ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1228/2011

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din data de 3 noiembrie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, excepția de nelegalitate a H.G. nr. 867/2002 privind trecerea unor imobile din domeniul privat al statului și din administrarea Ministerul Sănătății și Familiei în domeniul public al județelor și în administrarea consiliilor județene respective, în ceea ce privește anexa 1 pct. 5, invocată de reclamanții C. Voinești prin P. și C.L. Voinești în contradictoriu cu pârâții G.R., C.J. Dâmbovița și intervenientul M.S. în interesul pârâtului G.R. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: H.G.

nr. 867/2002 act normativ prin care se atestă domeniul public al unității administrativ teritoriale, are caracterul unui act administrativ individual. Astfel, s-a reținut, pe de o parte, că judecătorul național, ca prim judecător al C.E.D.O., are obligația de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor”, iar pe de altă parte, ca prim judecător comunitar, judecătorul național este competent „să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ național precum legea generală privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune.

Instanța națională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securității juridice și protecției încrederii legitime în aprecierea comportamentului atât al beneficiarilor fondurilor pierdute, cât și al autorităților administrative, cu condiția ca interesul Comunității să fie pe deplin luat în considerare”. De altfel, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a statuat, în situații similare, că „atunci când partea îndreptățită să formuleze o acțiune în anulare împotriva unui act comunitar, depășește termenul limită pentru introducerea acestei acțiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv și nu va mai putea solicita în instanță controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepției de nelegalitate”.

Având în vedere înlăturarea dispozițiilor susmenționate, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de nelegalitate invocată cu privire la un act administrativ unilateral cu caracter individual, emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, respectiv H.G. nr. 867/2002. Prin încheierea din data de 24 noiembrie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, cererea de suspendare formulată de reclamanții C. Voinești prin P. și C.L. Voinești în contradictoriu cu pârâtul G.R., având ca obiect H.G. nr. 529/2010, în ceea ce privește Anexa 2 poziția 146 prin care managementul asistenței medicale acordate în C.S. Voinești a fost transferat de la C.L.

Voinești la C.J. Dâmbovița. Instanța de fond a reținut că raportat la dispozițiile art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, împrejurările legate de starea de fapt și de drept cu privire la adoptarea H.G. nr. 529/2010 nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă referitor la legalitatea actului administrativ contestat. Totodată, instanța de fond a stabilit că în cauză nu s-a făcut dovada producerii unei pagube iminente, urmare adoptării H.G. nr. 529/2010, întrucât însuși O.U.G. nr. 162/2008 a vizat optimizarea actului medical, prin crearea cadrului legal necesar în vederea accelerării procesului ed reformă în domeniul sanitar, prin modalitatea reglementată expres în acest act normativ, respectiv prin transferul ansamblului de atribuții și competențe exercitate de Ministerul Sănătății, către autoritățile administrației publice, concomitent cu asigurarea resurselor umane, materiale și financiare necesare în acest scop.

Reclamanții C. Voinești prin P. și C.L. Voinești au formulat recurs împotriva încheierii din 3 noiembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal și a încheierii din 24 noiembrie 2010 pronunțată de aceeași instanță. În motivarea căii de atac, declarată împotriva încheierii, prin care s-a respins excepția de nelegalitate a H.G. nr. 867/2002 privind trecerea unor imobile din domeniul privat al statului și din administrarea Ministerul Sănătății și Familiei în domeniul public al județelor și în administrarea consiliilor județene respective, în ceea ce privește anexa 1 pct. 5, recurenții-reclamanți au arătat că interpretarea și motivarea instanței de fond este eronată, contravenind dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituția României privind Tratatele Internaționale privind drepturile omului.

Se arată că potrivit art. 20 alin. (2) din Constituție, reglementările internaționale, respectiv art. 6 din C.E.D.O. și art. 47 din C.D.F.U.E., nu-și mai găsesc aplicabilitatea în cazul de față, atâta vreme cât legea internă, în speță art. 4 alin. (l) din Legea nr. 554/2004 este favorabilă C. Voinești și C.L. Voinești, acordând astfel posibilitatea de a ataca pentru nelegalitate chiar și un act administrativ emis anterior Legii nr. 554/2004. În motivarea căii de atac, declarată împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de suspendare formulată de reclamanții C. Voinești prin P. și C.L. Voinești în contradictoriu cu pârâtul G.R., având ca obiect H.G. nr. 529/2010, în ceea ce privește Anexa 2 poziția 146, s-a arătat că prin soluția dată instanța de fond a încuviințat trecerea abuzivă a imobilului în domeniul public al C.J.

Dâmbovița, fără nici un temei juridic, și cu nerespectarea procedurii de trecere a unui bun din domeniul public al un ei unități administrativ-teritoriale, în domeniul public al județului, astfel cum este prevăzută procedura prin art. 9 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Cu privire la cea de a doua condiție prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004, se arată că și aceasta este îndeplinită, întrucât executarea actului administrativ în discuție și transferul managementului asistenței medicale a C.S. Voinești din sfera de competență a C.L. Voinești în sfera de competență C.J. este de natură să producă o pagubă iminentă, întrucât actul administrativ în discuție are ca efect împiedicarea U.A.T. Voinești de a-și exercita dreptul de proprietate, consecința fiind neîncasarea impozitelor și taxelor aferente, salariilor plătite de C.S.

Voinești precum și serviciilor prestate. Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenții-reclamanți și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate. Referitor la recursul declarat împotriva încheierii din data de 3 noiembrie 2010 Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007, legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate. Sentința atacată reflectă interpretarea corectă a art. 4 din Legea nr. 554/2004, cu privire la un act administrativ cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Este adevărat că prin mai multe decizii, dintre care amintim deciziile nr. 404, 425 și 426/2008, Curtea Constituțională a respins excepțiile de neconstituționalitate a art. 4 din Legea nr. 554/2004, invocate după modificările aduse prin Legea nr. 262/2007, considerând că textul de lege criticat este în acord cu principiul stabilității raporturilor juridice care, deși nu este consacrat expres în Constituția României, se deduce din prevederile art. 1 alin. (3) din legea fundamentală și din preambulul C.A.D.O.L.F., cu principiul neretroactivității legii, cu prevederile art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție, care consacră egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice și cu dispozițiile art. 126 alin. (6), care garantează controlul actelor administrative pe calea contenciosului administrativ.

Fără a ignora sau nega consistența argumentelor reținute în contenciosul constituțional, Înalta Curte nu poate omite însă împrejurarea că judecătorul național este chemat în mod direct și nemijlocit să facă efective drepturile și libertățile consacrate de C.A.D.O.L.F., așa cum au fost interpretate în jurisprudența C.E.D.O., aceasta constituind o garanție a aplicării blocului de convenționalitate în dreptul intern, atât în privința calității legii naționale, cât și în interpretarea și aplicarea acesteia. Cu privire la raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern, art. 20 alin. (2) din Constituția României instituie, pentru situația în care există un conflict între legile naționale și normele cuprinse în pactele și tratatele internaționale la care România este parte, regula aplicării directe și cu prioritate a tratatelor internaționale, regulă de la care se poate deroga numai în cazul existenței unor dispoziții mai favorabile cuprinse în dreptul intern.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că interpretarea exclusiv literală a art. 4 din Legea nr. 554/2004, în sensul că procedura excepției de nelegalitate pe care o reglementează ar fi aplicabilă și actelor administrative individuale anterioare intrării în vigoare a acesteia, ar contraveni principiului securității raporturilor juridice, element fundamental al preeminenței dreptului, enunțată în preambulul Convenției ca o componentă a patrimoniului comun al statelor părți și în lumina căreia trebuie interpretat dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe judecătorești [(cauza B. c. României, hotărârea din 30 septembrie 1999 (M. Of., nr. 414/31.08.2000), cauza S.H.

c. Ucraina, cererea nr. 48553/1999, hotărârea din 25 iulie 2002, cauza P. c. României, hotărâre din 11 decembrie 2008)]. Deși se referă la repunerea în discuție, fără limită în timp, a unei hotărâri judecătorești irevocabile, argumentele Curții de la Strasbourg pot fi reținute și în cazul actului administrativ unilateral individual intrat în circuitul civil, care nu a fost atacat în termenele și condițiile prevăzute de lege, actul administrativ unilateral fiind emis în realizarea puterii publice, trăsătură ce îi conferă caracter obligatoriu și executoriu din oficiu. Este adevărat că admiterea excepției de nelegalitate nu are ca efect anularea actului administrativ, ci doar înlăturarea lui din litigiul în care a fost invocată excepția, dar beneficiarul actului administrativ constitutiv sau constatator de drepturi nu se mai poate prevala de el în fața instanței, văzându-se lipsit astfel de fundamentul dreptului afirmat.

De aceea, Înalta Curte constată că prin consecințele juridice pe care le produce admiterea unei excepții de nelegalitate asupra litigiului în cadrul căruia a fost invocată și, mai cu seamă, prin posibilitatea invocării excepției fără limită în timp, chiar cu privire la acte administrative unilaterale individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, art. 4 din acest act normativ, intră în coliziune cu principiul securității raporturilor juridice, componentă a preeminentei dreptului, situație ce impune aplicarea cu prioritate a art. 6 din C.A.D.O.L.F., interpretat în lumina preambulului Convenției. În speță, actul administrativ vizat este un act administrativ unilateral individual, emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, astfel încât, potrivit considerentelor expuse mai sus, nu poate fi supus controlului de legalitate pe calea procesuală reglementată, de art. 4 din acest act normativ.

Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, excepția de nelegalitate a actului administrativ nu a fost reglementată prin lege, iar doctrina și jurisprudența au acceptat-o în mod tradițional numai cu privire la actul administrativ-normativ, ca pe un mijloc procesual de apărare ce putea fi invocat în orice litigiu și era soluționat de către instanța competentă să judece cauza respectivă. În fine, răspunzând criticii legate de aplicabilitatea „soluției de principiu” adoptate în cadrul Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța subliniază că în temeiul art. 126 alin. (3) din Constituția României, Înalta Curte de Casație și Justiție are atribuția de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale.

În acord cu dispozițiile art. 20 alin. (2) și art. 21 din Constituția României și cu prevederile art. 6 paragraful 1 din C.A.D.O.L.F., legea trebuie să aibă dubla calitate de accesibilitate și previzibilitate. De aceea, atunci când textul unei legi nu este clar sau este susceptibil de interpretări diferite se impune ca previzibilitatea acesteia să fie asigurată de practica judiciară care să-i asigure justițiabilului posibilitatea de a-și regla conduita. Potrivit jurisprudenței C.E.D.O., revine jurisdicțiilor rolul de a clarifica sensul și limitele de aplicare a legii, pentru eliminarea disfuncționalităților, rolul unei jurisdicții supreme fiind tocmai acela de a găsi mecanisme eficiente pentru a elimina divergențele de jurisprudența (cauza Z. și P.G.

și alții c. Franței, cererea nr. 24846/94, par. 59; cauza P. c. României, par. 98; cauza B. împotriva României, par. 37). Soluția de principiu reprezintă opinia exprimată de judecătorii secției în condițiile art. 33 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți, conform căruia „(1) Președinții de secții convoacă judecătorii secției și supune dezbaterii acestora jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și alte probleme de interes general, în vederea luării măsurilor necesare pentru buna desfășurare a activității secției… (3) Măsurile se adoptă cu votul majorității judecătorilor prezenți, inclusiv al președintelui”. În considerentele sentinței atacate se regăsesc argumentele avute în vedere la adoptarea soluției de principiu, argumente pe care judecătorul fondului le-a trecut prin filtrul propriei interpretări și le-a găsit aplicabile prin raportare la situația concretă din cauză.

Referitor la recursul declarat împotriva încheierii din data de 24 noiembrie 2010. Legea nr. 554/2004, Art. 14 alin. (l): Suspendarea executării actului În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. In cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate.

Art. 2 lit. (ș): pagubă iminentă - prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public; Art. 2 lit. (t) cazuri bine justificate - împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ; Analiza legislației aplicabile în materia suspendării actelor administrativ-fiscale relevă că instanța poate dispune suspendarea executării actului administrativ fiscal, dacă sunt îndeplinite cerințele legale, respectiv formularea plângerii prealabile, plata cauțiunii, existența cazului bine justificat și pentru prevenirea producerii unui prejudiciu.

Recurenții au susținut că sunt îndeplinite celelalte două condiții, cazul bine justificat și producerea prejudiciului. Critica este neîntemeiată. În mod corect judecătorul fondului a reținut în sentința pronunțată că nu sunt întrunite condițiile cerute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea actului administrativ fiscal. Temeiul de drept al adoptării H.G. nr. 529/2010 l-a constituit O.U.G. nr. 162/2008 privind transferul ansamblului de atribuții și competențe exercitate de Ministerul Sănătății Publice către autoritățile administrației publice locale, precum și O.U.G. nr. 48/2010 pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul sănătății în vederea descentralizării, acte normative aflate în vigoare și în prezent, care au constituit cadrul legal în ce privește asigurarea transferului atribuțiilor exercitate de Ministerul Sănătății către alte autorități ale administrației publice locale.

Invocarea de către recurenți a faptului că „au condus un management de succes la C.S. Voinești până la data adoptării H.G. nr. 529/2010 precum și a faptului că imobilul în care funcționează Centrul de Sănătate s-ar afla în proprietatea publică a C. Voinești” nu constituie o dovadă de îndeplinire a condiției existenței cazului bine justificat. În ceea ce privește motivul de recurs privind prevenirea unei pagube iminente, se constată că și acesta este nefondat, instanța de fond stabilind în mod corect că în cauză nu s-a făcut dovada îndeplinirii acestei condiții. Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate, în temeiul art. 312 alin. (l) C. proc.

civ. și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, neexistând motive de reformare a sentinței potrivit art. 304 1 C. proc. civ. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de C. Voinești prin P. și C.L. Voinești împotriva încheierii din 3 noiembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal și a încheierii din 24 noiembrie 2010 pronunțată de aceeași instanță, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2011.