum și a altor proprietari ai bunului imobil "Pazo Bayón", inclusiv reclamantul. Printr-o decizie din 7 februarie 1996, judecătorul de instrucție central nr. 1 a decis deschiderea fazei de judecată în fața Audiencia Nacional. b) Procedura de judecată în fața Audiencia Nacional Printr-o ordonanță din 22 septembrie 1999, Audiencia Nacional s-a declarat incompetentă și a trimis cauza în fața Audiencia Provincial de Pontevedra. După ce aceasta din urmă s-a declarat incompetentă la rândul ei, Tribunalul Suprem a decis definitiv, pe 4 octombrie 2000, că faptele cădeau sub competența Audiencia Nacional. Pentru a ajunge la această concluzie, tribunalul s-a bazat pe art. 65 al Legii organice privind puterea judecătorească (LOPJ), care prevedea competența Audiencia Nacional să cunoască infracțiuni legate de traficul internațional de stupefiante. În această privință, a constatat că anumite operațiuni pretins frauduloase ale acuzaților s-au desfășurat în străinătate, cum ar fi deschiderea unui cont bancar în Elveția sau cumpărarea a două societăți în Panama. Pe 28 februarie 2001, E.L.G. a decedat. Pe 3 mai 2001, Audiencia Nacional a declarat stingerea răspunderii penale a acesteia. Printr-o hotărâre din 31 ianuarie 2002, Audiencia Nacional a găsit vinovatul pe reclamant de infracțiunea de sustragere de bunuri și l-a condamnat la o pedeapsă de patru luni de închisoare (arresto mayor). A considerat stabilit că reclamantul a cumpărat de la E.L.G. 2% din acțiunile "C.O., S.A.", în timp ce avea cunoștință de existența unei proceduri penale inițiate împotriva acesteia, pentru că a fost audiat în calitate de martor în cadrul acesteia. Tribunalul a ținut seama mai ales de actul notarial de vânzare al acțiunilor între E.L.G. și reclamant și de mărturiile date de aceasta în cursul instrucției, care au fost reproduse la ședința publică în conformitate cu art. 730 al codului de procedură penală. De asemenea, a ordonat confiscarea acțiunilor "C.O., S.A." din care era proprietar reclamantul, precum și a bunului imobil "Pazo Bayón", acesta din urmă fiind, în plus, adjudecat Statului pentru programe de prevenire și rehabilitare a toxicomanilor. c) Recursul în casație în fața Tribunalului Suprem Reclamantul s-a pourvăit apoi în casație în fața Tribunalului Suprem. Printr-o hotărâre din 25 februarie 2004, Tribunalul Suprem a respins recursul și a confirmat hotărârea atacată. Privind confiscarea bunurilor ordonată de Audiencia Nacional, Tribunalul Suprem a observat că condamnarea penală pentru infracțiunea de sustragere de bunuri implicava nulitatea achiziției acestor bunuri, și că reclamantul nu putea deci contesta destinația dată acestora. d) Recursul de amparo în fața Tribunalului Constituțional Invocând articolele 14 (principiul egalității), 24 (dreptul la proces echitabil, principiul prezumției de nevinovăție) și 25 (principiul legalității) ale Constituției, reclamantul a sesizat Tribunalul Constituțional cu un recurs de amparo. Se plângea mai ales de incompetența Audiencia Nacional, întrucât faptele imputate ar fi trebuit să fie judecate de tribunalul competent teritorial, respectiv tribunalele din Pontevedra. Reclamantul se plângea de asemenea că a fost condamnat doar pentru faptul că a achiziționat bunuri vândute de E.L.G., spre deosebire de alți cumpărători care au fost în final achitați. Contesta aplicarea legii penale și aprecierea dovezilor făcută de Audiencia Nacional. Printr-o decizie din 27 iulie 2004, notificată pe 2 septembrie 2004, instanța supremă a respins recursul ca lipsit de temei constituțional. Privind pretinsa necompetență a tribunalului, aceasta a reamintit că instanțelor ordinare le revine sarcina de a interpreta regulile privind competența tribunalelor. În ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului egalității, Tribunalul a constatat că faptele imputate reclamantului nu erau comparabile cu acelea imputate altor cumpărători, considerați drept responsabili civili subsidiare. Cu privire la pretinsa încălcare a prezumției de nevinovăție, a observat că vinovăția reclamantului era fondată pe un întreg ansamblu de elemente de dovezi, care demonstrau că acesta cooperase cu E.L.G. pentru a sustrage, sub aparența legalității, bunurile acesteia pentru a evita executarea răspunderii civile rezultând din condamnarea penală pronunțată împotriva acesteia pe 27 septembrie 1994. În sfârșit, privind durata procedurii, tribunalul și-a amintit jurisprudența constantă din care rezultă că pretinsa încălcare se respinge atunci când procedura care face obiectul plângerii este finalizată. B. Dreptul și practica interne relevante 1. Legea organică privind puterea judecătorească 6/1985 (LOPJ) art. 65 "Camera penală a Audiencia Nacional este competentă să cunoască: 1. Următoarele infracțiuni, cu excepția celor care cad în competența în primă instanță a judecătorilor centrali ai secției penale: (...) d) Trafic de droguri sau stupefiante, fraude alimentare și de substanțe farmaceutice sau medicale, cu condiția să fie săvârșite de bande sau grupuri organizate și să producă efecte în locuri care cad sub competența mai multor "audiencias". art. 292 "1. Orice persoană care suferă o prejudecată rezultând din o eroare judiciară sau dintr-un funcționare anormală a justiției are dreptul să fie despăgubit de Stat, cu excepția cazurilor de forță majoră, în conformitate cu prevederile acestui Titlu. 2. În orice caz, prejudecata invocată trebuie să fie efectivă, cuantificabilă din punct de vedere financiar și individualizată, fie că se referă la o persoană sau la un grup de persoane." art. 293 § 2 "Atât în cazuri de eroare judiciară, cât și în cele de funcționare anormală a justiției, persoana interesată se adresează ministerului Justiției cu o cerere de despăgubire. Cererea se examinează conform dispozițiilor aplicabile în materia răspunderii patrimoniale a Statului. Decizia ministerului Justiției poate fi atacată prin recurs contencioso-administrativ. Dreptul la despăgubire se prescrie în termen de un an de la momentul în care ar fi putut fi exercitat. 2. Hotărârea Tribunalului Constituțional 167/2002, din 18 septembrie, § 13 "(...) Acest Tribunal a declarat că nu pot fi formulate în fața acestuia pretensii privind durata excesivă a procedurii atunci când procedura penală s-a încheiat în ambele grade de judecată, în măsura în care aprecierea de către Tribunalul Constituțional a pretinselor dureri excesive nu ar putea conduce la nici o măsură din partea acestui Tribunal pentru a le cessa (hotărârea Tribunalului Constituțional 224/1991, din 25 noiembrie, § 2), dat fiind faptul că restitutio in integrum a dreptului fundamental nu este posibilă, datorită faptului că procedura este finalizată, restabilirea cerută de reclamant în completitudinea dreptului său prin adoptarea măsurilor adecvate și, dacă este cazul, pentru conservarea acestuia, [art. 55 § 1 c) al Legii organice privind Tribunalul Constituțional] nu va putea interveni decât prin despăgubire" (hotărârea Tribunalului Constituțional 180/1996, din 12 noiembrie, § 8; doctrina reiterată în hotărârea Tribunalului Constituțional 237/2001, din 18 decembrie, § 3). Ca consecință, recursurile de amparo privind durata excesivă a procedurii, formulate odată ce procedura este finalizată, nu sunt viabile și vor fi respinse de Tribunalul Constituțional pentru lipsa de obiect (hotărârea Tribunalului Constituțional 146/2000, din 29 mai, § 3; doctrina reiterată prin hotărârea Tribunalului Constituțional 237/2001, din 18 decembrie, § 3)".

Codul de procedură penală art. 730 "Actele de instrucție vor putea fi citite, de asemenea, la ședință, dacă una din părți o cere atunci când, din motive independente de voința acestora, nu pot fi reproduse în cadrul dezbaterilor orale". PRETENSII 1. Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamantul ridică mai multe pretensi privind echitatea procedurii. Se plânge mai ales de incompetența Audiencia Nacional să cunoască infracțiunile imputate reclamantului, respectiv infracțiunea de complicitate și infracțiunea de sustragere de bunuri. Reclamantul se plânge, de asemenea, de durata procedurii penale, în particular de intervalul de zece ani scurs între debutul faptelor și ședința publică în fața tribunalului de judecată. 2. Invocând art. 6 § 2 al Convenției, reclamantul se plânge că a fost încălcată prezumția de nevinovăție. Contesta aprecierea dovezilor de către instanțele interne și susține că indiciile pe care acestea s-au bazat pentru a-l condamna nu erau suficiente. Reclamantul se plânge de faptul că nu a putut contesta mărturie E.L.G. la ședința publică, pentru că aceasta murise între timp. 3. Din perspectiva articolului 7 al Convenției, reclamantul critică instanțele judiciare pentru că au aplicat retroactiv și in peius legea penală atunci când au ordonat confiscarea clădirii "Pazo Bayón", respectiv atunci când au aplicat legea 36/1995 privind crearea unui fond cu bunuri provenind din trafic de droguri și infracțiuni conexe.

Invocând art. 6 § 1 al Convenției și art. 2 al Protocolului nr. 7, reclamantul se plânge de lipsa unui grad de jurisdicție, din faptul că Tribunalul Suprem nu a revizuit condamnarea și aprecierea dovezilor pe care aceasta se baza.

În sfârșit, din perspectiva articolului 14 al Convenției, reclamantul afirmă că a fost victimat de discriminare, în măsura în care alți cumpărători ai bunurilor lui E.L.G. nu ar fi fost condamnați pentru aceleași fapte. ÎN DREPT 1. Reclamantul ridică mai multe pretensi derivând din art. 6 § 1 al Convenției, ale căror părți relevante se citesc după cum urmează: "Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată echitabil (...) și în termen rezonabil, de către un tribunal (...), instituit prin lege, care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa." a) Reclamantul consideră mai întâi că Audiencia Nacional nu era un tribunal competent să cunoască infracțiunile pentru care era inculpat și că cauza ar fi trebuit să fie judecată de Audiencia Provincial de Pontevedra În măsura în care reclamantul consideră că dreptul la un judecător instituit prin lege nu a fost respectat, Curtea constată, așa cum a precizat Tribunalul Constituțional, că se plânge în fapt de interpretarea și aplicarea regulilor privind competența diferitelor organe judiciare. În această privință, aceasta reamintește că, în conformitate cu art. 6 § 1, un "tribunal" trebuie să fie întotdeauna "instituit prin lege". Această expresie reflectă principiul statului de drept, inerent întregului sistem al Convenției și protocoalelor sale. Într-adevăr, un organ care nu a fost instituit în conformitate cu voința legislatorului ar fi în mod necesar lipsit de legitimitatea necesară într-o societate democratică pentru a audia cauza persoanelor. Expresia "instituit prin lege" se referă nu numai la baza legală a existenței tribunalului însuși, ci și la componența bancului în fiecare cauză (Lavents c. Letonia, nr. 58442/00, § 114, 28 noiembrie 2002). "Legea" vizată de această dispoziție este deci nu numai legislația privind instituirea și competența organelor judiciare, ci și orice altă dispoziție de drept intern al cărei nerespect determină neregularitate în participarea unui sau mai multor judecători la examinarea cauzei. Aceasta include mai ales dispozițiile privind mandatele, incompatibilitățile și recuzarea magistraților (vezi Coëme și alții c. Belgia, hotărârea din 22 iunie 2000, Culegere de hotărâri și decizii 2000-VII). Nerespectarea de către un tribunal a dispozițiilor sus-menționate determină în principiu încălcarea articolului 6 § 1. Curtea are deci competența să se pronunțe asupra respectării regulilor dreptului intern pe acest punct. Cu toate acestea, ținând seama de principiul general conform căruia instanțelor judiciare naționale le revine în principal sarcina de a interpreta legislația internă, Curtea consideră că nu trebuie să pună în discuție aprecierea lor decât în cazuri de încălcare evidentă a acestei legislații (vezi Lavents precitat, ibidem, și Coëme și alții precitată, § 98 in fine). În fapta de față, Curtea constată că Tribunalul Suprem a, în ultimă instanță și printr-o decizie din 4 octombrie 2000, atribuit competența Audiencia Nacional și nu Audiencia Provincial de Pontevedra, locul săvârșirii infracțiunii de reclamant, și aceasta datorită existenței anumitor operațiuni realizate în străinătate rezultând din trafic de droguri, în conformitate cu dispozițiile Legii organice privind puterea judecătorească (LOPJ). După cum consideră Curtea, atribuirea competenței pentru examinarea cauzei reclamantului Audiencia Nacional de către Tribunalul Suprem, pe baza legislației privind competența organelor judiciare interne, nu poate fi calificată ca arbitrară, derezonabilă sau de natură să entacheaze echitatea procedurii. La lumina principiilor stabilite prin jurisprudența organelor Convenției, Curtea consideră că nimic în dosarul de față nu permite să se detecteze o aparență de încălcare de către instanțele judiciare spaniole a dreptului reclamantului ca cauza sa să fie examinată de un tribunal instituit prin lege, drept garantat de art. 6 al Convenției. Prin urmare, această pretensie este în mod evident neîntemeiată și trebuie declarată inadmisibilă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției. b) Reclamantul se plânge de durata procedurii penale inițiate împotriva sa. În această privință, Curtea reamintește că, în sistemul juridic spaniol, orice persoană care consideră că procedura în care este parte suferă de întârzieri excesive poate, după ce s-a plâns în zadar instanței judiciare încărcate cu afacerea, să sesizeze Tribunalul Constituțional cu un recurs de amparo pe baza articolului 24 § 2 al Constituției. Această cale de recurs în fața Tribunalului Constituțional are scopul de a preveni continuarea în fața instanțelor ordinare a încălcării pretinse. În plus, articolele 292 și următoarele ale Legii organice privind Puterea judecătorească (LOPJ) oferă posibilitatea justiciabilului, odată ce procedura este finalizată, de a sesiza ministerul Justiției cu o cerere de reparație pentru funcționare anormală a justiției. Ea observă că, conform jurisprudenței administrative în materie (González Marín c. Spania (decizie), nr. 39521/98, CEDO 1999-VII), durata derezonabilă a procedurii este asimilată unui funcționament anormal al administrației justiției. Curtea a constatat că această cale de drepturi permitea în principiu remedierea pretinsei încălcări a dreptului de a vedea cauza examinată de instanțele judiciare spaniole în termen "rezonabil" în sensul articolului 6 § 1 al Convenției, și constituia deci un recurs care trebuia exercitat (vezi, de pildă, Fernández-Molina González și alții c. Spania (decizie), nr. 64359/01, CEDO 2002-IX și Saez Maeso c. Spania, nr. 77837/01, decizie (parțială) din 19 noiembrie 2002). În fapta de față, și ținând seama de cele de mai sus, Curtea constată că restabilirea reclamantului în dreptul său nu va putea interveni decât prin calea reparației prevăzute de art. 292 al LOPJ (vezi Puchol Oliver c. Spania, (decizie), nr. 17823/03, 25 ianuarie 2005). Căile de recurs interne nu au fost deci corect epuizate, așa cum se cere prin art. 35 § 1 al Convenției, și această parte a cererii trebuie deci respinsă în conformitate cu art. 35 § 4 al Convenției. 2. Reclamantul se plânge de lipsa de indicii suficiente pentru a conchide asupra condamnării sale. El consideră că a fost încălcată prezumția de nevinovăție și deduce din aceasta o încălcare a articolului 6 § 2 al Convenției redactat după cum urmează: "2. Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până în momentul în care vinovăția sa nu a fost stabilită legal." Curtea reamintește, mai întâi, că prezumția de nevinovăție consacrată de §2 al articolului 6 se află printre elementele procesului penal echitabil necesar conform paragrafului 1 (vezi, printre alții, Allenet de Ribemont c. Franța, hotărârea din 10 februarie 1995, seria A nr. 308, p. 16, § 35 și Foucher c. Franța, hotărârea din 18 martie 1997, Culegere 1997-II, p. 464, § 30). Ca urmare, va examina pretensiile reclamantului din perspectiva celor doi articoli combinați. În efectuarea acestei analize, Curtea trebuie să ia în considerare procedura penală în ansamblul ei. Sigur, nu intră în competența ei să substituie propria sa apreciere a faptelor și dovezilor cu cea a instanțelor interne, cărora le revine în principiu sarcina de a cântări elementele adunate. Sarcina Curții constă în a cerceta dacă procedura contestată, considerată ca un tot, inclusiv modul de administrare a dovezilor, avea un caracter echitabil (vezi, mutatis mutandis, Edwards c. Regatul Unit, hotărârea din 16 decembrie 1992, seria A nr. 247-B, pp. 34-35, § 34, și Mantovanelli c. Franța, hotărârea din 18 martie 1997, Culegere 1997-II, pp. 436–437, § 34). Curtea constată, mai întâi, că Audiencia Nacional a găsit vinovatul pe reclamant de infracțiunea de sustragere de bunuri printr-o hotărâre amplu motivată pe baza unui întreg ansamblu de elemente de dovezi adunate pe parcursul instrucției, examinate și liber dezbătute la ședință, în conformitate cu principiul contraditorului, și pe care le-a considerat suficiente. Pe de altă parte, nu rezultă din examinarea deciziilor pronunțate de instanțele interne că acestea sunt entachate de arbitraritate. Privind valoarea probatorie a mărturiilor date de E.L.G. în fața judecătorului de instrucție, așa cum Curtea l-a precizat de mai multe ori (vezi, printre alții, Isgrò c. Italia, hotărârea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-A, p. 12, § 34, și Lüdi c. Elveția, hotărârea din 15 iunie 1992, seria A nr. 238, p. 21, § 47), în anumite circumstanțe poate fi necesar ca autoritățile judiciare să apeleze la mărturii datând din faza instrucției. Ea reamintește că, dacă acuzatul a avut o ocazie adecvată și suficientă de a contesta asemenea mărturii, la momentul când acestea sunt date sau mai târziu, utilizarea lor nu se lovește în sine de drepturile garantate de art.

Rezultă, cu toate acestea, că drepturile apărării sunt restrict pe o cale incompatibilă cu garanțiile articolului 6 atunci când o condamnare se bazează, exclusiv sau într-o măsură determinantă, pe mărturii date de o persoană pe care acuzatul nu a putut-o interoga sau face să o interogeze nici în faza instrucției nici în cursul dezbaterilor (vezi Unterpertinger c. Austria, hotărârea din 24 noiembrie 1986, seria A nr. 110, pp. 14-15, §§ 31-33, Saïdi c. Franța, hotărârea din 20 septembrie 1993, seria A nr. 261-C, pp. 56-57, §§ 43-44, și Van Mechelen și alții c. Țările de Jos, hotărârea din 23 aprilie 1997, Culegere 1997-III, p. 712, § 55; vezi de asemenea Dorigo c. Italia, nr. 33286/96, raport al Comisiei din 9 septembrie 1998). În fapta de față, reclamantul se plânge că instanțele interne au considerat mărturii de inculpare mărturiile lui E.L.G., care a fost, de asemenea, acuzat dar a fost achitat de răspunderea penală datorită decesului acesteia, ceea ce i-a împiedicat să depună mărturie la ședință și să fie interogat de părți. Curtea observă că, pentru a conchide condamnarea reclamantului, instanțele naționale nu s-au bazat exclusiv pe declarațiile făcute de E.L.G. în cursul instrucției, ci au ținut cont, de asemenea, de mărturiile date la ședință de către el însuși, precum și de alte elemente de dovezi (documente). Pe de altă parte, observă că mărturiile E.L.G. au fost introduse la ședință conform articolului 730 al codului de procedură penală prin citarea lor, dat fiind imposibilitatea pentru E.L.G. de a participa la aceasta, întrucât murise între timp, și reclamantul a putut deci contrazice mărturie acesteia. Curtea reamintește că sarcina sa nu este de a efectua o nouă interpretare a dovezilor ci de a verifica logica raționamentului urmat de instanța de judecată pentru a conchide condamnarea reclamantului. În aceste condiții, Curtea nu poate conchide că imposibilitatea de a interoga E.L.G. la ședință a prejudiciat drepturile apărării la punct de a înfrânge paragrafii 1 și 2 al articolului 6 al Convenției (vezi, mutatis mutandis, Artner c. Austria, hotărârea din 28 august 1992, seria A nr. 242-A, pp. 10-11, §§ 22-24; Minguez Villar del Amo c. Spania (decizie), nr. 35768/03, 1 martie 2005, Ruban și alții c. Spania (decizie), nr. 41640/04, 13 septembrie 2005). Rezultă că această parte a cererii este în mod evident neîntemeiată și trebuie respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției. 3. Reclamantul se plânge de aplicarea retroactivă a legii 36/1995 în raporturi cu el, privind confiscarea bunurilor ordonate de tribunalul de judecată. El invocă în această privință art. 7 al Convenției, ale cărei părți relevante se citesc după cum urmează: "1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, la momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu este aplicată nici o pedeapsă mai grea decât cea care era aplicabilă la momentul în care infracțiunea a fost săvârșită. (...) " Curtea observă că reclamantul nu a ridicat, chiar substanțial, pretensii derivând din principiul legalității pedepselor în cadrul recursului de amparo în fața Tribunalului Constituțional, în fața căruia s-a limitat la a se plânge de o încălcare a principiului legalității infracțiunilor și de a contesta aplicarea dispoziției privind infracțiunea de sustragere de bunuri. În aceste circumstanțe, această pretensie trebuie respinsă pentru neepuizare a căilor de recurs interne, în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 ale Convenției. 4. Reclamantul se plânge de nebeneficierea din grad de jurisdicție privind condamnarea sa penală. În această privință, invocă art. 6 § 1 al Convenției și art. 2 al Protocolului nr. 7, ale căror părți relevante prevăd după cum urmează: "1. Orice persoană declarată vinovată de o infracțiune penală de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea de către o instanță superioară a deciziei de culpabilitate sau a condamnării. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care poate fi exercitat, sunt reglementate prin lege." Curtea reamintește că faptul că "reexaminarea" realizată de o instanță supremă cum ar fi Tribunalul Suprem spaniol să fie limitată la chestiuni de drept, nu este contrară articolului 6 § 1 al Convenției (mutatis mutandis, Loewenguth c. Franța (decizie), nr. 53183/99, CEDO 2000-VI, Pesti și Frodl c. Austria (decizie), nr. 27618/95 și 27619/95, CEDO 2000-I, Deperrois c. Franța (decizie), nr. 48203/99, 22 iunie 2000, și Ramos Ruiz c. Spania (decizie), nr. 65892/01, 19 februarie 2002). În plus, Protocolul nr. 7 nu a fost ratificat până în prezent de Spania. Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă, în conformitate cu articolele 35 §§ 3 și 4 ale Convenției. 5. Reclamantul se plânge, în sfârșit, de faptul că a fost victimă a discriminării în comparație cu alte părți în procedura penală. El invocă art. 14 al Convenției, redactat după cum urmează: "Exercițiul drepturilor și libertăților recunoscute prin prezenta Convenție va trebui asigurat fără nici o discriminare, în particular pe baza sexului, rasei, colorului pielii, limbii, religiei, opiniilor politice sau de orice alt fel, originii naționale sau sociale, apartenenței la o minoritate națională, averii, nasterii sau oricărei alte situații." Curtea reamintește că această dispoziție nu are existență independentă și nu poate fi invocată decât în conexiune cu exercițiul drepturilor și libertăților garantate de Convenție și Protocoalele sale (hotărârea Van Raalte c. Țările de Jos, hotărârea din 21 februarie 1997, Culegere 1997-I, p. 184, § 33). Presupunând că aceasta ar fi combinată cu art. 6 al Convenției, Curtea observă, așa cum a constatat Tribunalul Constituțional, că situația reclamantului nu era comparabilă cu cea a altor cumpărători. Or, art. 14 nu intră în joc decât pentru persoane care se găsesc în situații similare. Rezultă că această pretensie este de asemenea în mod evident neîntemeiată, și trebuie respinsă, în conformitate cu articolele 35 §§ 3 și 4 ale Convenției. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Grefier Președinte

Les procédures pénales n o 13/90 et n o 151/1994 diligentées à l’encontre de E.L.G. et L.O.P devant l’Audiencia Nacional Dans le cadre d’une procédure pénale portant sur une affaire de trafic international de drogue connue en Espagne sous le nom d’ « Operación Nécora », par un arrêt du 27 septembre 1994 l’ Audiencia Nacional reconnut les conjoints E.L.G. et L.O.P. coupables d’un délit de recel et d’un délit fiscal contre le Trésor public et condamna chacun à une peine de douze ans et un jour d’emprisonnement et à une amende de 1 280 millions de pesetas. Le tribunal les relaxa du délit contre la santé publique. A la suite du pourvoi en cassation des deux condamnés, le Tribunal suprême, par un arrêt du 7 décembre 1996, confirma l’arrêt entrepris en ce qui concernait le délit fiscal et les relaxa quant au délit de recel. Le Tribunal suprême ramena les peines de prison à six ans et les amendes à 1 140 millions de pesetas. Le requérant, cousin de L.O.P., fit des dépositions en qualité de témoin dans le cadre de cette procédure. Dans le cadre d’une nouvelle enquête judiciaire portant sur un délit de trafic de stupéfiants à l’encontre de E.L.G. et L.O.P., le juge central d’instruction n o 1 près l’ Audiencia Nacional ordonna la perquisition du domicile de ces derniers, à savoir de l’immeuble « Pazo Bayón ». Lors de cette perquisition, furent trouvés les livres contenant les actions représentant le capital social de la société « F.E., S.A. », ainsi qu’une copie de l’acte notarié sur la vente des 2 % des actions de la société « C.O., S.A. » au requérant. Cette enquête s’acheva par une décision de non-lieu provisoire le 23 septembre 1998.

La procédure pénale n o 52/95 engagée à l’encontre de plusieurs personnes, dont le requérant, devant le juge central d’instruction n o 1 et l’Audiencia Nacional a) La procédure devant le juge central d’instruction n o 1 Une nouvelle enquête pénale pour délits de recel, de détournement de fonds ( alzamiento de bienes ) et de blanchiment d’argent provenant d’un trafic de stupéfiants fut diligentée à l’encontre du couple formé par L.O.P. et E.L.G., ainsi que des autres propriétaires du bien immobilier « Pazo Bayón », dont le requérant. Par une décision du 7 février 1996, le juge central d’instruction n o 1 décida l’ouverture de la phase orale devant l’ Audiencia Nacional . b) La procédure de jugement devant l’Audiencia Nacional Par une ordonnance du 22 septembre 1999, l’ Audiencia Nacional se déclara incompétente et renvoya l’affaire devant l’ Audiencia Provincial de Pontevedra. Cette dernière s’étant à son tour déclarée incompétente, le Tribunal suprême décida définitivement, le 4 octobre 2000, que les faits relevaient de la compétence de l’ Audiencia Nacional. Pour parvenir à cette conclusion, le tribunal se fonda sur l’article 65 de la Loi organique portant sur le pouvoir judiciaire (LOPJ), qui prévoyait la compétence de l’ Audiencia Nacional pour connaître des délits liés au trafic international de stupéfiants. A cet égard, il constata que certaines opérations prétendument frauduleuses des accusés s’étaient produites à l’étranger, telles que l’ouverture d’un compte bancaire en Suisse ou l’achat de deux sociétés au Panama. Le 28 février 2001, E.L.G. décéda. Le 3 mai 2001, l’ Audiencia Nacional déclara l’extinction de la responsabilité pénale de cette dernière. Par un arrêt du 31 janvier 2002, l’ Audiencia Nacional reconnut le requérant coupable d’un délit de détournement de fonds ( alzamiento de bienes ) et le condamna à une peine de quatre mois d’emprisonnement ( arresto mayor) . Elle considéra établi que le requérant avait acheté à E.L.G. les 2% des actions de « C.O., S.A. », alors qu’il avait connaissance de l’existence d’une procédure pénale engagée à son encontre, car il avait été entendu en qualité de témoin dans le cadre de celle-ci. Le tribunal prit en compte notamment l’acte notarié de vente des actions entre E.L.G. et le requérant et les dépositions faites par celle-ci lors de l’instruction, qui furent reproduites à l’audience publique conformément à l’article 730 du code de procédure pénale. Il ordonna également la confiscation des actions de « C.O., S.A. » dont le requérant était titulaire, ainsi que du bien immobilier « Pazo Bayón », celui-ci étant par ailleurs adjugé à l’Etat pour des programmes de prévention et réhabilitation de toxicomanes. c) Le pourvoi en cassation devant le Tribunal suprême Le requérant se pourvut alors en cassation devant le Tribunal suprême. Par un arrêt du 25 février 2004, le Tribunal suprême repoussa le pourvoi et confirma l’arrêt entrepris. S’agissant de la confiscation des biens ordonnée par l’ Audiencia Nacional , le Tribunal suprême releva que la condamnation pénale pour le délit de détournement de biens comportait la nullité de l’acquisition desdits biens, et que le requérant ne pouvait donc contester la destination donnée à ceux-ci. d) Le recours d’amparo devant le Tribunal constitutionnel Invoquant les articles 14 (principe d’égalité), 24 (droit à un procès équitable, principe de la présomption d’innocence) et 25 (principe de légalité) de la Constitution, le requérant saisit le Tribunal constitutionnel d’un recours d’ amparo . Il se plaignait notamment de l’incompétence de l’ Audiencia Nacional , dans la mesure où les faits reprochés auraient dû être jugés par le tribunal territorialement compétent, à savoir les tribunaux de Pontevedra. Le requérant se plaignait aussi d’avoir été condamné du seul fait d’avoir acquis de biens vendus par E.L.G., à la différence d’autres acquéreurs qui furent finalement relaxés. Il contestait l’application de la loi pénale et l’appréciation des preuves faite par l’ Audiencia Nacional. Par une décision du 27 juillet 2004, notifiée le 2 septembre 2004, la haute juridiction rejeta le recours comme étant dépourvu de fondement constitutionnel. S’agissant du grief tiré de l’incompétence du tribunal, elle rappela qu’il revenait aux juridictions ordinaires d’interpréter les règles portant sur la compétence des tribunaux. Pour ce qui est du grief tiré du principe d’égalité, le Tribunal constata que les faits reprochés au requérant n’étaient pas comparables à ceux reprochés aux autres acquéreurs, considérés comme responsables civils subsidiaires. Quant à la prétendue violation de la présomption d’innocence, il releva que la culpabilité du requérant était fondée sur tout un ensemble d’éléments de preuve, qui démontraient qu’il avait coopéré avec E.L.G. afin de détourner, sous une apparence de légalité, les biens de celle-ci afin d’éviter l’exécution des responsabilités civiles résultant de la condamnation pénale prononcée à son encontre le 27 septembre 1994. Enfin, pour ce qui est du grief tiré de la durée de la procédure, le tribunal rappela sa jurisprudence constante d’après laquelle ce grief est à rejeter lorsque la procédure dont l’intéressé se plaint est achevée. B. Le droit et la pratique internes pertinents 1. Loi organique relative au pouvoir judiciaire 6/1985 (LOPJ) Article 65 « La chambre pénale de l’ Audiencia Nacional est compétente pour connaître : 1. Des délits suivants, à l’exception de ceux relevant en première instance des juges centraux du pénal : (...) d) Trafic de drogues ou stupéfiants, fraudes alimentaires et de substances pharmaceutiques ou de médecine, à condition qu’ils soient commis par des bandes ou groupes organisés et qu’ils produisent des effets dans des endroits relevant de plusieurs « audiencias ». Article 292 « 1. Toute victime d’un préjudice résultant d’une erreur judiciaire ou d’un fonctionnement anormal de la justice a droit à être indemnisée par l’Etat, sauf en cas de force majeure, conformément à ce qui est prescrit dans le présent Titre. 2. En tout état de cause, le préjudice allégué doit être effectif, financièrement quantifiable et individualisé, qu’il s’agisse d’une personne ou d’un groupe de personnes. » Article 293 § 2 « Dans les cas d’erreur judiciaire comme dans ceux de fonctionnement anormal de la justice, l’intéressé adresse sa demande d’indemnisation au ministère de la Justice. La requête est examinée selon les dispositions applicables en matière de responsabilité patrimoniale de l’Etat. La décision du ministère de la Justice peut faire l’objet d’un recours contentieux-administratif. Le droit à indemnisation se prescrit dans le délai d’un an à partir du moment où il aurait pu être exercé. 2. Arrêt du Tribunal constitutionnel 167/2002, du 18 septembre, § 13 «(...) Ce Tribunal a déclaré que ne peuvent pas être portés devant lui les griefs relatifs à la durée excessive de la procédure lorsque la procédure pénale a conclu dans ses deux instances, dans la mesure où l’appréciation par le Tribunal constitutionnel des prétendues durées excessives ne pourrait conduire à aucune prise de mesure, de la part de ce Tribunal, pour les faire cesser (arrêt du Tribunal constitutionnel 224/1991, du 25 novembre, § 2), étant donné que la restitutio in integrum du droit fondamental n’est pas possible, en raison du fait que la procédure est terminée, le rétablissement demandé par le requérant dans l’intégrité de son droit par l’adoption des mesures appropriées et, le cas échéant, pour sa conservation, [article 55 § 1 c) de la Loi organique portant sur le Tribunal constitutionnel] ne pourra intervenir que par voie d’indemnisation " (arrêt du Tribunal constitutionnel 180/1996, du 12 novembre, § 8; doctrine réitérée dans l’arrêt du Tribunal constitutionnel 237/2001, du 18 décembre, § 3). Par conséquence, les recours d’ amparo portant sur la durée excessive de la procédure, formés une fois la procédure terminée, ne sont pas viables et sont à rejeter par le Tribunal constitutionnel pour manque d’objet (arrêt du Tribunal constitutionnel 146/2000, du 29 mai, § 3; doctrine réitérée par l’arrêt du Tribunal constitutionnel 237/2001, du 18 décembre, § 3) ».

Le code de procédure pénale Article 730 « Les actes d’instruction pourront aussi être lus à l’audience, si l’une des parties le demande lorsque, pour de raisons indépendantes de la volonté de ces dernières, ils ne peuvent pas être reproduits lors de débats oraux ». GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant soulève plusieurs griefs portant sur l’équité de la procédure. Il se plaint en premier lieu de l’incompétence de l’ Audiencia Nacional pour connaître des infractions reprochées au requérant, à savoir le délit de recel et le délit de détournement de fonds. Le requérant se plaint aussi de la durée de la procédure pénale, et en particulier du délai de dix ans écoulé entre le début des faits et l’audience publique devant le tribunal de jugement. 2. Invoquant l’article 6 § 2 de la Convention, le requérant se plaint qu’il y a eu atteinte à la présomption d’innocence. Il conteste l’appréciation des preuves par les juridictions internes et soutient que les indices sur lesquels elles se sont fondées pour le condamner n’étaient pas suffisants. Le requérant se plaint du fait qu’il n’a pu contester le témoignage de E.L.G. lors de l’audience publique, car celle-ci était décédée entre-temps. 3. Sous l’angle de l’article 7 de la Convention, le requérant fait grief aux juridictions d’avoir fait une application rétroactive et in peius de la loi pénale lorsqu’elles ont ordonné la confiscation de l’immeuble « Pazo Bayón », à savoir lorsqu’elles ont appliqué la loi 36/1995 portant sur la création d’un fonds de biens provenant du trafic de drogues et de délits connexes.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention et 2 du Protocole n o 7, le requérant se plaint de l’absence d’un double de degré de juridiction, du fait que le Tribunal suprême n’a pas révisé sa condamnation et l’appréciation des preuves sur laquelle elle s’est fondée.

Enfin, sous l’angle de l’article 14 de la Convention, le requérant affirme avoir fait l’objet d’une discrimination, dans la mesure où d’autres acquéreurs des biens de E.L.G. n’auraient pas été condamnés pour les mêmes faits. EN DROIT 1. Le requérant soulève plusieurs griefs tirés de l’article 6 § 1 de la Convention, dont les parties pertinentes se lisent ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) et dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), établi par la loi, qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. » a) Le requérant estime en premier lieu que l’ Audiencia Nacional n’était pas un tribunal compétent pour connaître des infractions pour lesquelles il était inculpé et que l’affaire aurait dû être jugé par l’ Audiencia Provincial de Pontevedra Dans la mesure où le requérant estime que son droit à un juge établi par la loi n’a pas été respecté, la Cour note, comme l’a précisé le Tribunal constitutionnel, qu’il se plaint en fait de l’interprétation et de l’application des règles portant sur la compétence des différents organes juridictionnels. A cet égard, elle rappelle qu’en vertu de l’article 6 § 1 un « tribunal » doit toujours être « établi par la loi ». Cette expression reflète le principe de l’Etat de droit, inhérent à tout le système de la Convention et de ses protocoles. En effet, un organe qui n’a pas été établi conformément à la volonté du législateur serait nécessairement dépourvu de la légitimité requise dans une société démocratique pour entendre la cause des particuliers. L’expression « établi par la loi » concerne non seulement la base légale de l’existence même du tribunal, mais encore la composition du siège dans chaque affaire ( Lavents c. Lettonie, n o 58442/00, § 114, 28 novembre 2002). La « loi » visée par cette disposition est donc non seulement la législation relative à l’établissement et à la compétence des organes judiciaires, mais également toute autre disposition du droit interne dont le non-respect rend irrégulière la participation d’un ou de plusieurs juges à l’examen de l’affaire. Il s’agit notamment des dispositions relatives aux mandats, aux incompatibilités et à la récusation des magistrats (voir Coëme et autres c. Belgique , arrêt du 22 juin 2000, Recueil des arrêts et décisions 2000-VII). Le non-respect, par un tribunal, des dispositions susvisées, emporte en principe violation de l’article 6 § 1. La Cour a donc compétence pour se prononcer sur le respect des règles du droit interne sur ce point. Toutefois, vu le principe général selon lequel c’est en premier lieu aux juridictions nationales elles-mêmes qu’il incombe d’interpréter la législation interne, la Cour estime qu’elle ne doit mettre en cause leur appréciation que dans des cas d’une violation flagrante de cette législation (voir Lavents précité, ibidem , et Coëme et autres , précité, § 98 in fine ). En l’espèce, la Cour constate que le Tribunal suprême a, en dernier degré et par une décision du 4 octobre 2000, attribué la compétence à l’ Audiencia Nacional et non à l’ Audiencia Provincial de Pontevedra, lieu de la perpétration du délit par le requérant, et ceci en raison de l’existence de certaines opérations réalisées à l’étranger résultant du trafic de drogues, conformément aux dispositions de la Loi organique portant sur le pouvoir judiciaire (LOPJ). De l’avis de la Cour, l’attribution de la compétence pour l’examen de la cause du requérant à l’ Audiencia Nacional par le Tribunal suprême, sur le fondement de la législation relative à la compétence des organes judicaires internes, ne saurait être qualifiée d’arbitraire, de déraisonnable ou de nature à entacher l’équité de la procédure. A la lumière des principes dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention, la Cour estime que rien dans le dossier ne permet de déceler une apparence de violation par les juridictions espagnoles du droit du requérant à ce que sa cause soit examinée par un tribunal établi par la loi, garanti par l’article 6 de la Convention. Ce grief est donc manifestement mal fondé et doit être déclaré irrecevable en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. b) Le requérant se plaint de la durée de la procédure pénale diligentée à son encontre. A cet égard, la Cour rappelle que, dans le système juridique espagnol, toute personne estimant que la procédure à laquelle elle est partie souffre de délais excessifs peut, après s’être vainement plainte auprès de la juridiction chargée de l’affaire, saisir le Tribunal Constitutionnel d’un recours d’ amparo sur le fondement de l’article 24 § 2 de la Constitution. Cette voie de recours auprès du Tribunal constitutionnel vise à empêcher la continuation devant les juridictions ordinaires de la violation alléguée. Par ailleurs, les articles 292 et suivants de la Loi organique au Pouvoir judiciaire (LOPJ) offrent la possibilité au justiciable, une fois la procédure terminée, de saisir le ministère de la Justice d’une demande en réparation pour fonctionnement anormal de la justice. Elle relève que selon la jurisprudence administrative en la matière ( González Marín c. Espagne (déc.), n o 39521/98, CEDH 1999-VII), la durée déraisonnable de la procédure est assimilée à un fonctionnement anormal de l’administration de la justice. La Cour a jugé que cette voie de droit permettait en principe de remédier à une violation alléguée du droit de voir sa cause entendue par les juridictions espagnoles dans un «délai raisonnable» au sens de l’article 6 § 1 de la Convention, et constituait dès lors un recours qui devait être exercé (voir, par exemple, Fernández-Molina González et autres c. Espagne (déc), n o 64359/01, CEDH 2002-IX et Saez Maeso c. Espagne , n o 77837/01, décision (partielle) du 19 novembre 2002). En l’espèce, et au vu de ce qui précède, la Cour constate que le rétablissement du requérant dans son droit ne pourra intervenir que par la voie d’indemnisation prévue par l’article 292 de la LOPJ (voir Puchol Oliver c. Espagne, (déc.), n o 17823/03, 25 janvier 2005). Les voies de recours internes n’ont dès lors pas été correctement épuisées, comme l’exige l’article 35 § 1 de la Convention, et cette partie de la requête doit donc être rejetée conformément à l’article 35 § 4 de la Convention. 2. Le requérant se plaint de l’absence d’indices suffisants permettant de conclure à sa condamnation. Il estime qu’il y a eu atteinte à la présomption d’innocence et en infère une violation de l’article 6 § 2 de la Convention ainsi libellé : « 2. Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie. » La Cour rappelle d’abord que la présomption d’innocence consacrée par le paragraphe 2 de l’article 6 figure parmi les éléments du procès pénal équitable exigé par le paragraphe 1 (voir, parmi d’autres, Allenet de Ribemont c. France, arrêt du 10 février 1995, série A n o 308, p. 16, § 35 et Foucher c. France , arrêt du 18 mars 1997, Recueil 1997-II, p. 464, § 30). Par conséquent, elle examinera le grief du requérant sous l’angle des deux textes combinés. En se livrant à cette analyse, la Cour doit considérer la procédure pénale dans son ensemble. Certes, il n’entre pas dans ses attributions de substituer sa propre appréciation des faits et des preuves à celle des juridictions internes, à qui il revient en principe de peser les éléments recueillis. La tâche de la Cour consiste à rechercher si la procédure litigieuse, envisagée comme un tout, y compris le mode d’administration des preuves, revêtait un caractère équitable (voir, mutatis mutandis , Edwards c. Royaume-Uni, arrêt du 16 décembre 1992, série A n o 247-B, pp. 34 et 35, § 34, et Mantovanelli c. France, arrêt du 18 mars 1997, Recueil 1997-II, pp. 436–437, § 34). La Cour constate tout d’abord que l’ Audiencia Nacional a reconnu le requérant coupable du chef d’un délit de détournement de fonds au moyen d’un arrêt amplement motivé en se fondant sur tout un ensemble d’éléments de preuve recueillis au long de l’instruction, examinés et librement débattus à l’audience, conformément au principe du contradictoire, et qu’elle a estimés suffisants. Par ailleurs, il ne ressort pas de l’examen des décisions rendues par les juridictions internes que celles-ci soient entachées d’arbitraire. Quant à la valeur probante des dépositions faites par E.L.G. devant le juge d’instruction, comme la Cour l’a précisé à plusieurs reprises, (voir, entre autres, Isgrò c. Italie, arrêt du 19 février 1991, série A n o 194-A, p. 12, § 34, et Lüdi c. Suisse, arrêt du 15 juin 1992, série A n o 238, p. 21, § 47), dans certaines circonstances il peut s’avérer nécessaire, pour les autorités judiciaires, d’avoir recours à des dépositions remontant à la phase de l’instruction. Elle rappelle que si l’accusé a eu une occasion adéquate et suffisante de contester pareilles dépositions, au moment où elles sont faites ou plus tard, leur utilisation ne se heurte pas en soi aux droits garantis par l’article

Il s’ensuit, cependant, que les droits de la défense sont restreints de manière incompatible avec les garanties de l’article 6 lorsqu’une condamnation se fonde, uniquement ou dans une mesure déterminante, sur des dépositions faites par une personne que l’accusé n’a pu interroger ou faire interroger ni au stade de l’instruction ni pendant les débats (voir Unterpertinger c. Autriche, arrêt du 24 novembre 1986, série A n o 110, pp. 14-15, §§ 31-33, Saïdi c. France, arrêt du 20 septembre 1993, série A n o 261-C, pp. 56-57, §§ 43-44, et Van Mechelen et autres c. Pays-Bas , arrêt du 23 avril 1997, Recueil 1997 ‑ III, p. 712, § 55; voir aussi Dorigo c. Italie , n o 33286/96, rapport de la Commission du 9 septembre 1998). Dans le cas d’espèce, le requérant se plaint que les juridictions internes ont considéré comme preuve à charge les dépositions de E.L.G., qui avait fait aussi l’objet d’une accusation mais dont la responsabilité pénale fut écartée en raison de son décès, lequel l’empêcha de déposer à l’audience et d’être interrogée par les parties. La Cour relève que, pour conclure à la condamnation du requérant, les juridictions nationales ne se sont pas fondées exclusivement sur les déclarations faites par E.L.G. pendant l’instruction, mais ont pris aussi en compte les dépositions effectuées à l’audience par lui-même, ainsi que d’autres éléments de preuve (documents). Par ailleurs, elle note que les dépositions de E.L.G. furent introduites à l’audience comme le prévoit l’article 730 du code de procédure pénale au moyen de leur lecture, vu l’impossibilité pour E.L.G. d’y prendre part puisqu’elle était décédée entre-temps, et que le requérant a pu dès lors contredire son témoignage. La Cour rappelle que sa tâche n’est pas celle de procéder à une nouvelle interprétation des preuves mais de contrôler la logique du raisonnement suivi par la juridiction du jugement pour conclure à la condamnation du requérant. Dans ces conditions, la Cour ne saurait conclure que l’impossibilité d’interroger E.L.G. à l’audience a porté atteinte aux droits de la défense au point d’enfreindre les paragraphes 1 et 2 de l’article 6 de la Convention (voir, mutatis mutandis , Artner c. Autriche , arrêt du 28 août 1992, série A n o 242-A, pp. 10-11, §§ 22-24 ; Minguez Villar del Amo c. Espagne (déc.), n o 35768/03, 1 mars 2005, Ruban et autres c. Espagne (déc.), n o 41640/04, 13 septembre 2005). Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 3. Le requérant se plaint de l’application rétroactive de la loi 36/1995 à son égard, pour ce qui est de la confiscation des biens ordonnée par le tribunal du jugement. Il invoque à cet égard l’article 7 de la Convention, dont la partie pertinente se lit ainsi : « 1. Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d’après le droit national ou international. De même il n’est infligé aucune peine plus forte que celle qui était applicable au moment où l’infraction a été commise. (...) » La Cour observe que le requérant n’a pas soulevé, même en substance, le grief tiré du principe de légalité des peines dans le cadre de son recours d’ amparo devant le Tribunal constitutionnel, devant lequel il s’est limité à se plaindre d’une violation du principe de légalité des délits et à contester l’application de la disposition portant sur le délit de détournement de fonds. Dans ces circonstances, ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. 4. Le requérant se plaint de n’avoir pas bénéficié d’un double degré de juridiction en ce qui concerne sa condamnation au pénal. A cet égard, il invoque l’article 6 § 1 de la Convention et 2 du Protocole n o 7, dont la partie pertinente dispose comme suit : « 1. Toute personne déclarée coupable d’une infraction pénale par un tribunal a le droit de faire examiner par une juridiction supérieure la déclaration de culpabilité ou la condamnation. L’exercice de ce droit, y compris les motifs pour lesquels il peut être exercé, sont régis par la loi. » La Cour rappelle que le fait que le « réexamen » auquel procède une juridiction suprême telle que le Tribunal suprême espagnol soit limité aux questions de droit, n’est pas contraire à l’article 6 § 1 de la Convention ( mutatis mutandis , Loewenguth c. France (déc.), n o 53183/99, CEDH 2000-VI, Pesti et Frodl c. Autriche (déc.), n os 27618/95 et 27619/95, CEDH 2000-I, Deperrois c. France (déc.), n o 48203/99, 22 juin 2000, et Ramos Ruiz c. Espagne (déc.), n o 65892/01, 19 février 2002). Par ailleurs, le Protocole n o 7 n’a pas été ratifié à ce jour par l’Espagne. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 5. Le requérant se plaint, enfin, d’avoir fait l’objet d’une discrimination par rapport à d’autres parties à la procédure pénale. Il invoque l’article 14 de la Convention, qui est libellé ainsi : « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation. » La Cour rappelle que cette disposition n’a pas d’existence indépendante et ne peut être invoquée qu’à propos de la jouissance des droits et libertés garantis par la Convention et ses Protocoles (arrêt Van Raalte c. Pays-Bas , arrêt du 21 février 1997, Recueil 1997 ‑ I, p. 184, § 33). A supposer qu’il soit combiné avec l’article 6 de la Convention, la Cour relève, comme l’a constaté le Tribunal constitutionnel, que la situation du requérant n’était pas comparable à celle des autres acquéreurs. Or, l’article 14 n’entre en jeu que pour des personnes se trouvant dans des situations analogues. Il s’ensuit que ce grief est aussi manifestement mal fondé, et doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Greffière Président