ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 965/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 965/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 98 din 01 februarie 2010

a Tribunalului Constanța a fost admisă acțiunea principală și cererile conexe

formulate de reclamanții I.H., I.G. și C.Z., formulată în contradictoriu cu

STATUL ROMÂN prin Ministerul Finanțelor, pârâtul fiind obligat să achite

reclamanților despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în cuantum de 30.000

euro și 4.500 lei cheltuieli de judecată.

Prima instanță a

apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 3 alin. (1) și art. 5 alin.

(1) lit. a) ale Legii nr. 221/2009, în măsura în care prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951

din data de 18 iunie  1951 a fost dispusă dislocarea abuzivă a familiei I. din

localitatea Gotlab - Timișoara, în Bărăgan, localitatea Bumbăcari regiunea

Galați.

Reclamanții și-au

dovedit calitatea procesuală activă în calitate de fii ai autorilor I.E. și I.D.,

fiind îndeplinite condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) privind persoanele ce pot

solicita instanței de judecată obligarea statului la acordarea de despăgubiri

pentru prejudiciul moral.

În aprecierea

prejudiciului moral s-au reținut criteriile legate de repercusiunile actului

abuziv asupra posibilității reclamanților de a se realiza deplin pe plan

profesional, social și familial, de privațiunile suferite de autorii

reclamanților cât și de aceștia, stigmatizați pe o lungă durată de timp, cu

dificultăți materiale și morale insurmontabile; că măsura cu caracter politic aplicată

reclamanților și familiei lor a împiedicat evoluția lor în plan social și

profesional în cadrul noii societăți democratice instaurate de regimul

comunist, fiind tratați ca dușmani ai poporului.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel, în termen legal, atât reclamanții cât și pârâtul

STATUL ROMÂN prin Ministerul Finanțelor Publice, iar la termenul din 12 aprilie

2010 a fost evocată și motivată pe larg, de către această ultimă parte,

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, publicată în M. Of. al României nr. 396 din 11 iunie 2009, în

sensul neconformității sale cu dispozițiile art. 138 alin. 5, art. 111 alin.

(1), art. 148 alin. (1) și art. 16 din Constituție.

Prin încheierea din

10 mai 2010 a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale în acest sens, pe

temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992, iar cauza suspendată potrivit art. 29

alineat 5 din lege, fiind repusă pe rol după comunicarea deciziei nr. 1462 din

9 noiembrie 2010 a Curții Constituționale.

În apelul formulat de

reclamanți s-a criticat soluția prin prisma cuantumului redus al daunelor

morale acordate în contrast cu suferințele suportate de autorii lor pe perioada

dislocării urmare a stabilirii domiciliului obligatoriu.

Apelanții reclamanți

au susținut că acordarea unor sume reduse, nu ține seama de consecințele

negative suferite în plan fizic și psihic ca urmare a dislocării, precum și de

importanța valorilor morale lezate, câtă vreme în perioada regimului comunist,

sute de milioane de oameni au fost forțați să trăiască într-un univers închis,

represiv și umilitor, ostil valorilor spirituale veritabile.

Daunele morale

acordate de instanța de judecată deși au fost reduse, nu au fost detaliate

distinct pentru fiecare autor, așa cum au solicitat și respectiv I.H. în nume

propriu, pe perioada cât a fost strămutat.

Suma extrem de mică

acordată pentru a compensa suferințele întregii familii reprezintă o nouă

purtare abuzivă din partea autorităților.

Pentru cele

menționate au solicitat admiterea apelului, în sensul cuantificării daunelor

morale, astfel cum au fost solicitate.

Apelul declarat de

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin D.G.F.P.

Constanța a privit faptul că instanța de fond nu a făcut o evaluare corectă

pentru că nu a ținut seama în concret de două criterii importante:

- caracterul personal

al daunelor morale, suferințele morale ale autorilor reclamanților, ce nu pot

fi transpuse asupra descendenților pentru ca aceștia să beneficieze de o

cuantificare pe măsură a prejudiciului suferit;

- sumele efective

primite de reclamanți în nume propriu în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

S-a mai susținut că

în speță nu se justifică acordarea unei sume atât de mari, pentru că

inexistența unor criterii de cuantificare a daunelor morale în textul Legii nr.

221/2009 nu poate fi interpretat ca un CEC în alb acordat persoanelor care se

consideră îndreptățite; oricât de subiectiv ar fi prejudiciul moral implică

limite ale reparației lui, pentru ca răspunderea statului să nu se transforme

într-un izvor de îmbogățire fără just temei.

S-a solicitat

reformarea soluției, în sensul respingerii acțiunii.

Prin decizia civilă nr.

93/ C din 14 februarie 2011 Curtea de Apel Constanța, secția civilă, pentru

cauze cu minori și de familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis

apelul Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, formulat împotriva sentinței

civile nr. 98 din 1 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul

civil nr. 10944/118/2009, în contradictoriu cu intimații reclamanți I.H., I.G.

și C.Z.

A schimbat în tot

sentința apelată, în sensul că a respins ca nefondate acțiunile conexe.

A respinge apelul

declarat de reclamanții I.H., I.G. și C.Z. împotriva sentinței civile nr. 98

din 1 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul civil nr.

10944/118/2009,- ca nefondat.

În motivarea deciziei

s-a reținut că, legiuitorul român a adoptat - începând cu anul 1990 - o serie

de acte normative menite să răspundă interesului public în asumarea de către

stat a efectelor produse prin actele sale în timpul regimului comunist

totalitar, iar crearea cadrului legal a vizat repararea ori diminuarea

prejudiciilor de ordin moral și material generate prin actele normative emise

în perioada de referință (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989).

În acest context a

fost adoptată Legea nr. 221/2009, care a reluat în cea mai mare parte prevederi

deja statuate prin Decretul-lege 118/1990 și Legea nr. 214/1999 cu privire la

compensațiile de ordin material acordate de statul român persoanelor cărora li

s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu

caracter politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra

lor în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, noua lege statuând însă

adițional și asupra vocației de a pretinde anumite,,compensații morale”, pentru

acele situații în care măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor

sus-citate nu configurau o suficientă satisfacție pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic.

Fundamentul juridic

al tuturor acestor compensații l-a constituit în esență răspunderea în materie

civilă fondată pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., statul asumându-și prin

actele normative edictate obligația reparării pe cât posibil a atingerilor

aduse drepturilor cetățenilor săi într-o anumită perioadă istorică.

Dacă în privința

faptelor prejudiciante, legiuitorul a făcut trimitere explicită, prin actele

normative adoptate, la acele măsuri cu caracter politic care au adus atingere

drepturilor și libertăților fundamentale, chestiunea existenței unui prejudiciu

cert (material sau moral) este una care implică probe sub aspectul întinderii

și condițiilor producerii lui, întrucât relația de cauzalitate dintre faptă și

vătămarea adusă este guvernată de o prezumție relativă ce poate fi înlăturată

prin orice mijloc de probă care infirmă producerea unor consecințe negative

asupra celui pretins vătămat.

În speță, reclamanții

au invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral în perioada regimului

totalitar comunist (prin strămutarea în perioada 1951-1955, conform Deciziei nr.

200/1951 a M.A.I. a autorilor lor I.D. și I.E., precum și copiilor, din

localitatea Gotlab - Timișoara în comuna Dudești, județul Brăila) prejudiciul

fiind însă raportat - sub aspect probator - exclusiv la abuzul săvârșit de

statul român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare

concretă, determinantă și neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal

nepatrimonial și produsă asupra persoanei reclamantului.

Or, nici la data

intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin

O.U.G. nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins și excesiv al

compensațiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel

exclusă de Rezoluția Adunării Parlamentare a C.E. nr. 1096 (1996), care

privește măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moșteniri din punctul

de vedere al celor direct vizați de condamnările cu caracter politic.

În egală măsură,

această perspectivă a fost înlăturată și prin mecanismul de control al

constituționalității normelor, Curtea Constituțională arătând că asumându-și

obligația atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în

perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea

persoanei într-o situație similară cu cea avută anterior (ceea ce este de

altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacții prin recunoașterea și

condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Curtea a reamintit că în

condițiile în care în legislația română existau o serie de acte normative cu

caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăților preluate

abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi

compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare

pentru daune morale nu rezidă dintr-o obligație impusă statului în a le acorda,

ci din intenția de a le complini pe cele materiale deja acordate, pe criteriul

reparării suferințelor de ordin psihologic (element apreciat însă de către

Curtea Constituțională ca fiind incompatibil cu principiile de

proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze

răspunderea civilă delictuală).

S-a statuat, în egală

măsură, că prin deschiderea posibilității moștenitorilor de gradul I de a

beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi

prin persecuțiile regimului comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la

principiul echității, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeași

îndrituire la astfel de despăgubiri ca și cei supuși măsurilor represive.

În raport de toate

aceste considerente s-a reținut că, în speță, reclamanții sunt fii celor

strămutați și au beneficiat de măsuri compensatorii acordate de stat în baza

Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-le stabilită o indemnizație lunară,

recunoscută vechime în muncă, și fiindu-le conferit dreptul de a beneficia de

călătorii gratuite.

Împrejurarea că, în

acea perioadă, reclamanții erau minori, nu prezumă de plano producerea unui

prejudiciu moral în persoana sa, măsura represivă luată asupra antecesorului

său, ca și consecințele în plan social produse asupra familiei sale justificând

recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și

nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică (inclusiv

prin Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare după înlăturarea dispozițiilor

apreciate ca fiind neconstituționale), cât și acordarea compensațiilor

materiale stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990.

Referitor la apelul

declarat de către reclamantul I.H., pentru cuantificarea daunelor morale, ca

urmare a strămutării sale, în perioada 1951-1955, Curtea a reținut următoarele:

În speță, reclamantul

a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral în perioada regimului

totalitar comunist (fiind strămutat în perioada 1951-1955, conform Deciziei nr.

200/1951 a M.A.I. din localitatea Gotlab – Timișoara în comuna Dudești, județul

Brăila) prejudiciul fiind însă raportat – sub aspect probator – exclusiv la

abuzul săvârșit de statul român prin organele sale represive din acea vreme,

iar nu la o vătămare concretă, determinantă și neînlăturată, adusă valorilor de

ordin personal nepatrimonial, produsă asupra persoanei reclamantului și care ar

justifica pretenția de ordin pecuniar solicitată prin acțiune.

În raport de toate

aceste considerente s-a reținut că, în speță, reclamantul a putut beneficia, la

cerere, de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990,

fiindu-i stabilită o indemnizație lunară, recunoscută vechime în muncă și

fiindu-le conferit dreptul de a beneficia de călătorii gratuite.

Împrejurarea că, în

acea perioadă, reclamantul a făcut parte dintre persoanele direct vizate de

măsurile regimului comunist, care i-a marcat existența atât în plan familial

cât și profesional, a constituit motivația pentru care statul a înțeles să

recunoască acestuia dreptul la plata unor compensații materiale importante pe

toată durata vieții, proporționale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii

represive, suma acordată cu titlu de indemnizație fiind de altfel încasată

lunar pe parcursul anilor de la data recunoașterii dreptului.

Recunoașterea

vechimii în muncă s-a apreciat ca o altă compensație materială echitabilă, date

fiind efectele create în acest fel în planul retragerii anticipate din muncă și

încasării drepturilor de pensie corespunzătoare unui stagiu majorat față de cel

efectiv realizat.

Că nu pot fi

considerate ca lipsite de relevanță în plan patrimonial compensațiile de altă

natură conferite prin lege acestei persoane, ca spre exemplu scutirea de la

plata taxelor și impozitelor locale, transport gratuit cu mijloacele de

transport publice, acordarea a 12 călătorii anuale pe calea ferată, cl. I, care

conturează în aceeași măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil

atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, fiind

de plano recunoscut că modalitatea în care au operat acestea asupra persoanei

înseși și asupra patrimoniului său a implicat indiscutabil o suferință și un

prejudiciu în plan moral.

Recunoașterea morală

de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra

cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost așadar justificată de

necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin

măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul

legislativ adoptat încă din anul 1990, iar în speță, reclamantul a putut

beneficia de toate măsurile reparatorii instituite prin lege, nefiind relevată

necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acțiune.

Prin urmare Statul

Român și-a îndeplinit obligațiile reparatorii față de reclamanți întrucât

indemnizația primită și celelalte drepturi acordate în baza Decretului-lege nr.

118/1990 acoperă prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative

la care au fost supuși pe plan moral și familial, nefiind necesară acordarea de

daune morale de către instanța de judecată, în caz contrar ar contribui la o

îmbogățire fără just temei.

Împotriva acestei

decizii în termen legal, au declarat recurs reclamanții I.H., I.G. și C.Z.,

fără a indica temeiul juridic al cererii.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, au invocat că hotărârea nu conține motivele pe care se

sprijină, că motivarea este sumară și contradictorie, nefiind analizate

motivele invocate în apel și probele administrate și care fac dovada vătămării

valorilor ce definesc ființa umană.

Au invocat recurenții

că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile deciziilor Curții Constituționale

prin care a fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009.

S-a criticat decizia

și pentru că instanța nu a analizat distinct cererile de chemare în judecată,

care a fost conexate la instanța de fond.

Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de consilier juridic a invocat

excepția nulității recursului.

Excepția invocată de

către pârât este nefondată.

Potrivit disp. art. 306

alin. (3) C. proc. civ., recursul este nul dacă dezvoltarea motivelor de recurs

nu face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C.

proc. civ.

Motivele de recurs,

așa cum au fost dezvoltate, fac posibilă încadrarea acestora în disp. art. 304 pct.

7 și 9 C. proc. civ.

Cu privire la recurs

acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Se constată că

instanța de apel în considerarea stării de fapt reținute, și care nu mai poate

face obiect de analiză în recurs, raportat la disp. art. 5 alin. (1) lit. a), din

Legea nr. 221/2009 a reținut că măsurile acordate în temeiul Decretului-lege nr.

118/1990 și Legea nr. 214/1999 acoperă prejudiciul moral suferit ca urmare a

măsurilor administrative cu caracter politic luate, nefiind necesar a se acorda

alte sume cu titlu de daune morale, iar recurenții nu au criticat hotărârea în

acest sens.

În argumentarea

acestei soluții, instanța de apel deși nu a reținut direct incidența în cauză a

deciziilor nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale a avut în

vedere o parte din considerentele avute în vedere și de către Curtea

Constituțională în declararea ca neconstituționale a prevederilor art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Se constată că

hotărârea este motivată din perspectiva considerentului juridic reținut de

către instanța de apel, instanța analizând probele administrate din perspectiva

incidenței normei de drept, invocate ca temei juridic.

Totodată, chiar dacă

instanța nu a reținut în mod expres incidența deciziilor nr. 1358 și nr. 1360

pronunțate de Curtea Constituțională și nu a analizat efectele sale la procesul

în curs de judecată, aceste decizii sunt incidente procesului în curs de

judecată pentru următoarele considerente:

Prin deciziile nr. 1358

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Efectele deciziilor nr.

1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi

ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor

juridice aflate în curs de desfășurare.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă

aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de

lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.”

Cum deciziile nr. 1358

și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la

data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 14 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv,

la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale

declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Având în vedere

aceste considerente se apreciază ca fiind lipsite de interes, celelalte critici

privind greșita acordare cu titlu global a unei sume cu titlu de despăgubiri

morale, fără a avea în vedere că instanța a fost sesizată cu mai multe cereri,

care au fost conexate, precum și greșita determinare a cuantumului daunelor

morale.

Înalta Curte, în

aplicarea disp. art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului invocată de intimatul pârât Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții I.H., I.G. și C.Z. împotriva deciziei nr. 93/ C

din 14 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă,

pentru minori și de familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 februarie 2012.