ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1022/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1022/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față:

Din examinarea actelor și

lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpulung, reclamanta SC G.S. SPA a chemat

în judecată pe pârâții B.I.M.C., B.I. și M.L., pentru ca prin hotărârea ce se

va pronunța să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare

cumpărare încheiat între B.M.C. și M.L., în calitate de vânzători și B.I. în

calitate de cumpărător, autentificat sub nr. 262 din 31 ianuarie 2006 de către

Biroul Notarial Public Pitești T.D.R. având ca obiect vânzare apartament situat

în Câmpulung, județul Argeș și vânzare imobil situat în intravilanul comunei

Aninoasa, sat Aninoasa, punctul „ Microferma Aninoasa”, județul Argeș, în

suprafață totală de 8.073 mp teren curți construcții și obligarea pârâților la

plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii

s-a arătat că între reclamanta – creditoare G.S. SPA și pârâta-debitoare P.L.R.

SRL au existat relații comerciale, pârâta acumulând o datorie de 95.000 Euro

către creditoare, iar prin procesul verbal de conciliere directă încheiat la

data de 21 martie 2006 debitoare P.L.R. SRL a recunoscut datoria și s-a obligat

să achite debitul în 19 rate lunare în valoare de 5.000 Euro fiecare, plătibile

la sfârșitul fiecărei luni începând cu martie 2006.

A arătat reclamanta

că tot prin procesul verbal sus menționat pârâții B.M.C., L.M. și numitul G.Z.

au garantat personal și solidar plata creanței de 95.000 Euro datorată de

debitoare P.L.R. SRL, fidejusorii renunțând expres la beneficiul de discuție și

beneficiul de diviziune. După încheierea procesului verbal a fost plătită o

singură rată la data de 11 aprilie 2006, iar în vederea recuperării creanței

creditoarea G.S. SPA a inițiat procedurile judiciare necesare.

Prin decizia

comercială nr. 304 din 11 iunie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a VI-a comercială, societatea debitoare P.L.R. SRL a fost obligată în solidar

cu fidejusorii: B.M.C., M.L. și Z.G. la plata sumei de 30.000 Euro

(echivalentul în lei la data plății), debit principal, precum și în continuare,

la plata dobânzilor legale aferente până la data plății efective a debitului

principal și la plata sumei de 1.688 lei, cheltuieli de judecată.

La data de 7 august

2007 s-a format dosarul de executare nr. 334 din 07 august 2007, împotriva

societății debitoare și a debitorilor fidejusori, dar i-a fost comunicat de

către executorul judecătoresc, că debitorii nu dețin bunuri mobile și imobile

în proprietate. S-a mai arătat că actul de vânzare-cumpărare nu are o cauză

juridică valabilă, întrucât prețul este neserios și a fost încheiat în vederea

prejudicierii intereselor reclamantei.

În drept au fost

invocate dispozițiile art. 948 pct. 4 și art. 1303 C. civ.

Prin sentința civilă

nr. 575 din 19 martie 2009 a Judecătoriei Câmpulung s-a respins acțiunea, ca

neîntemeiată.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a fost declarat apel de către reclamanta S.C. G.S.

SPA, prin care a solicitat modificarea sentinței apelate și admiterea cererii

de chemare în judecată.

În dezvoltarea

motivelor de apel s-a arătat că sentința este nelegală, deoarece s-a făcut o greșită

apreciere a probelor, în condițiile în care din probele administrate se putea

deduce existența cauzei ilicite, care a stat la baza încheierii contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 262 din 31 ianuarie 2006, întrucât

existența acestei creanțe era certă înainte de încheierea contractului

contestat, iar părțile contractante aveau cunoștință de această creanță, astfel

că încheierea contractului s-a făcut în vederea fraudării intereselor

reclamantei;

De asemenea, a arătat

apelanta că s-a apreciat în mod greșit că prețul este serios.

Prin decizia civilă

nr. 212 din 26 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Argeș a fost respins

apelul, instanța reținând că, potrivit art. 966 C. civ., raportat la art. 968 C.

civ. și la probele administrate în cauză, nu s-a demonstrat că încheierea

contractului de vânzare-cumpărare evocat, s-ar fi făcut în scopul prejudicierii

intereselor apelantei SC G.S. SPA. Astfel, a reținut instanța, din faxul G.S.

din data de 16 decembrie 2005 și răspunsul P.L. din data de 23 decembrie 2005

reiese recunoașterea existenței unei creanțe evidențiată în documentele

contabile, datorie în cuantum de 95.000 Euro, astfel cum a fost recunoscută

prin procesul verbal de conciliere din 21 martie 2006, în mod judicios reținând

instanța de fond caracterul cert, lichid și exigibil al creanței recunoscut

prin sentința comercială nr. 11078 din 30 noiembrie 2006 a Tribunalului

București, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia comercială nr. 304 din

11 iunie 2007 a Curții de Apel București, prin care s-a recunoscut existența

unei datorii în sarcina debitoarei SC P.L.R. SRL, de 30.000 Euro, pentru

perioada aprilie 2006-septembrie 2006.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate,

invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului s-a susținut că instanța de apel a ignorat toate probele existente

în dosar, atunci când a reținut că recurenta nu a făcut dovada prejudicierii

intereselor acesteia, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 262 din 31 ianuarie 2006, contract care încalcă

prevederile art. 968 C. civ., pe tot parcursul procesului, Tribunalul Argeș

nefăcând aplicarea art. 1203 C. civ.

Prin decizia civilă

nr. 553/R din 1 aprilie 2010, Curtea de Apel Pitești a admis recursul declarat

de reclamantă, a desființat decizia Tribunalului Argeș și sentința Judecătoriei

Câmpulung și a trimis cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Comercial Argeș, instanța reținând natura comercială a pricinii.

În rejudecare, prin

sentința nr. 316 din 23 februarie 2011, Tribunalul Comercial Argeș a admis

acțiunea formulată de reclamanta SC G.S. SPA - împotriva pârâților B.I.M.C., B.S.,

M.L., constatând nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 262 din 31 ianuarie 2006 la BNP T.D.R. încheiat între

vânzătorii B.M.C. și M.L. și cumpărătorul B.I.

Pentru a pronunța

această soluție, tribunalul a reținut următoarele:

- între

reclamanta-creditoare G.S. SPA și SC P.L.R. SRL (asociați B.M.C. și Z.G.) au

existat relații comerciale, această din urmă societate acumulând o datorie de

95.000 Euro către reclamantă;

- la 21 martie 2006

societatea P.L. a încheiat cu reclamanta un proces-verbal de conciliere directă

prin care a recunoscut datoria și s-a obligat să achite debitul în 19 rate

lunare, în valoare de 5.000 Euro fiecare, plătibile la sfârșitul fiecărei luni,

începând cu luna martie 2006, prin același act pârâții B.M.C., L.M. (soți) dar

și numitul G.Z. garantând personal și solidar plata creanței de 95.000 Euro

datorată de SC P.L., fidejusorii renunțând expres la beneficiul de discuțiune

și de diviziune;

- după încheierea

actului respectiv a fost plătită o singură rată la 11 aprilie 2006, după care

reclamanta-creditoare a inițiat procedurile legale ce se impuneau. Astfel, prin

decizia comercială nr. 304 din 11 iunie 2007, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția VI-a comercială, societatea debitoare P.L. a fost obligată,

în solidar cu fidejusorii B.M., M.L. și Z.G. la plata sumei de 30.000 Euro

debit principal, precum și în continuare la plata dobânzilor legale aferente. Ulterior

pronunțării acestei hotărâri s-a format dosarul de executare nr. 334 din 7

august 2007 împotriva societății debitoare și a fidejusorilor, dar executorul

judecătoresc a comunicat că debitorii nu dețin în proprietate bunuri mobile sau

imobile.

- prin contractul

autentificat sub nr. 262/2006 au fost micșorate garanțiile afectate executării

unei obligații comerciale, fidejusorii lipsindu-și patrimoniul de bunuri și

făcând, astfel, ineficient dreptul creditoarei-reclamante de a cere executarea

silită a sumei de 30.000 Euro conform sentinței comerciale susmenționate.

- singurele bunuri

imobile, atât ale pârâților fidejusori, cât și ale societății debitoare, au

fost înstrăinate în lunile ianuarie, respectiv aprilie 2006, în condițiile în

care exista o creanță a societății reclamante pentru care fidejusorii au

garantat personal conform procesului-verbal din 21 martie 2006.

- din probele

administrate în cauză s-a reținut că la data încheierii contractului de

vânzare-cumpărare părțile, acestuia cunoșteau datoriile societății debitoare

născute anterior momentului respectiv, iar în intervalul ianuarie-aprilie 2006

au înstrăinat toate bunurile proprietatea fidejusorilor, cât și ale societății,

ceea ce dovedește intenția de a le scoate din patrimoniu pentru a le feri de o

previzibilă urmărire silită.

- prețul înscris în

contractul de vânzare-cumpărare este unul fictiv având în vedere calitatea și

gradul de rudenie al părților și, cu toate că s-a invocat acest aspect de către

reclamantă, pârâții nu au prezentat efectiv nicio dovadă că prețul din contract

a fost efectiv plătit.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel S.C.G.S. SPA și pârâții B.M.C., B.S. și M.L.

În apelul formulat de

S.C. G.S. SPA a solicitat admiterea acestuia, modificarea sentinței și

dispunerea repunerii părților în situația anterioară încheierii contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 262 din 31 ianuarie 2006.

În motivele de apel

formulate de B.M.C., B.S. și M.L. se susține că acțiunea în constatarea

nulității absolute este inadmisibilă, deoarece art. 948 C. civ., reprezintă

dreptul comun față de art. 975 C. civ., în cazul de față impunându-se

formularea unei acțiuni revocatorii, în inopozabilitatea actului, iar nu în desființare

integrală a actului respectiv.

Se arată că un act

încheiat în dauna unui creditor nu poate fi constatat nul în cadrul unei

acțiuni pauliene, nefiind vorba de încălcarea unui interes general, creditorii

neputând formula nici o acțiune în nulitate relativă, de vreme ce nu erau părți

în actele respective.

Curtea de Apel Pitești,

secția a II-a civilă, contencios administrativ fiscal, prin decizia nr. 60/A-C din

7 octombrie 2011 a admis apelul pârâților, a schimbat sentința apelată în

sensul că a respins acțiunea și a respins apelul reclamantei.

În fundamentarea

acestei decizii instanța de apel a analizat cererea în raport de cauzele de

nulitate invocate, fără a verifica cerințele prevăzute de art. 975 C. civ.,

instanța neputând schimba temeiul de drept al cererii, reținând în esență

următoarele aspecte:

- actul atacat a fost

încheiat la 31 ianuarie 2006, dată la care titlul invocat împotriva

vânzătorilor fideiusori, respectiv procesul verbal din 21 martie 2006, nu

fusese încheiat;

- B.M.C. și M.L. au

înstrăinat imobilele proprietatea acestora către B.I., căsătorit cu B.S. la 31

ianuarie 2006 și abia ulterior și-au asumat în nume propriu obligația de a

garanta solidar, ca fideiusori, pentru întreaga sumă datorată de SC P.L.R. SRL

către S.C. G.S. S.R.L., renunțând la beneficiul de discuțiune și de diviziune;

- hotărârea

judecătorească prin care s-a recunoscut obligația pârâților din prezenta cauză,

B.M.C. și M.L., de a plăti în solidar cu debitorul principal suma de 30.000 Euro

cu dobânzi legale către SC G.S. SPA. (filele 32-39), a fost pronunțată

definitiv la 11 iunie 2007, după ce în prealabil prin sentința nr. 11078 din 30

noiembrie 2006, obligația fusese stabilită numai în sarcina societății

debitoare, fiind respinsă cererea față de persoanele fizice.

- societatea

comercială a recunoscut existența debitului, fără ca persoanele fizice, chiar

reprezentantele acesteia, să-și fi asumat obligația de plată a datoriei cu

bunurile proprii, ca fideiusori, o asemenea obligație născându-se abia în luna

martie 2006, dată la care se impunea a fi apreciată solvabilitatea garanților

fideiusori, în actul încheiat cu această ocazie, nefăcându-se mențiune cu

privire la bunurile pe care fideiusorii înțeleg să le afecteze garanției.

- în ce privește

motivul dat de neseriozitatea prețului, Curtea a constatat că potrivit art. 1303

C. civ., acesta trebuie să fie serios și determinat în sensul de a nu

reprezenta o valoare disproporționată față de valoarea bunului, astfel că echivalența

prestațiilor sub aspect valoric nu este cerută de lege, fiind necesar doar să

nu existe o disproporție vădită între bun și preț.

- condiția

sincerității prețului se referă la intenția părților de a-l stabili și asuma

obligația de plată, iar nu la efectiva executare a acestei obligații de către

cumpărător.

- apelul reclamantei

nu a putut fi primit, pe de o parte față de soluția dată apelului pârâților, iar

pe de altă parte, față de dispozițiile art. 129 alin. final C. proc. civ.,

coroborat cu art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ. întrucât în apel nu pot fi

formulate cereri noi, judecătorul putând să se pronunțe numai asupra obiectului

cererii, formulat de către reclamant, potrivit art. 112 pct. 3 C. proc. civ. și

modificat de către acesta în condițiile art. 132 C. proc. civ.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta SC G.S. SPA, solicitând admiterea

recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului pârâților

și admiterii apelului său.

Deși recurenta –

reclamantă nu își subsumează în drept criticile, dezvoltarea acestora permite

încadrarea acestora în motivul de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. cu referire la următoarele aspecte:

- cauza contractului

de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 262 din 31 ianuarie 2006 de BNP T.D.R.

a fost analizată de instanța de apel prin prisma art. 966 și art. 968 C. civ.

cu ignorarea stării de fapt reale dedusă din succesiunea evenimentelor, a

calității cumpărătorului B.I., a destinației pe care au dobândit-o imobilele

cumpărate de intimatul B.I. și de conținutul contractului de vânzare-cumpărare

evocat.

În argumentarea

acestei critici recurenta – reclamantă prezintă amplu situația de fapt pe

aspectele enumerate.

- în pronunțarea

hotărârii recurate instanța de apel a făcut o aplicare eronată a dispozițiilor

art. 1303 C. civ.

În argumentarea

acestei critici recurenta – reclamantă reproșează instanței de apel că în

stabilirea valorii de plată a imobilelor nu a luat în considerare estimarea de

piață realizată de o agenție imobiliară pe care a depus-o la dosar, stabilind

în mod eronat că nu există o disproporție vădită între bun și preț în lipsa

unor criterii obiective de determinare a prețului real, că fictivitatea prețului

a fost analizată eronat în raport de probele administrate în dosar, prețul din

contractul de vânzare-cumpărare neîndeplinind condițiile art. 1303 C. civ.

- în prezența unui

probatoriu insuficient instanța de fond nu și-a exercitat rolul activ consacrat

de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., neexplicând părților care sunt probele

necesare soluționării cauzei și nedispunând, din oficiu, probele ce trebuiau

administrate pentru aflarea adevărului.

Intimații – pârâți au

formulat întâmpinare prin care au solicitat, în principal, respingerea

recursului ca inadmisibil, întrucât nu a fost motivat în drept și în subsidiar,

ca nefondat.

Înalta Curte,

examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate constată că

recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta.

Deși invocă în

primele două critici încălcarea sau aplicarea eronată a unor dispoziții legale,

recurenta – reclamantă argumentează făcând trimiteri la situații de fapt și

probatorii administrate fără a indica în ce constă practic încălcarea legii.

Așadar, primele două

critici situează analiza acestora – în proporție covârșitoare – în sfera

examenului de temeinicie, aspect ce nu poate da efectivitate controlului de

legalitate în această fază procesuală, astfel cum acesta este configurat de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În cadrul celei de-a

doua critici se pot reține într-o mică proporție trimiteri tangențiale ale la

încălcări ale dispozițiilor art. 1303 C. civ., în ceea privește examinarea

condițiilor pe care trebuie să-l îndeplinească prețul vânzării.

Din această

perspectivă Înalta Curte reține că instanța de apel a dat o corectă accepțiune

prețului, din contractul de vânzare-cumpărare contestat, condițiile sincerității

și a caracterului fictiv al prețului fiind analizate din perspectiva intenției

părții de a-l stabili și ulterior de a efectua plata acestuia și nu din cea a

executării obligației cum greșit susține recurenta – reclamantă.

Ce-a de a treia și

ultima critică privind neexercitarea de către instanța de fond a rolului activ

consacrat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. este singura critică de

nelegalitate numai că aceasta vizează hotărârea instanței de fond și nu pe cea

a instanței de control judiciar care a pronunțat decizia recurată, astfel că

această critică nu poate fi analizată de instanța de recurs.

În considerarea celor

ce preced Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge ca

nefondat recursul reclamantei.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta SC G.S. SPA împotriva deciziei nr. 60/A-C din 7 octombrie 2011 pronunțată

de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 februarie 2012.