ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1022/2012

Asupra recursului de față: Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpulung, reclamanta SC G.S. SPA a chemat în judecată pe pârâții B.I.M.C., B.I. și M.L., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat între B.M.C. și M.L., în calitate de vânzători și B.I. în calitate de cumpărător, autentificat sub nr. 262 din 31 ianuarie 2006 de către Biroul Notarial Public Pitești T.D.R. având ca obiect vânzare apartament situat în Câmpulung, județul Argeș și vânzare imobil situat în intravilanul comunei Aninoasa, sat Aninoasa, punctul „ Microferma Aninoasa”, județul Argeș, în suprafață totală de 8.073 mp teren curți construcții și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii s-a arătat că între reclamanta – creditoare G.S. SPA și pârâta-debitoare P.L.R. SRL au existat relații comerciale, pârâta acumulând o datorie de 95.000 Euro către creditoare, iar prin procesul verbal de conciliere directă încheiat la data de 21 martie 2006 debitoare P.L.R. SRL a recunoscut datoria și s-a obligat să achite debitul în 19 rate lunare în valoare de 5.000 Euro fiecare, plătibile la sfârșitul fiecărei luni începând cu martie 2006. A arătat reclamanta că tot prin procesul verbal sus menționat pârâții B.M.C., L.M. și numitul G.Z. au garantat personal și solidar plata creanței de 95.000 Euro datorată de debitoare P.L.R. SRL, fidejusorii renunțând expres la beneficiul de discuție și beneficiul de diviziune.

După încheierea procesului verbal a fost plătită o singură rată la data de 11 aprilie 2006, iar în vederea recuperării creanței creditoarea G.S. SPA a inițiat procedurile judiciare necesare. Prin decizia comercială nr. 304 din 11 iunie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, societatea debitoare P.L.R. SRL a fost obligată în solidar cu fidejusorii: B.M.C., M.L. și Z.G. la plata sumei de 30.000 Euro (echivalentul în lei la data plății), debit principal, precum și în continuare, la plata dobânzilor legale aferente până la data plății efective a debitului principal și la plata sumei de 1.688 lei, cheltuieli de judecată. La data de 7 august 2007 s-a format dosarul de executare nr. 334 din 07 august 2007, împotriva societății debitoare și a debitorilor fidejusori, dar i-a fost comunicat de către executorul judecătoresc, că debitorii nu dețin bunuri mobile și imobile în proprietate.

S-a mai arătat că actul de vânzare-cumpărare nu are o cauză juridică valabilă, întrucât prețul este neserios și a fost încheiat în vederea prejudicierii intereselor reclamantei. În drept au fost invocate dispozițiile art. 948 pct. 4 și art. 1303 C. civ. Prin sentința civilă nr. 575 din 19 martie 2009 a Judecătoriei Câmpulung s-a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a fost declarat apel de către reclamanta S.C. G.S. SPA, prin care a solicitat modificarea sentinței apelate și admiterea cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivelor de apel s-a arătat că sentința este nelegală, deoarece s-a făcut o greșită apreciere a probelor, în condițiile în care din probele administrate se putea deduce existența cauzei ilicite, care a stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 262 din 31 ianuarie 2006, întrucât existența acestei creanțe era certă înainte de încheierea contractului contestat, iar părțile contractante aveau cunoștință de această creanță, astfel că încheierea contractului s-a făcut în vederea fraudării intereselor reclamantei; De asemenea, a arătat apelanta că s-a apreciat în mod greșit că prețul este serios. Prin decizia civilă nr. 212 din 26 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Argeș a fost respins apelul, instanța reținând că, potrivit art. 966 C. civ., raportat la art. 968 C. civ.

și la probele administrate în cauză, nu s-a demonstrat că încheierea contractului de vânzare-cumpărare evocat, s-ar fi făcut în scopul prejudicierii intereselor apelantei SC G.S. SPA. Astfel, a reținut instanța, din faxul G.S. din data de 16 decembrie 2005 și răspunsul P.L. din data de 23 decembrie 2005 reiese recunoașterea existenței unei creanțe evidențiată în documentele contabile, datorie în cuantum de 95.000 Euro, astfel cum a fost recunoscută prin procesul verbal de conciliere din 21 martie 2006, în mod judicios reținând instanța de fond caracterul cert, lichid și exigibil al creanței recunoscut prin sentința comercială nr. 11078 din 30 noiembrie 2006 a Tribunalului București, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia comercială nr. 304 din 11 iunie 2007 a Curții de Apel București, prin care s-a recunoscut existența unei datorii în sarcina debitoarei SC P.L.R.

SRL, de 30.000 Euro, pentru perioada aprilie 2006-septembrie 2006. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului s-a susținut că instanța de apel a ignorat toate probele existente în dosar, atunci când a reținut că recurenta nu a făcut dovada prejudicierii intereselor acesteia, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 262 din 31 ianuarie 2006, contract care încalcă prevederile art. 968 C. civ., pe tot parcursul procesului, Tribunalul Argeș nefăcând aplicarea art. 1203 C. civ. Prin decizia civilă nr. 553/R din 1 aprilie 2010, Curtea de Apel Pitești a admis recursul declarat de reclamantă, a desființat decizia Tribunalului Argeș și sentința Judecătoriei Câmpulung și a trimis cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Comercial Argeș, instanța reținând natura comercială a pricinii.

În rejudecare, prin sentința nr. 316 din 23 februarie 2011, Tribunalul Comercial Argeș a admis acțiunea formulată de reclamanta SC G.S. SPA - împotriva pârâților B.I.M.C., B.S., M.L., constatând nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 262 din 31 ianuarie 2006 la BNP T.D.R. încheiat între vânzătorii B.M.C. și M.L. și cumpărătorul B.I. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut următoarele: - între reclamanta-creditoare G.S. SPA și SC P.L.R. SRL (asociați B.M.C. și Z.G.) au existat relații comerciale, această din urmă societate acumulând o datorie de 95.000 Euro către reclamantă; - la 21 martie 2006 societatea P.L. a încheiat cu reclamanta un proces-verbal de conciliere directă prin care a recunoscut datoria și s-a obligat să achite debitul în 19 rate lunare, în valoare de 5.000 Euro fiecare, plătibile la sfârșitul fiecărei luni, începând cu luna martie 2006, prin același act pârâții B.M.C., L.M.

(soți) dar și numitul G.Z. garantând personal și solidar plata creanței de 95.000 Euro datorată de SC P.L., fidejusorii renunțând expres la beneficiul de discuțiune și de diviziune; - după încheierea actului respectiv a fost plătită o singură rată la 11 aprilie 2006, după care reclamanta-creditoare a inițiat procedurile legale ce se impuneau. Astfel, prin decizia comercială nr. 304 din 11 iunie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția VI-a comercială, societatea debitoare P.L. a fost obligată, în solidar cu fidejusorii B.M., M.L. și Z.G. la plata sumei de 30.000 Euro debit principal, precum și în continuare la plata dobânzilor legale aferente. Ulterior pronunțării acestei hotărâri s-a format dosarul de executare nr. 334 din 7 august 2007 împotriva societății debitoare și a fidejusorilor, dar executorul judecătoresc a comunicat că debitorii nu dețin în proprietate bunuri mobile sau imobile.

- prin contractul autentificat sub nr. 262/2006 au fost micșorate garanțiile afectate executării unei obligații comerciale, fidejusorii lipsindu-și patrimoniul de bunuri și făcând, astfel, ineficient dreptul creditoarei-reclamante de a cere executarea silită a sumei de 30.000 Euro conform sentinței comerciale susmenționate.

- singurele bunuri imobile, atât ale pârâților fidejusori, cât și ale societății debitoare, au fost înstrăinate în lunile ianuarie, respectiv aprilie 2006, în condițiile în care exista o creanță a societății reclamante pentru care fidejusorii au garantat personal conform procesului-verbal din 21 martie 2006. - din probele administrate în cauză s-a reținut că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare părțile, acestuia cunoșteau datoriile societății debitoare născute anterior momentului respectiv, iar în intervalul ianuarie-aprilie 2006 au înstrăinat toate bunurile proprietatea fidejusorilor, cât și ale societății, ceea ce dovedește intenția de a le scoate din patrimoniu pentru a le feri de o previzibilă urmărire silită.

- prețul înscris în contractul de vânzare-cumpărare este unul fictiv având în vedere calitatea și gradul de rudenie al părților și, cu toate că s-a invocat acest aspect de către reclamantă, pârâții nu au prezentat efectiv nicio dovadă că prețul din contract a fost efectiv plătit. Împotriva acestei sentințe au declarat apel S.C.G.S. SPA și pârâții B.M.C., B.S. și M.L. În apelul formulat de S.C. G.S. SPA a solicitat admiterea acestuia, modificarea sentinței și dispunerea repunerii părților în situația anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 262 din 31 ianuarie 2006. În motivele de apel formulate de B.M.C., B.S. și M.L. se susține că acțiunea în constatarea nulității absolute este inadmisibilă, deoarece art. 948 C. civ., reprezintă dreptul comun față de art. 975 C. civ., în cazul de față impunându-se formularea unei acțiuni revocatorii, în inopozabilitatea actului, iar nu în desființare integrală a actului respectiv.

Se arată că un act încheiat în dauna unui creditor nu poate fi constatat nul în cadrul unei acțiuni pauliene, nefiind vorba de încălcarea unui interes general, creditorii neputând formula nici o acțiune în nulitate relativă, de vreme ce nu erau părți în actele respective. Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, contencios administrativ fiscal, prin decizia nr. 60/A-C din 7 octombrie 2011 a admis apelul pârâților, a schimbat sentința apelată în sensul că a respins acțiunea și a respins apelul reclamantei. În fundamentarea acestei decizii instanța de apel a analizat cererea în raport de cauzele de nulitate invocate, fără a verifica cerințele prevăzute de art. 975 C. civ., instanța neputând schimba temeiul de drept al cererii, reținând în esență următoarele aspecte: - actul atacat a fost încheiat la 31 ianuarie 2006, dată la care titlul invocat împotriva vânzătorilor fideiusori, respectiv procesul verbal din 21 martie 2006, nu fusese încheiat; - B.M.C.

și M.L. au înstrăinat imobilele proprietatea acestora către B.I., căsătorit cu B.S. la 31 ianuarie 2006 și abia ulterior și-au asumat în nume propriu obligația de a garanta solidar, ca fideiusori, pentru întreaga sumă datorată de SC P.L.R. SRL către S.C. G.S. S.R.L., renunțând la beneficiul de discuțiune și de diviziune; - hotărârea judecătorească prin care s-a recunoscut obligația pârâților din prezenta cauză, B.M.C. și M.L., de a plăti în solidar cu debitorul principal suma de 30.000 Euro cu dobânzi legale către SC G.S. SPA. (filele 32-39), a fost pronunțată definitiv la 11 iunie 2007, după ce în prealabil prin sentința nr. 11078 din 30 noiembrie 2006, obligația fusese stabilită numai în sarcina societății debitoare, fiind respinsă cererea față de persoanele fizice.

- societatea comercială a recunoscut existența debitului, fără ca persoanele fizice, chiar reprezentantele acesteia, să-și fi asumat obligația de plată a datoriei cu bunurile proprii, ca fideiusori, o asemenea obligație născându-se abia în luna martie 2006, dată la care se impunea a fi apreciată solvabilitatea garanților fideiusori, în actul încheiat cu această ocazie, nefăcându-se mențiune cu privire la bunurile pe care fideiusorii înțeleg să le afecteze garanției. - în ce privește motivul dat de neseriozitatea prețului, Curtea a constatat că potrivit art. 1303 C. civ., acesta trebuie să fie serios și determinat în sensul de a nu reprezenta o valoare disproporționată față de valoarea bunului, astfel că echivalența prestațiilor sub aspect valoric nu este cerută de lege, fiind necesar doar să nu existe o disproporție vădită între bun și preț.

- condiția sincerității prețului se referă la intenția părților de a-l stabili și asuma obligația de plată, iar nu la efectiva executare a acestei obligații de către cumpărător. - apelul reclamantei nu a putut fi primit, pe de o parte față de soluția dată apelului pârâților, iar pe de altă parte, față de dispozițiile art. 129 alin. final C. proc. civ., coroborat cu art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ. întrucât în apel nu pot fi formulate cereri noi, judecătorul putând să se pronunțe numai asupra obiectului cererii, formulat de către reclamant, potrivit art. 112 pct. 3 C. proc. civ. și modificat de către acesta în condițiile art. 132 C. proc. civ. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC G.S.

SPA, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului pârâților și admiterii apelului său. Deși recurenta – reclamantă nu își subsumează în drept criticile, dezvoltarea acestora permite încadrarea acestora în motivul de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la următoarele aspecte: - cauza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 262 din 31 ianuarie 2006 de BNP T.D.R. a fost analizată de instanța de apel prin prisma art. 966 și art. 968 C. civ. cu ignorarea stării de fapt reale dedusă din succesiunea evenimentelor, a calității cumpărătorului B.I., a destinației pe care au dobândit-o imobilele cumpărate de intimatul B.I.

și de conținutul contractului de vânzare-cumpărare evocat. În argumentarea acestei critici recurenta – reclamantă prezintă amplu situația de fapt pe aspectele enumerate. - în pronunțarea hotărârii recurate instanța de apel a făcut o aplicare eronată a dispozițiilor art. 1303 C. civ. În argumentarea acestei critici recurenta – reclamantă reproșează instanței de apel că în stabilirea valorii de plată a imobilelor nu a luat în considerare estimarea de piață realizată de o agenție imobiliară pe care a depus-o la dosar, stabilind în mod eronat că nu există o disproporție vădită între bun și preț în lipsa unor criterii obiective de determinare a prețului real, că fictivitatea prețului a fost analizată eronat în raport de probele administrate în dosar, prețul din contractul de vânzare-cumpărare neîndeplinind condițiile art. 1303 C. civ.

- în prezența unui probatoriu insuficient instanța de fond nu și-a exercitat rolul activ consacrat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., neexplicând părților care sunt probele necesare soluționării cauzei și nedispunând, din oficiu, probele ce trebuiau administrate pentru aflarea adevărului. Intimații – pârâți au formulat întâmpinare prin care au solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, întrucât nu a fost motivat în drept și în subsidiar, ca nefondat. Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta. Deși invocă în primele două critici încălcarea sau aplicarea eronată a unor dispoziții legale, recurenta – reclamantă argumentează făcând trimiteri la situații de fapt și probatorii administrate fără a indica în ce constă practic încălcarea legii.

Așadar, primele două critici situează analiza acestora – în proporție covârșitoare – în sfera examenului de temeinicie, aspect ce nu poate da efectivitate controlului de legalitate în această fază procesuală, astfel cum acesta este configurat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În cadrul celei de-a doua critici se pot reține într-o mică proporție trimiteri tangențiale ale la încălcări ale dispozițiilor art. 1303 C. civ., în ceea privește examinarea condițiilor pe care trebuie să-l îndeplinească prețul vânzării. Din această perspectivă Înalta Curte reține că instanța de apel a dat o corectă accepțiune prețului, din contractul de vânzare-cumpărare contestat, condițiile sincerității și a caracterului fictiv al prețului fiind analizate din perspectiva intenției părții de a-l stabili și ulterior de a efectua plata acestuia și nu din cea a executării obligației cum greșit susține recurenta – reclamantă.

Ce-a de a treia și ultima critică privind neexercitarea de către instanța de fond a rolului activ consacrat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. este singura critică de nelegalitate numai că aceasta vizează hotărârea instanței de fond și nu pe cea a instanței de control judiciar care a pronunțat decizia recurată, astfel că această critică nu poate fi analizată de instanța de recurs. În considerarea celor ce preced Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul reclamantei. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC G.S. SPA împotriva deciziei nr. 60/A-C din 7 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 februarie 2012.