ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2324/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta R.N.P.R. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F., suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 156 din 25 iunie 2010, până la primul termen completându-și acțiunea, în sensul solicitării suspendării executării și în privința Deciziei nr. 168 din 01 iulie 2010, emise de A.I.F. din cadrul D.G.M.C. din cadrul A.N.A.F. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin Decizia de impunere nr. 156 din 25 iunie 2010 s-au stabilit obligații suplimentare de plată în cuantum de 23. 022. 455 lei, reprezentând diferență TVA, această sumă rezultând ca urmare a neacordării dreptului de deducere a TVA-ului aferentă obiectivelor de investiții.

A mai arătat reclamanta că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, în sensul că în ceea ce privește cazul bine justificat, această condiție este îndeplinită întrucât, în măsura în care echipa de inspecție fiscală a considerat că o serie de cheltuieli aferente realizării obiectivelor de construcții de drumuri forestiere nu sunt taxabile, ar fi trebuit să considere că și veniturile provenite din activitatea de exploatare a masei lemnoase sunt neimpozabile și nu sunt supuse obligației de plată a TVA, astfel că această inconsecvență creează puternice îndoieli cu privire la legalitatea actului fiscal. Referitor la condiția pagubei iminente, reclamanta a arătat că în cazul în care s-ar trece la executarea deciziei de impunere, având în vedere că suma stabilită este de peste 23.000.000 lei, nu numai că ar fi perturbată grav activitatea R.N.P.

– R., dar executarea datoriei ar paraliza activitatea întregii regii. Prin întâmpinare, pârâta A.N.A.F. a solicitat respingerea cererii de suspendare, ca inadmisibilă, în situația neachitării cauțiunii, și ca nefondată, pentru neîntrunirea cerinței cazului bine justificat, întrucât motivele invocate nu pot face obiectul cenzurii instanței investite cu o cerere de suspendare, ci doar instanței investite cu fondul cauzei . Prin sentința nr. 3413 din 15 septembrie 2010, Curtea de Apel București a admis cererea formulată de reclamanta R.N.P. – R., în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. și a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 156 din 25 iunie 2010 emisă de D.G.M.C. din cadrul A.N.A.F.

și a Deciziei nr. 168 din 01 iulie 2010, emisă de A.I.F. din cadrul D.G.M.C. din cadrul A.N.A.F., până la pronunțarea instanței de fond. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut în esență că reclamanta relevă o îndoială serioasă în privința legalității acesteia, în condițiile în care nici la nivelul organelor fiscale nu există un punct de vedere unitar și o metodă univocă de aplicare a dispozițiilor legale în materia deducerii TVA aferentă operațiunilor reprezentând achiziții pentru realizarea rețelei de drumuri forestiere necesare accesibilizării fondului forestier proprietate publică a statului și pentru realizarea lucrărilor de corectare a torenților.

Mai mult, în condițiile în care și pârâta a apreciat că se impune solicitarea unor puncte de vedere din partea Ministerului Finanțelor Publice, cu privire la deductibilitatea TVA pentru aceste operațiuni, demersuri ce au fost făcute de însăși reclamanta, prima instanță apreciază că acestea reprezintă indicii suficiente, care nu implică o analizare a fondului susținerilor părților, însă sunt de natură să creeze un dubiu asupra modalității de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale în materie.

În ceea ce privește paguba iminentă, Curtea de Apel a constatat că și această cerință este îndeplinită, întrucât reclamanta a dovedit că, în situația în care s-ar trece la executarea deciziei de impunere, în raport de suma stabilită de peste 23.000.000 lei, ar fi perturbată grav activitatea acesteia, întrucât reclamanta este o regie care se autofinanțează din principalele activități de pază, administrare a pădurilor și exploatarea masei lemnoase, iar executarea ar determina împiedicarea desfășurării activității, determinând ajungerea în incapacitate de plată, fiind pusă în imposibilitatea de a achita creditele bancare, sumele datorate firmelor cu care are relații contractuale și către personalul angajat.

Împotriva Sentinței nr. 3413 din 15 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în termen legal a declarat recurs pârâta A.N.A.F. – D.G.A.M.C. – A.I.F. În motivarea recursului, pârâta a arătat, în esență, următoarele: Instanța de fond a admis cererea de suspendare a executării actelor administrative, fără ca în speță să fie îndeplinite cele două condiții prevăzute expres de art. 14 din Legea nr. 554/2004. Măsura suspendării actelor administrative este una excepțională care se dispune în situația îndeplinirii cumulative a două condiții: cazul bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.

Instanța de fond a reținut că deși actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, solicitarea unor puncte de vedere referitoare la deductibilitatea taxei pe valoarea adăugată aferentă achizițiilor pentru realizarea rețelei de drumuri forestiere este de natură să creeze un dubiu cu privire la modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale în materie. Dreptul de deducere al taxei pe valoarea adăugată aferentă investițiilor efectuate de către R. trebuie analizat în strânsă legătură cu aspectul conform căruia acestea sunt bunuri din patrimoniul public al statului aflate în administrarea regiei. Este important de menționat și că dispozițiile H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului nu se referă la dreptul de deducere al TVA, însă acordarea sau nu a deducerii taxei se face în strânsă legătura cu aprecierea că investițiile nu aparțin persoanei impozabile.

De asemenea, nu s-a dovedit cazul bine justificat deoarece reclamanta nu a avut în vedere dispozițiile Circularei nr. 341061 din 15 mai 2009 emisă de Ministerul Finanțelor Publice în aplicarea unitară a O.U.G. nr. 34/2009, ce a urmărit clarificarea unor aspecte referitoare la exercitarea dreptului de deducere a TVA aferentă achiziției de bunuri și servicii finanțare din fonduri publice în vederea realizării de obiective de investiții de interes general. În sensul că măsura suspendării actelor administrative este una excepțională, este și decizia nr. 257 din 14 martie 2006 a Curții Constituționale în care s-a reținut că suspendarea actelor administrative reprezintă o situație de excepție întrucât acestea se bucură de prezumția de legalitate.

În ceea ce privește paguba iminentă, faptul că s-au stabilit obligații suplimentare de plată în cuantum ridicat, nu constituie îndeplinirea acestei condiții. Astfel, în practica instanței supreme s-a statuat că nivelul ridicat al sumei impuse, în caz de executare, nu conduce implicit și automat la concluzia îndeplinirii cerinței privind paguba iminentă. Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, precum și în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în continuare. Este de principiu că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, prezumție care, la rândul său se bazează pe prezumția de autenticitate și de veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza legii echivalează cu a nu executa legea.

Pentru aceasta, suspendarea executării unui act administrativ nu poate fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ decât în situații de excepție, cu observarea strictă a îndeplinirii exigențelor legale, astfel cum sunt precizate în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Toate acestea au fost avute în vedere de către instanța de fond care, prin prisma prevederilor legale incidente și a materialului probator administrat în cauză, a apreciat că în speță sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a dispune suspendarea judiciară a actelor administrative contestate.

Curtea constată că în art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt precizate condițiile în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea executării actului administrativ contestat, textul legal amintit enumerând trei condiții cumulative: a) condiția declanșării procedurii administrative prealabile, b) condiția cazului bine justificat și c) condiția prevenirii unei pagube iminente. Acestor trei condiții li se adaugă în materia contenciosului fiscal și condiția plății anticipate a unei cauțiuni, astfel cum se prevede în art. 215 alin. (1) C. proc. fisc.

Art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 are următorul conținut: „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. în cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate." Art. 215 C. proc. fisc., prevede că: „Suspendarea executării actului administrativ fiscal: (1) Introducerea contestației pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal.

(2) Dispozițiile prezentului articol nu aduc atingere dreptului contribuabilului de a cere suspendarea executării actului administrativ fiscal, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. cu modificările ulterioare. Instanța competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauțiune de până la 20 % din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauțiune de până la 2.000 lei.” În ceea ce privește condiția cazului bine justificat, Curtea observă că, această exigență legală trebuie interpretată în sensul descris în art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Prin cazuri bine justificate se precizează în textul legal mai sus menționat, se înțeleg „împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ”.

Referitor la condiția iminenței producerii unei pagube, de asemenea, l egea Contenciosului administrativ conține o definiție a ei. î n termenii art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, prin pagubă iminentă se înțelege „prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public”. În speță, recurentul critică hotărârea primei instanțe arătând că două dintre condițiile cumulative nu au fost îndeplinite în cauză: condiția cazului bine justificat și condiția prevenirii unei pagube iminente. În privința condiției definite în art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a reținut că este îndeplinită.

Cu ocazia examinării satisfacerii acestei cerințe legale, judecătorul de contencios administrativ nu poate să facă o examinare pe fond a legalității actului administrativ contestat, ci în mod obligatoriu trebuie să se limiteze la o simplă „pipăire” a fondului. Scopul acestei analize se rezumă doar la a constata dacă există argumente juridice aparent valabile în contestarea legalității actului, care să creeze o îndoială serioasă în privința conformității acestuia cu legea în a cărui executare a fost emis/adoptat. Or, ceea ce susține recurenta în privința acestei cerințe legale, presupune o examinare pe fond a legalității actului contestat.

Astfel, susținerea că dreptul de deducere al taxei pe valoarea adăugată aferentă investițiilor efectuate de către reclamantă ar trebui analizat în strânsă legătură cu aspectul conform căruia acestea sunt bunuri din patrimoniul public al statului aflat în administrarea Regiei, reprezintă o chestiune care este de competența judecătorului învestit cu soluționarea acțiunii ce vizează anularea deciziei de impunere în discuție, iar nu de cea a judecătorului chemat să se pronunțe dacă sunt îndeplinite cerințele suspendării judiciare a respectivului act administrativ. De asemenea, analizarea incidenței prevederilor H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, dar și a circularei nr. 341061 din 15 mai 2009 emisă de Ministerul Finanțelor Publice, sunt tot de competența judecătorului învestit cu soluționarea acțiunii principale.

Or, în speță, în mod corect prima instanță a făcut doar o „pipăire” a fondului, observând o aparență de nelegalitate a deciziei de impunere nr. 156 din 25 iunie 2010. Prima instanță nu a considerat că simplul fapt al solicitării unor puncte de vedere referitoare la deductibilitatea taxei pe valoarea adăugată, a fost de natură a crea un dubiu cu privire la modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale în materie, cum susține recurenta. Curtea de apel a apreciat cu îndreptățire că există o îndoială în privința legalității deciziei de impunere, în condițiile în care la nivelul organelor fiscale nu există un punct de vedere unitar în materia deducerii taxei pe valoarea adăugată aferentă operațiunilor reprezentând achiziții pentru realizarea rețelei de drumuri forestiere.

În privința condiției pagubei iminente, nu doar cuantumul ridicat al sumei impuse prin decizia contestată, a determinat instanța de fond să concluzioneze în sensul că această cerință este, de asemenea, îndeplinită. Prima instanță a reținut că prin executarea deciziei de impunere ar fi perturbată grav activitatea reclamantei, aceasta fiind pusă în situația de a nu-și putea achita creditele bancare, sumele datorate firmelor cu care are relații contractuale, și nici salariile personalului său. Față de cele ce preced, reținând ca hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamantei, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.N.A.F. – D.G.A.M.C. – A.I.F. împotriva sentinței nr. 3413 din 15 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 aprilie 2011.