ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2324/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2324/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta R.N.P.R. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F., suspendarea executării

Deciziei de impunere nr. 156 din 25 iunie 2010, până la primul termen

completându-și acțiunea, în sensul solicitării suspendării executării și în

privința Deciziei nr. 168 din 01 iulie 2010, emise de A.I.F. din cadrul D.G.M.C.

din cadrul A.N.A.F.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că prin Decizia de impunere nr. 156 din 25 iunie 2010

s-au stabilit obligații suplimentare de plată în cuantum de 23. 022. 455 lei,

reprezentând diferență TVA, această sumă rezultând ca urmare a neacordării

dreptului de deducere a TVA-ului aferentă obiectivelor de investiții.

A mai arătat

reclamanta că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004,

în sensul că în ceea ce privește cazul bine justificat, această condiție este

îndeplinită întrucât,

în

măsura în care echipa de inspecție fiscală a considerat că o serie de

cheltuieli aferente realizării obiectivelor de construcții de drumuri

forestiere nu sunt taxabile, ar fi trebuit să considere că și veniturile

provenite din activitatea de exploatare a masei lemnoase sunt neimpozabile și

nu sunt supuse obligației de plată a TVA, astfel că această inconsecvență

creează puternice îndoieli cu privire la legalitatea actului fiscal.

Referitor

la condiția pagubei iminente, reclamanta a arătat

că în cazul în care

s-ar trece la executarea deciziei de impunere, având în vedere că suma

stabilită este de peste 23.000.000 lei, nu numai că ar fi perturbată grav

activitatea R.N.P. – R., dar executarea datoriei ar paraliza activitatea

întregii regii.

Prin

întâmpinare, pârâta A.N.A.F. a solicitat

respingerea cererii de suspendare, ca

inadmisibilă, în situația neachitării cauțiunii, și ca nefondată, pentru

neîntrunirea cerinței cazului bine justificat, întrucât motivele invocate nu

pot face obiectul cenzurii instanței investite cu o cerere de suspendare, ci

doar instanței investite cu fondul cauzei

.

Prin

sentința nr. 3413 din 15 septembrie 2010, Curtea de Apel București a admis

cererea formulată de reclamanta R.N.P. – R., în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F.

și a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 156 din 25 iunie 2010

emisă de D.G.M.C. din cadrul A.N.A.F. și a Deciziei nr. 168 din 01 iulie 2010,

emisă de A.I.F. din cadrul D.G.M.C. din cadrul A.N.A.F., până la pronunțarea

instanței de fond.

Pentru a

pronunța această sentință, instanța de fond a reținut în esență că reclamanta

relevă o îndoială serioasă în privința legalității acesteia, în condițiile în

care nici la nivelul organelor fiscale nu există un punct de vedere unitar și o

metodă univocă de aplicare a dispozițiilor legale în materia deducerii TVA

aferentă operațiunilor reprezentând achiziții pentru realizarea rețelei de

drumuri forestiere necesare accesibilizării fondului forestier proprietate

publică a statului și pentru realizarea lucrărilor de corectare a torenților.

Mai

mult, în condițiile în care și pârâta a apreciat că se impune solicitarea unor

puncte de vedere din partea Ministerului Finanțelor Publice, cu privire la

deductibilitatea TVA pentru aceste operațiuni, demersuri ce au fost făcute de

însăși reclamanta, prima instanță apreciază că acestea reprezintă indicii suficiente,

care nu implică o analizare a fondului susținerilor părților, însă sunt de

natură să creeze un dubiu asupra modalității de interpretare și aplicare a

dispozițiilor legale în materie.

În ceea

ce privește paguba iminentă, Curtea de Apel a constatat că și această cerință

este îndeplinită, întrucât reclamanta a dovedit că,

în situația în care

s-ar trece la executarea deciziei de impunere, în raport de suma stabilită de

peste 23.000.000 lei, ar fi perturbată grav activitatea acesteia, întrucât

reclamanta este o regie care se autofinanțează din principalele activități de

pază, administrare a pădurilor și exploatarea masei lemnoase, iar executarea ar

determina împiedicarea desfășurării activității, determinând ajungerea în

incapacitate de plată, fiind pusă în imposibilitatea de a achita creditele

bancare, sumele datorate firmelor cu care are relații contractuale și către

personalul angajat.

Împotriva

Sentinței nr. 3413 din 15 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în termen legal a declarat recurs

pârâta A.N.A.F. – D.G.A.M.C. – A.I.F.

În

motivarea recursului, pârâta a arătat, în esență, următoarele:

Instanța

de fond a admis cererea de suspendare a executării actelor administrative, fără

ca în speță să fie îndeplinite cele două condiții prevăzute expres de art. 14

din Legea nr. 554/2004.

Măsura

suspendării actelor administrative este una excepțională care se dispune în

situația îndeplinirii cumulative a două condiții: cazul bine justificat și prevenirea

unei pagube iminente.

Instanța

de fond a reținut că deși actul administrativ se bucură de prezumția de

legalitate, solicitarea unor puncte de vedere referitoare la deductibilitatea

taxei pe valoarea adăugată aferentă achizițiilor pentru realizarea rețelei de drumuri

forestiere este de natură să creeze un dubiu cu privire la modalitatea de

interpretare și aplicare a dispozițiilor legale în materie.

Dreptul

de deducere al taxei pe valoarea adăugată aferentă investițiilor efectuate de

către R. trebuie analizat în strânsă legătură cu aspectul conform căruia

acestea sunt bunuri din patrimoniul public al statului aflate în administrarea

regiei.

Este important

de menționat și că dispozițiile H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea

inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului nu se

referă la dreptul de deducere al TVA, însă acordarea sau nu a deducerii taxei

se face în strânsă legătura cu aprecierea că investițiile nu aparțin persoanei impozabile.

De

asemenea, nu s-a dovedit cazul bine justificat deoarece reclamanta nu a avut în

vedere dispozițiile Circularei nr. 341061 din 15 mai 2009 emisă de Ministerul

Finanțelor Publice în aplicarea unitară a O.U.G. nr. 34/2009, ce a urmărit

clarificarea unor aspecte referitoare la exercitarea dreptului de deducere a

TVA aferentă achiziției de bunuri și servicii finanțare din fonduri publice în

vederea realizării de obiective de investiții de interes general.

În

sensul că măsura suspendării actelor administrative este una excepțională, este

și decizia nr. 257 din 14 martie 2006 a Curții Constituționale în care s-a

reținut că suspendarea actelor administrative reprezintă o situație de excepție

întrucât acestea se bucură de prezumția de legalitate.

În ceea

ce privește paguba iminentă, faptul că s-au stabilit obligații suplimentare de

plată în cuantum ridicat, nu constituie îndeplinirea acestei condiții.

Astfel, în

practica instanței supreme s-a statuat că nivelul ridicat al sumei impuse, în

caz de executare, nu conduce implicit și automat la concluzia îndeplinirii cerinței

privind paguba iminentă.

Examinând sentința

atacată prin prisma criticilor formulate, precum și în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

argumentele expuse în continuare.

Este

de principiu că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate,

prezumție care, la rândul său se bazează pe prezumția de autenticitate și de

veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza

legii

echivalează cu a nu executa legea.

Pentru aceasta, suspendarea executării unui act

administrativ nu poate

fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ decât în situații de

excepție, cu observarea strictă a îndeplinirii exigențelor legale, astfel cum

sunt precizate în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Toate

acestea au fost avute în vedere de către instanța de fond care, prin prisma

prevederilor legale incidente și a materialului probator administrat în cauză,

a apreciat că în speță sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a

dispune suspendarea judiciară a actelor administrative contestate.

Curtea

constată că în art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004

sunt precizate condițiile în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea

executării actului administrativ contestat, textul legal amintit enumerând trei

condiții cumulative: a) condiția declanșării procedurii administrative

prealabile, b) condiția cazului bine justificat și c) condiția prevenirii unei

pagube iminente.

Acestor

trei condiții li se adaugă în materia contenciosului fiscal și condiția plății

anticipate a unei cauțiuni, astfel cum se prevede în art. 215 alin. (1) C.

proc. fisc.

Art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ

nr. 554/2004 are următorul

conținut: „în cazuri bine justificate și pentru

prevenirea unei pagube iminente, după

sesizarea,

în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității

ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente

să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la

pronunțarea instanței de fond. în cazul în care persoana vătămată nu introduce

acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de

drept și fără nicio formalitate."

Art.

215 C. proc. fisc., prevede că: „Suspendarea executării actului administrativ

fiscal: (1) Introducerea contestației pe calea administrativă de atac nu

suspendă executarea actului administrativ fiscal. (2) Dispozițiile prezentului

articol nu aduc atingere dreptului contribuabilului de a cere suspendarea

executării

actului administrativ fiscal, în

temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. cu modificările

ulterioare. Instanța competentă poate suspenda executarea, dacă se

depune

o cauțiune de până la 20 % din cuantumul sumei contestate, iar în cazul

cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauțiune de până la

2.000 lei.”

În ceea ce privește condiția cazului bine justificat,

Curtea observă că, această

exigență legală trebuie interpretată în sensul descris în

art. 2 lit. t) din Legea

contenciosului

administrativ nr. 554/2004. Prin cazuri bine justificate se precizează în

textul

legal mai sus menționat, se înțeleg „împrejurările legate de starea de fapt și

de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ”.

Referitor

la condiția iminenței producerii unei pagube, de asemenea,

l

egea Contenciosului administrativ

conține o definiție a ei.

î

n

termenii art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, prin pagubă iminentă se

înțelege „prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea

previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu

public”.

În speță, recurentul

critică hotărârea primei instanțe arătând că două dintre condițiile cumulative

nu au fost îndeplinite în cauză: condiția cazului bine justificat și condiția

prevenirii unei pagube iminente.

În privința condiției

definite în art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că în

mod corect prima instanță a reținut că este îndeplinită. Cu ocazia examinării

satisfacerii acestei cerințe legale, judecătorul de contencios administrativ nu

poate să facă o examinare pe fond a legalității actului administrativ contestat,

ci în mod obligatoriu trebuie să se limiteze la o simplă „pipăire” a fondului.

Scopul acestei analize se rezumă doar la a constata dacă există argumente

juridice aparent valabile în contestarea legalității actului, care să creeze o

îndoială serioasă în privința conformității acestuia cu legea în a cărui executare

a fost emis/adoptat. Or, ceea ce susține recurenta în privința acestei cerințe

legale, presupune o examinare pe fond a legalității actului contestat. Astfel, susținerea

că dreptul de deducere al taxei pe valoarea adăugată aferentă investițiilor

efectuate de către reclamantă ar trebui analizat în strânsă legătură cu aspectul

conform căruia acestea sunt bunuri din patrimoniul public al statului aflat în

administrarea Regiei, reprezintă o chestiune care este de competența

judecătorului învestit cu soluționarea acțiunii ce vizează anularea deciziei de

impunere în discuție, iar nu de cea a judecătorului chemat să se pronunțe dacă

sunt îndeplinite cerințele suspendării judiciare a respectivului act administrativ.

De asemenea, analizarea incidenței prevederilor H.G. nr. 1705/2006 pentru

aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al

statului, dar și a circularei nr. 341061 din 15 mai 2009 emisă de Ministerul

Finanțelor Publice, sunt tot de competența judecătorului învestit cu

soluționarea acțiunii principale.

Or, în speță, în mod

corect prima instanță a făcut doar o „pipăire” a fondului, observând o aparență

de nelegalitate a deciziei de impunere nr. 156 din 25 iunie 2010. Prima instanță

nu a considerat că simplul fapt al solicitării unor puncte de vedere

referitoare la deductibilitatea taxei pe valoarea adăugată, a fost de natură a

crea un dubiu cu privire la modalitatea de interpretare și aplicare a

dispozițiilor legale în materie, cum susține recurenta. Curtea de apel a

apreciat cu îndreptățire că există o îndoială în privința legalității deciziei

de impunere, în condițiile în care la nivelul organelor fiscale nu există un

punct de vedere unitar în materia deducerii taxei pe valoarea adăugată aferentă

operațiunilor reprezentând achiziții pentru realizarea rețelei de drumuri

forestiere.

În privința condiției

pagubei iminente, nu doar cuantumul ridicat al sumei impuse prin decizia

contestată, a determinat instanța de fond să concluzioneze în sensul că această

cerință este, de asemenea, îndeplinită. Prima instanță a reținut că prin

executarea deciziei de impunere ar fi perturbată grav activitatea reclamantei,

aceasta fiind pusă în situația de a nu-și putea achita creditele bancare,

sumele datorate firmelor cu care are relații contractuale, și nici salariile personalului

său.

Față de cele ce

preced, reținând ca hotărârea instanței de fond este legală și temeinică,

Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamantei, potrivit art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de A.N.A.F. – D.G.A.M.C. – A.I.F. împotriva sentinței nr. 3413 din 15

septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 aprilie 2011.