ÎNAPOI LA REZULTATE CtEDO
Sursă originală
CtEDO 04.09.2006 AI

J.M.M. c. ESPAGNE

RESPONDENT
ESP
HOTĂRÂRE
04.09.2006
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2006
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză 
J.M.M. c. ESPAGNE (CtEDO, 2006)
HUDOC · oficial

cererii nr. 942/05

prezentată de J.M.M.

împotriva Spaniei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a cincea secție), sesizată la 4 septembrie 2006 în forma unei camere alcătuite din:

Având în vedere cererea menționată mai sus depusă la 30 decembrie 2004,

După deliberare, pronunță următoarea decizie:

Reclamantul este un cetățean spaniol, rezident în Sevilla.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, după cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

Între 1985 și 30 mai 1990, reclamantul era administrator al societății imobiliare „B.".

De la octombrie 1986 și până în noiembrie 1988, mai multe contracte de cesionare în vânzare au fost încheiate între această societate imobiliară și persoane particulare. Acestea din urmă au plătit în avans o parte din prețul convenit.

Din cauza întârzierilor în acordarea licențelor de construcție și a faptului că comisia pentru patrimoniu istoric a decis să inițieze excavații arheologice pe terenurile în cauză, începerea lucrărilor de construcție a imobilelor a fost amânată cu douăzeci și patru de luni. La 23 mai 1990, societatea „B." a trimis o scrisoare notificând cumpărătorilor că, din cauza dificultăților apărute, îi era imposibil să-și îndeplinească obligațiile, invitând-i să rezilieze contractele printr-un acord amiabil.

La 30 mai 1990, reclamantul a fost demis din funcția de administrator și de secretar al consiliului de administrație al societății „B.".

La 13 iunie 1990, persoanele care au încheiat contractele de vânzare cu societatea menționată au depus plângere penală pentru însușire neindemnizată împotriva reclamantului în fața judecătorului de instrucție nr. 3 din Sevilla. Printr-o decizie din 16 octombrie 1990, judecătorul de instrucție a declarat plângerea penală admisibilă.

La 27 februarie 1991, reclamantul a depus mărturie în fața judecătorului de instrucție nr. 3 din Sevilla.

La 4 februarie 1994, parchetul a cerut judecătorului de instrucție ca reclamantul să fie întrebat ca inculpat și să fie informat despre faptele ce i se reproșau, anume că a perceput sume de bani de la reclamanți la titlul prețului imobilelor și nu le-a restituit, în timp ce construcția imobilelor nu avusese loc.

La 16 martie 1994, reclamantul a fost întrebat ca inculpat de judecătorul de instrucție nr. 3 din Sevilla. A fost informat despre acuzația adusă împotriva lui și despre dreptul lui de a fi asistat de avocat.

Printr-o ordonanță din 10 iunie 1994, judecătorul de instrucție a decis să continue procesul conform unei proceduri sumare (procedimiento abreviado).

La 28 septembrie 1995, reclamantul a fost notificat personal cu ordonanța de continuare a procesului conform unei proceduri sumare (auto de incoación del procedimiento abreviado), cu acuzația parchetului precum și cu decizia de trimitere în fața instanței de judecată.

Între 28 ianuarie și 3 februarie 2000, ședința publică a avut loc.

Printr-o sentință din 15 martie 2000, Audiencia Provincial din Sevilla a condamnat reclamantul pentru infracțiunea de însușire neindemnizată. Împotriva acestei decizii, reclamantul s-a pourvăit în revizuire în fața Tribunalului Suprem care, printr-o hotărâre din 26 iunie 2002, a găsit contradicții în faptele declarate dovedite, a cassat sentința urmărită și a trimis cauza în fața Audiencia Provincial.

La 25 septembrie 2002, Audiencia Provincial din Sevilla, după ce a remarcat complexitatea cauzei în care au participat două grupuri de acuzatori particulari care regrupau douăzeci și cinci de persoane, a pronunțat o nouă sentință condamnând reclamantul pentru însușire neindemnizată la o pedeapsă de șapte ani de închisoare, precum și la interzicerea de a exercita funcții publice pe durata condamnării. Audiencia Provincial a condamnat de asemenea reclamantul la plata unei sume de 425.703,45 euro ca despăgubire pentru cei douăzeci și șapte de victime, societatea „B." fiind declarată de asemenea ca responsabilă civilă în subsidiar.

În sfârșit, pentru a impune reclamantului o pedeapsă de șapte ani de închisoare în loc de pedeapsa maximă de doisprezece ani care ar fi putut fi impusă din cauza gravității infracțiunii, Audiencia Provincial s-a exprimat în următorii termeni:

„I se impune [reclamantului] o pedeapsă de șapte ani de închisoare, ceea ce constituie gradul minim al pedepsei susceptibil de a fi impus, ținând seama de circumstanțele cauzei și ale vinovatului, și din cauza timpului scurs de la comiterea faptelor datorită unei instrucții lungi".

Împotriva acestei sentințe, la 15 noiembrie 2002, reclamantul s-a pourvăit în revizuire în fața Tribunalului Suprem. El considera că o eroare de drept (error iuris) s-a produs în aplicarea de către Audiencia Provincial a circumstanței atenuante numite „analogică", din cauza duratei excesive a procedurii. Conform reclamantului, prin intermediul acestei circumstanțe atenuante care trebuia considerată ca foarte calificată, pedeapsa care i-a fost impusă, doisprezece ani după comiterea faptelor, trebuia redusă până la gradul ei inferior, și anume, șase luni de închisoare.

Printr-o hotărâre din 23 februarie 2004, Tribunalul Suprem a respins pourvoia și a confirmat sentința atacată. Privind grievul tras din durata procedurii și implicațiile sale asupra pedepsei de impus reclamantului, Tribunalul Suprem a constatat următoarele:

„Într-adevăr, dacă se compară, în termeni obiectivi sau absoluți, durata procedurii de la prezentarea plângerii, la 9 iunie 1990, până la prima sentință a Audiencia Provincial (15 martie 2000) sau cea pronunțată în locul doi (25 septembrie 2002), durata scursă este „alarmant, lungă".

Deși Tribunalul Suprem nu a apreciat lipsa de diligență imputabilă instanțelor judiciare cu privire la desfășurarea procedurii, ținând seama în special de complexitatea foarte mare a cauzei, a concluzionat că:

„Tribunalul a quo a luat în considerare faptul, incapabil de a fi ascuns, al unei proceduri cu durată de zece ani până la prima sentință pronunțată, și a cântărit această circumstanță la momentul fixării pedepsei, punând accent pe timpul scurs de la comiterea faptelor din cauza unei instrucții lungi".

Invocând articolele 14 (principiul egalității), 24 (dreptul la un proces echitabil într-un termen rezonabil, principiul presupunerii de nevinovăție) și 25 (principiul legalității) din Constituție, la 25 martie 2004, reclamantul a sesizat Tribunalul Constituțional cu un recurs de amparo. Privind grievul tras din durata procedurii, reclamantul a cerut ca pedeapsa care i-a fost impusă să fie redusă prin aplicarea unei circumstanțe analogice foarte calificată.

Printr-o decizie din 7 iulie 2004, notificată la 12 iulie 2004, Tribunalul Constituțional a declarat recursul inadmisibil. Privind grievurile trasate din principiile presupunerii de nevinovăție și legalității, înalta jurisdicție a estimat că, după cum reiese din deciziile atacate, reclamantul a comis o infracțiune de însușire neindemnizată atunci când era administrator al societății imobiliare în cauză. În plus, instanțele ordinare au ajuns la această concluzie prin intermediul deciziilor raționale, bazate pe un ansamblu complet de elemente de probă produse la ședință, care dovadeau că banii nu fuseseră depuși pe contul bancar prevăzut și că reclamantul nu reușise să obțină permisul de construcție necesar. Privind pretinsa încălcare a drepturilor apărării în instrucție, în special din faptul că reclamantul nu depusese mărturie la 27 februarie 1991 ca inculpat și deci nu fusese în măsură să cunoască acuzația adusă împotriva lui, Tribunalul Constituțional a remarcat că aceste grievuri nu fuseseră ridicate în fața Tribunalului Suprem în cadrul pourvoi în revizuire.

Privind grievul tras din durata procedurii, înalta jurisdicție a precizat următoarele:

„Așa după cum reclamantul prezintă grievul lui, încălcarea susținută nu poate fi examinată din unghiul concret al articolului 24 § 2 din Constituție, ci mai degrabă din unghiul motivării aplicabilității sau nu a atenuării pedepsei. (...). Dreptul afectat ar fi deci dreptul la o tutelă efectivă de către curțile și tribunale în aspectul ei al motivării deciziilor judiciare (...). În prezenta cauză, hotărârea de revizuire a estimat că, în pofida timpului scurs în cadrul procedurii, nu a existat inactivitate, pasivitate sau lipsă de impuls în desfășurarea acesteia și că, dimpotrivă, trebuia să se țină seama de complexitatea foarte mare a litigiului; și a adăugat că judecătorul a quo a ținut seama de durata procedurii la momentul fixării pedepsei (...). În privința aceasta, există o externalizare a motivelor care au condus la respingerea aplicării circumstanței atenuante cerute de reclamant, și aceste argumente nu pot fi considerate ca fiind derezonabile, arbitrare sau evident eronate (...).»

1.

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul susține încălcarea dreptului lui la un proces echitabil într-un termen rezonabil în măsura în care durata procedurii nu a fost luată în considerare în mod corespunzător la fixarea pedepsei.

2.

Invocând articolele 6 §§ 2 și 3 a), b), c) și d) din Convenție, reclamantul ridică mai multe grievuri privind echitatea procedurii și principiul presupunerii de nevinovăție. Se plânge de absența probelor care ar putea duce la condamnarea lui de instanțele interne. Reclamantul se plânge că, în prima lui depunere de mărturie în fața judecătorului de instrucție, avea calitatea de „martor" și nu aceea de inculpat, ceea ce ar fi prejudiciat dreptul garantat de art. 6 § 3 a) din Convenție. Afirmă că nu a fost în măsură să-și pregătească apărarea, în măsura în care a fost formal inculpat abia la 4 februarie 1994, adică mai mult de trei ani după depunerea plângerii penale. Datorită acestui fapt, reclamantul nu a beneficiat de asistența unui avocat în perioada instrucției. Se plânge de asemenea că nu a avut ocazia să conteste mărturiile culese în instrucție și că elementele de probă luate în considerare nu au fost în mod corespunzător coroborate.

3.

Sub unghiul articolului 7 din Convenție, reclamantul susține încălcarea principiului legalității. El estimează că instanțele ordinare l-au condamnat pentru o infracțiune de natură civilă, și anume nerestittuirea sumelor percepute când era administrator al societății imobiliare în cauză, în timp ce aceasta nu fusese pusă în redresare judiciară. El invocă de asemenea că a fost condamnat la o pedeapsă mai puternică decât cea care îi era aplicabilă, în măsura în care circumstanța atenuante calificată pentru depășire a termenelor nu a fost aplicată în privința lui.

4.

Reclamantul se plânge că pourvoia în revizuire în fața Tribunalului Suprem nu a constituit o cale de atac efectivă. El invocă art. 13 din Convenție în privința aceasta.

1.

Reclamantul se plânge de durata procedurii în fața instanțelor interne și invocă art. 6 § 1 din Convenție, a cărui parte pertinentă prevede:

„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra bunului-fond al oricărei acuzații în materie penală adresate împotriva ei."

Procedura obiectul prezentei cauze a început la 13 iunie 1990 prin depunerea unei plângeri penale, care a fost declarată admisibilă la 16 octombrie 1990. Cu toate acestea, în materie penală, durata luată în considerare în sensul articolului 6 începe să curgă de îndată ce persoana se află „acuzată", adică atunci când a existat o notificare oficială, emanând de la autoritatea competentă, a reproșului de a fi comis o infracțiune penală sau atunci când a existat „repercusiuni importante asupra situației suspectului" (a se vedea Eckle c. Germania, hotărâre din 15 iulie 1982, seria A nr. 51, p. 33, § 73, Hozee c. Țări de Jos, hotărâre din 22 mai 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-III, p. 1100, § 43). În privința aceasta, Curtea observă că reclamantul a depus mărturie în fața judecătorului de instrucție la 27 februarie 1991, în calitate de martor, și că a avut cunoștință de acuzația adusă împotriva lui la 16 martie 1994, la prima lui depunere de mărturie ca inculpat. Dacă se ține seama de această din urmă dată, procedura s-ar fi întins pe o perioadă de zece ani, trei luni și douăzeci și trei de zile.

Curtea observă că reclamantul s-a plânit de durata excesivă a procedurii și, în special, de durata procedurii până la prima sentință pronunțată de Audiencia Provincial și că cere o reducere mai semnificativă a pedepsei inflictor în fața Tribunalului Suprem. După cum Tribunalul Constituțional a remarcat în decizia lui, Audiencia Provincial a ținut seama de durata procedurii la fixarea pedepsei de impus reclamantului, și a impus acestuia o pedeapsă mult mai puțin grevă decât cea care ar fi putut fi impusă din cauza gravității infracțiunii, ținând seama de perioada de timp scursă de la comiterea infracțiunii. Înalta jurisdicție a remarcat de asemenea că motivarea instanței a quo pentru respingerea aplicării circumstanței atenuante cerute de reclamant nu era derezonabilă, arbitrară sau evident greșită.

Curtea remarcă în privința aceasta că pedeapsa în final infligă era de șapte ani de închisoare și interzicere de a exercita funcții publice, în loc de pedeapsa maximă de doisprezece ani de închisoare care ar fi putut fi impusă din cauza gravității infracțiunii. Ea aminteste că în materie penală, ținerea în considerare a duratei procedurii pentru acordarea unei reduceri a pedepsei în mod expres și măsurabil a fost apreciată ca satisfăcătoare (Beck c. Norvegia, nr. 26390/95, § 27, 26 iunie 2001, Scordino c. Italia (nr. 1) [GC], nr. 36813/97, § 186, CEDO 2006). În prezenta cauză, reclamantul a avut dreptul la o reparare a încălcării susținute, constând în reducerea considerabilă a pedepsei inflictor, ceea ce nu poate totuși se extinde până la a cere reducerea pedepsei după cum ar fi dorit el, în prezenta cauză, șase luni de închisoare (a se vedea Aranda Serrano c. Spania (dec.), nr. 431/04, din 25.08.2005). Curtea aminteste în privința aceasta că o decizie sau măsură favorabilă reclamantului nu suficient în principiu pentru a-i retrage calitatea de „victimă" decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod expres sau în substanță, și apoi au reparal încălcarea Convenției (a se vedea Scordino c. Italia (nr. 1) [GC], citat mai sus, § 180).

În prezenta cauză, durata excesivă a procedurii a fost recunoscută și chiar considerată „alarmantă" de Tribunalul Suprem, și Audiencia Provincial a ținut seama în sentința din 25 septembrie 2002 a timpului scurs de la comiterea faptelor din cauza unei instrucții lungi. Este adevărat că instanțele judiciare ar fi putut fi mai precise, dar Curtea consideră că, cel puțin în substanță, au recunoscut că durata procedurii nu a fost, în pofida complexității cauzei, rezonabilă (a se vedea, de exemplu, Hansen c. Danemarca (dec.), nr. 26194/03, 29 mai 2006).

Pe de altă parte, întrebarea dacă persoana în cauză a obținut reparare pentru prejudiciul care i-a fost cauzat, are importanță.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea estimează că reclamantul și-a văzut încălcarea dreptului la un proces echitabil într-un termen rezonabil reparată.

Privind durata procedurii în fața Tribunalului Suprem și Tribunalului Constituțional, Curtea estimează că o durată de puțin mai mult de un an și trei luni (între 15 noiembrie 2002 și 23 februarie 2004) în primul caz și de mai puțin de trei luni și jumătate (între 25 martie 2004 și 7 iulie 2004) în al doilea caz este departe de a fi considerată ca excesivă.

Grievul este deci evident nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 din Convenție.

2.

Reclamantul ridică mai multe grievuri privind principiul presupunerii de nevinovăție și drepturile apărării. El invocă art. 6 §§ 2 și 3 a), b), c) și d) din Convenție, ale căror părți pertinente se citesc astfel:

„2. Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până când vinovăția ei a fost legal stabilită.

3.

Orice acuzat are dreptul în special la:

a) a fi informat, în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o înțelege și într-o manieră detaliată, despre natura și motivul acuzației aduse împotriva lui;

b) a dispune de timp și facilități necesare pentru pregătirea apărării lui;

c) a se apăra pe sine însuși sau a avea asistența unui apărător de alegerea lui și, dacă nu are mijloacele pentru a remunera un apărător, a putea fi asistat în mod gratuit de un avocat de oficiu, atunci când interesele justiției o cer;

d) a interroga sau a face interrogați martori acuzatori și a obține convocarea și interogarea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martori acuzatori;

(...)."

a) Privind grievul tras din principiul presupunerii de nevinovăție, Curtea estimează că trebuie examinat sub unghiul regulii generale a paragrafului 1 al articolului 6 din Convenție, în timp ce are în vedere cerințele paragrafului 2 al acestui articol. Ea aminteste că presupunerea de nevinovăție consacrată de paragrafele 2 constituie un element, printre altele, al noțiunii de proces echitabil în materie penală (a se vedea, între altele, Allenet de Ribemont c. Franța, hotărâre din 10 februarie 1995, seria A nr. 308, p. 16, § 35 și Foucher c. Franța, hotărâre din 18 martie 1997, Culegere 1997-II, p. 464, § 30). Din această cauză estimează că este oportun să examineze grievul reclamantului sub unghiul ambelor texte combinate.

În efectuarea acestei analize, ea trebuie să considere procedura penală în ansamblu. Sigur, nu intră în atribuțiile ei să-și substituie propria apreciere a faptelor și probelor celei a instanțelor interne, care le revine în principiu să cântărească elementele culese. Sarcina Curții constă în a cerceta dacă procedura litigioasă, envisagată ca un întreg, incluzând modul de administrare a probelor, avea caracter echitabil (a se vedea, mutatis mutandis, Edwards c. Regatul Unit, hotărâre din 16 decembrie 1992, seria A nr. 247-B, pp. 34 și 35, § 34, și Mantovanelli c. Franța din 18 martie 1997, Culegere 1997-II, pp. 436-437, § 34).

În prezenta cauză, Curtea constată că Audiencia Provincial din Sevilla a condamnat reclamantul pentru însușire neindemnizată, ceea ce a fost confirmat de Tribunalul Suprem, prin intermediul deciziilor amplu motivate, bazate pe un ansamblu complet de elemente de probă culese pe parcursul instrucției, examinate și liber dezbătute la ședință, în conformitate cu principiul contradicției, și că aceste instanțe au estimat că sunt suficiente. Nu rezultă din examinarea deciziilor pronunțate de instanțele interne că acestea sunt înzecite de arbitrar. În concluzie, Curtea estimează că nimic în dossier nu permite a detecta o aparență de încălcare de instanțele spaniole a dispoziției Convenției invocate.

Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind evident nefondată, în conformitate cu art. 35 § 3 din Convenție.

b) Privind grievurile trasate din drepturile apărării garantate de art. 6 § 3 a), b), c) și d) din Convenție, Curtea remarcă că Tribunalul Constituțional le-a respins pentru nerespectarea formalităților prescrise pentru introducerea recursului de amparo, din faptul că reclamantul nu ridicsese aceste grievuri în fața Tribunalului Suprem în cadrul pourvoi în revizuire.

Rezultă că aceste grievuri trebuie respinse pentru neepuizarea căilor de atac interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

3.

Reclamantul se plânge că principiul legalității a fost încălcat în privința lui și invocă art. 7 din Convenție care, în părțile sale pertinente, este redactat după cum urmează:

„1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracțiune potrivit legii naționale sau internaționale. De asemenea, nicio pedeapsă mai grea decât cea care era aplicabilă în momentul în care infracțiunea a fost comisă nu este infligă.

(...)."

Curtea estimează că faptul că reclamantul nu este de acord cu aplicarea în prezenta cauză a legii penale și cu considerarea faptelor ca constitutive ale unei infracțiuni de însușire neindemnizată nu poate constitui, în sine, o încălcare a principiului legalității. Ea constată că instanțele interne au condamnat reclamantul pe baza legislației în vigoare și au observat că infracțiunea este comisă atunci când reclamantul, ca administrator al societății imobiliare la momentul faptelor, nu și-a îndeplinit obligația de a restituii sumele de bani percepute, în timp ce lucrările de construcție a imobilelor nu fuseseră executate. Curtea consideră, în privința aceasta, că nu apare că instanțele interne au făcut dovadă de arbitrar în interpretarea dispoziților legale aplicabile în prezenta cauză.

Privind pretinsa aplicare a unei pedeapse mai grele decât cea care era aplicabilă la momentul infracțiunii, Curtea constată mai întâi că reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de șapte ani de închisoare pentru o infracțiune de însușire neindemnizată, adică pedeapsa de închisoare mare la gradul ei minim (putând merge de la șase ani și o zi la opt ani), în timp ce pedeapsa maximă care ar fi putut fi impusă era de doisprezece ani. Ea remarcă că Audiencia Provincial, la momentul fixării acestei pedeapse, a ținut în considerare lapsul de timp scurs de la comiterea infracțiunii, precum și circumstanțele reclamantului. Din aceasta, faptul că instanța de judecată nu a aplicat circumstanța atenuante „calificată" a depășirii termenelor, ceea ce ar fi antrenat aplicarea unei pedeapse inferioare cu unu sau doi grade aceleia prevăzute pentru infracțiunea în cauză, nu poate constitui, în sine, o încălcare a principiului legalității pedepselor. În privința aceasta, Curtea aminteste că revine în primul rând autorităților naționale, și în special curților și tribunalelor, să interpreteze și să aplice legea internă (a se vedea, mutatis mutandis, Gabarri Moreno c. Spania, nr. 68066/01, § 24, 22 iulie 2003).

La lumina principiilor deduse de jurisprudența organelor Convenției, Curtea estimează că nimic în dossier nu permite a detecta vreo aparență de încălcare de instanțele spaniole a principiului legalității, așa cum este recunoscut de art. 7 din Convenție.

4.

Reclamantul se plânge, în sfârșit, de absența unei cale de atac efective și invocă art. 13 din Convenție, care prevede:

„Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute (...) de Convenție au fost încălcate, are dreptul la acordarea unei cale de atac efective în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale."

Curtea constată că împotriva hotărârii Audiencia Provincial din Sevilla, reclamantul s-a pourvăit în revizuire în fața Tribunalului Suprem, în fața căruia a putut prezenta argumentele lui. Ulterior, a putut forma un recurs de amparo în fața Tribunalului Constituțional, beneficiind astfel de o cale de atac în fața instanței naționale cea mai înaltă. Curtea remarcă că înalta jurisdicție a declarat recursul inadmisibil ca fiind parțial lipsit de fundament. În privința aceasta, Curtea aminteste că eficacitatea calea de atac, în scopurile articolului 13, nu depinde de certitudinea unui rezultat favorabil.

Din aceasta, acest grief este evident nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenție.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Claudia Westerdiek

Peer Lorenzen

Grefier

Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2006-05-22
0,93
PINEIRO NOGUEIRA c. ESPAGNE
CINQUIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 8035/05 présentée par José PIÑEIRO NOGUEIRA contre l’Espagne La Cour européenne des Droits de l’Homme (cinquème section), siégeant le 22 mai 2006 en une chambre composée de :
CtEDO 2005-10-18
0,93
GOLF DE EXTREMADURA S.A c. ESPAGNE
QUATRIÈME SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 1518/04 présentée par GOLF DE EXTREMADURA S.A contre l’Espagne La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 18 octobre 2005 en une chamb
CtEDO 2005-12-13
0,93
KAVALOVI c. BULGARIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 74487/01 présentée par Hristina Mihaylova et Hristo Kirilov KAVALOVI contre la Bulgarie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 13 dé
CtEDO 2006-11-20
0,92
MUNOZ MACHADO c. ESPAGNE
CINQUIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 35743/04 présentée par Santiago MUÑOZ MACHADO contre l’Espagne La Cour européenne des Droits de l’Homme (cinquième section), siégeant le 20 novembre 2006 en une chambre compos
CtEDO 2006-05-15
0,92
TOMOV c. BULGARIE
CINQUIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 66290/01 présentée par Alexandre Petrov TOMOV contre la Bulgarie La Cour européenne des Droits de l’Homme (cinquième section), siégeant le 15 mai 2006 en une chambre composée
Sursă