ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 965/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 98 din 01 februarie 2010 a Tribunalului Constanța a fost admisă acțiunea principală și cererile conexe formulate de reclamanții I.H., I.G. și C.Z., formulată în contradictoriu cu STATUL ROMÂN prin Ministerul Finanțelor, pârâtul fiind obligat să achite reclamanților despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în cuantum de 30.000 euro și 4.500 lei cheltuieli de judecată. Prima instanță a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 3 alin. (1) și art. 5 alin. (1) lit. a) ale Legii nr. 221/2009, în măsura în care prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 din data de 18 iunie 1951 a fost dispusă dislocarea abuzivă a familiei I. din localitatea Gotlab - Timișoara, în Bărăgan, localitatea Bumbăcari regiunea Galați.

Reclamanții și-au dovedit calitatea procesuală activă în calitate de fii ai autorilor I.E. și I.D., fiind îndeplinite condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) privind persoanele ce pot solicita instanței de judecată obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral. În aprecierea prejudiciului moral s-au reținut criteriile legate de repercusiunile actului abuziv asupra posibilității reclamanților de a se realiza deplin pe plan profesional, social și familial, de privațiunile suferite de autorii reclamanților cât și de aceștia, stigmatizați pe o lungă durată de timp, cu dificultăți materiale și morale insurmontabile; că măsura cu caracter politic aplicată reclamanților și familiei lor a împiedicat evoluția lor în plan social și profesional în cadrul noii societăți democratice instaurate de regimul comunist, fiind tratați ca dușmani ai poporului.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal, atât reclamanții cât și pârâtul STATUL ROMÂN prin Ministerul Finanțelor Publice, iar la termenul din 12 aprilie 2010 a fost evocată și motivată pe larg, de către această ultimă parte, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în M. Of. al României nr. 396 din 11 iunie 2009, în sensul neconformității sale cu dispozițiile art. 138 alin. 5, art. 111 alin. (1), art. 148 alin. (1) și art. 16 din Constituție. Prin încheierea din 10 mai 2010 a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale în acest sens, pe temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992, iar cauza suspendată potrivit art. 29 alineat 5 din lege, fiind repusă pe rol după comunicarea deciziei nr. 1462 din 9 noiembrie 2010 a Curții Constituționale.

În apelul formulat de reclamanți s-a criticat soluția prin prisma cuantumului redus al daunelor morale acordate în contrast cu suferințele suportate de autorii lor pe perioada dislocării urmare a stabilirii domiciliului obligatoriu. Apelanții reclamanți au susținut că acordarea unor sume reduse, nu ține seama de consecințele negative suferite în plan fizic și psihic ca urmare a dislocării, precum și de importanța valorilor morale lezate, câtă vreme în perioada regimului comunist, sute de milioane de oameni au fost forțați să trăiască într-un univers închis, represiv și umilitor, ostil valorilor spirituale veritabile. Daunele morale acordate de instanța de judecată deși au fost reduse, nu au fost detaliate distinct pentru fiecare autor, așa cum au solicitat și respectiv I.H.

în nume propriu, pe perioada cât a fost strămutat. Suma extrem de mică acordată pentru a compensa suferințele întregii familii reprezintă o nouă purtare abuzivă din partea autorităților. Pentru cele menționate au solicitat admiterea apelului, în sensul cuantificării daunelor morale, astfel cum au fost solicitate. Apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin D.G.F.P. Constanța a privit faptul că instanța de fond nu a făcut o evaluare corectă pentru că nu a ținut seama în concret de două criterii importante: - caracterul personal al daunelor morale, suferințele morale ale autorilor reclamanților, ce nu pot fi transpuse asupra descendenților pentru ca aceștia să beneficieze de o cuantificare pe măsură a prejudiciului suferit; - sumele efective primite de reclamanți în nume propriu în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

S-a mai susținut că în speță nu se justifică acordarea unei sume atât de mari, pentru că inexistența unor criterii de cuantificare a daunelor morale în textul Legii nr. 221/2009 nu poate fi interpretat ca un CEC în alb acordat persoanelor care se consideră îndreptățite; oricât de subiectiv ar fi prejudiciul moral implică limite ale reparației lui, pentru ca răspunderea statului să nu se transforme într-un izvor de îmbogățire fără just temei. S-a solicitat reformarea soluției, în sensul respingerii acțiunii.

Prin decizia civilă nr. 93/ C din 14 februarie 2011 Curtea de Apel Constanța, secția civilă, pentru cauze cu minori și de familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelul Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, formulat împotriva sentinței civile nr. 98 din 1 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul civil nr. 10944/118/2009, în contradictoriu cu intimații reclamanți I.H., I.G. și C.Z. A schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins ca nefondate acțiunile conexe. A respinge apelul declarat de reclamanții I.H., I.G. și C.Z. împotriva sentinței civile nr. 98 din 1 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul civil nr. 10944/118/2009,- ca nefondat.

În motivarea deciziei s-a reținut că, legiuitorul român a adoptat - începând cu anul 1990 - o serie de acte normative menite să răspundă interesului public în asumarea de către stat a efectelor produse prin actele sale în timpul regimului comunist totalitar, iar crearea cadrului legal a vizat repararea ori diminuarea prejudiciilor de ordin moral și material generate prin actele normative emise în perioada de referință (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989). În acest context a fost adoptată Legea nr. 221/2009, care a reluat în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-lege 118/1990 și Legea nr. 214/1999 cu privire la compensațiile de ordin material acordate de statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, noua lege statuând însă adițional și asupra vocației de a pretinde anumite,,compensații morale”, pentru acele situații în care măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor sus-citate nu configurau o suficientă satisfacție pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic.

Fundamentul juridic al tuturor acestor compensații l-a constituit în esență răspunderea în materie civilă fondată pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., statul asumându-și prin actele normative edictate obligația reparării pe cât posibil a atingerilor aduse drepturilor cetățenilor săi într-o anumită perioadă istorică. Dacă în privința faptelor prejudiciante, legiuitorul a făcut trimitere explicită, prin actele normative adoptate, la acele măsuri cu caracter politic care au adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale, chestiunea existenței unui prejudiciu cert (material sau moral) este una care implică probe sub aspectul întinderii și condițiilor producerii lui, întrucât relația de cauzalitate dintre faptă și vătămarea adusă este guvernată de o prezumție relativă ce poate fi înlăturată prin orice mijloc de probă care infirmă producerea unor consecințe negative asupra celui pretins vătămat.

În speță, reclamanții au invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral în perioada regimului totalitar comunist (prin strămutarea în perioada 1951-1955, conform Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I. a autorilor lor I.D. și I.E., precum și copiilor, din localitatea Gotlab - Timișoara în comuna Dudești, județul Brăila) prejudiciul fiind însă raportat - sub aspect probator - exclusiv la abuzul săvârșit de statul român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă și neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial și produsă asupra persoanei reclamantului. Or, nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G.

nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluția Adunării Parlamentare a C.E. nr. 1096 (1996), care privește măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moșteniri din punctul de vedere al celor direct vizați de condamnările cu caracter politic. În egală măsură, această perspectivă a fost înlăturată și prin mecanismul de control al constituționalității normelor, Curtea Constituțională arătând că asumându-și obligația atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situație similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacții prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.

Curtea a reamintit că în condițiile în care în legislația română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăților preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezidă dintr-o obligație impusă statului în a le acorda, ci din intenția de a le complini pe cele materiale deja acordate, pe criteriul reparării suferințelor de ordin psihologic (element apreciat însă de către Curtea Constituțională ca fiind incompatibil cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).

S-a statuat, în egală măsură, că prin deschiderea posibilității moștenitorilor de gradul I de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuțiile regimului comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiul echității, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeași îndrituire la astfel de despăgubiri ca și cei supuși măsurilor represive. În raport de toate aceste considerente s-a reținut că, în speță, reclamanții sunt fii celor strămutați și au beneficiat de măsuri compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-le stabilită o indemnizație lunară, recunoscută vechime în muncă, și fiindu-le conferit dreptul de a beneficia de călătorii gratuite.

Împrejurarea că, în acea perioadă, reclamanții erau minori, nu prezumă de plano producerea unui prejudiciu moral în persoana sa, măsura represivă luată asupra antecesorului său, ca și consecințele în plan social produse asupra familiei sale justificând recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică (inclusiv prin Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare după înlăturarea dispozițiilor apreciate ca fiind neconstituționale), cât și acordarea compensațiilor materiale stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990. Referitor la apelul declarat de către reclamantul I.H., pentru cuantificarea daunelor morale, ca urmare a strămutării sale, în perioada 1951-1955, Curtea a reținut următoarele: În speță, reclamantul a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral în perioada regimului totalitar comunist (fiind strămutat în perioada 1951-1955, conform Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I.

din localitatea Gotlab – Timișoara în comuna Dudești, județul Brăila) prejudiciul fiind însă raportat – sub aspect probator – exclusiv la abuzul săvârșit de statul român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă și neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial, produsă asupra persoanei reclamantului și care ar justifica pretenția de ordin pecuniar solicitată prin acțiune. În raport de toate aceste considerente s-a reținut că, în speță, reclamantul a putut beneficia, la cerere, de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizație lunară, recunoscută vechime în muncă și fiindu-le conferit dreptul de a beneficia de călătorii gratuite.

Împrejurarea că, în acea perioadă, reclamantul a făcut parte dintre persoanele direct vizate de măsurile regimului comunist, care i-a marcat existența atât în plan familial cât și profesional, a constituit motivația pentru care statul a înțeles să recunoască acestuia dreptul la plata unor compensații materiale importante pe toată durata vieții, proporționale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii represive, suma acordată cu titlu de indemnizație fiind de altfel încasată lunar pe parcursul anilor de la data recunoașterii dreptului. Recunoașterea vechimii în muncă s-a apreciat ca o altă compensație materială echitabilă, date fiind efectele create în acest fel în planul retragerii anticipate din muncă și încasării drepturilor de pensie corespunzătoare unui stagiu majorat față de cel efectiv realizat.

Că nu pot fi considerate ca lipsite de relevanță în plan patrimonial compensațiile de altă natură conferite prin lege acestei persoane, ca spre exemplu scutirea de la plata taxelor și impozitelor locale, transport gratuit cu mijloacele de transport publice, acordarea a 12 călătorii anuale pe calea ferată, cl. I, care conturează în aceeași măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, fiind de plano recunoscut că modalitatea în care au operat acestea asupra persoanei înseși și asupra patrimoniului său a implicat indiscutabil o suferință și un prejudiciu în plan moral.

Recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost așadar justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, iar în speță, reclamantul a putut beneficia de toate măsurile reparatorii instituite prin lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acțiune.

Prin urmare Statul Român și-a îndeplinit obligațiile reparatorii față de reclamanți întrucât indemnizația primită și celelalte drepturi acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990 acoperă prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative la care au fost supuși pe plan moral și familial, nefiind necesară acordarea de daune morale de către instanța de judecată, în caz contrar ar contribui la o îmbogățire fără just temei. Împotriva acestei decizii în termen legal, au declarat recurs reclamanții I.H., I.G. și C.Z., fără a indica temeiul juridic al cererii. În dezvoltarea motivelor de recurs, au invocat că hotărârea nu conține motivele pe care se sprijină, că motivarea este sumară și contradictorie, nefiind analizate motivele invocate în apel și probele administrate și care fac dovada vătămării valorilor ce definesc ființa umană.

Au invocat recurenții că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile deciziilor Curții Constituționale prin care a fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. S-a criticat decizia și pentru că instanța nu a analizat distinct cererile de chemare în judecată, care a fost conexate la instanța de fond. Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de consilier juridic a invocat excepția nulității recursului. Excepția invocată de către pârât este nefondată. Potrivit disp. art. 306 alin. (3) C. proc. civ., recursul este nul dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Motivele de recurs, așa cum au fost dezvoltate, fac posibilă încadrarea acestora în disp. art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Cu privire la recurs acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Se constată că instanța de apel în considerarea stării de fapt reținute, și care nu mai poate face obiect de analiză în recurs, raportat la disp. art. 5 alin. (1) lit. a), din Legea nr. 221/2009 a reținut că măsurile acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 214/1999 acoperă prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic luate, nefiind necesar a se acorda alte sume cu titlu de daune morale, iar recurenții nu au criticat hotărârea în acest sens.

În argumentarea acestei soluții, instanța de apel deși nu a reținut direct incidența în cauză a deciziilor nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale a avut în vedere o parte din considerentele avute în vedere și de către Curtea Constituțională în declararea ca neconstituționale a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Se constată că hotărârea este motivată din perspectiva considerentului juridic reținut de către instanța de apel, instanța analizând probele administrate din perspectiva incidenței normei de drept, invocate ca temei juridic.

Totodată, chiar dacă instanța nu a reținut în mod expres incidența deciziilor nr. 1358 și nr. 1360 pronunțate de Curtea Constituțională și nu a analizat efectele sale la procesul în curs de judecată, aceste decizii sunt incidente procesului în curs de judecată pentru următoarele considerente: Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 14 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Având în vedere aceste considerente se apreciază ca fiind lipsite de interes, celelalte critici privind greșita acordare cu titlu global a unei sume cu titlu de despăgubiri morale, fără a avea în vedere că instanța a fost sesizată cu mai multe cereri, care au fost conexate, precum și greșita determinare a cuantumului daunelor morale. Înalta Curte, în aplicarea disp. art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului invocată de intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții I.H., I.G. și C.Z. împotriva deciziei nr. 93/ C din 14 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, pentru minori și de familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 februarie 2012.