ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 547/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1084 din 21 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Olt a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul N.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor București - Direcția Generală a Finanțelor Publice Olt, și Asociația Foștilor Deținuți Politici din România. A fost respins capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării aplicate prin sentința penală nr. 624/1965 pronunțată de Tribunalul Popular al orașului Hunedoara în Dosar nr. 2065/1964, ca neîntemeiat. A fost admis capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurilor administrative. A fost obligat Statul Român la 2.000 euro cu titlu de despăgubiri.

Prima instanță a reținut că prin sentința penală nr. 624/1965 pronunțată de Tribunalul Popular al orașului Hunedoara în Dosar nr. 2065/1964 reclamantul a fost condamnat pentru delapidare și alte infracțiunii de drept comun la 12 ani muncă silnică, confiscarea totală a averii și 5 ani degradare civică existând un prejudiciu de 74.128,65 lei nerecuperat în baza art. 236 lit. e) C. pen., 142 lit. a) C. pen. și 401 C. pen. Susținerile reclamantului că acest proces i-a fost înscenat nu sunt dovedite întrucât din toate probele administrate în cauză constând în înscrisuri, nu rezultă că anterior condamnării ar fi desfășurat anumite activități considerate subversive față de regimul comunist și că ar fi existat o legătură între aceste activități și declanșarea procesului penal.

Condamnarea suferită a declanșat din partea autorităților statului o intensă activitate de urmărire informativă, dovedită cu înscrisurile aflate la dosar obținute din arhiva C.N.S.A.S., reclamantul fiind în evidența organelor de miliție și securitate, obținându-se de către acestea relații de la locurile de muncă ale reclamantului, fiind pus în discuția colectivului de muncă cu acuzația că a semnat o adeziune la S.L.O.M. din România, că intenționează să plece din țară și că a transmis o scrisoare la un post de radio din străinătate. Aceste presiuni au culminat cu acțiune de demolare a imobilului reclamantului din comuna Voluntari în anul 1987 și stabilirea domiciliului în comuna Brezoaiele, județul Dâmbovița, aspecte ce rezultă din înscrisurile aflate la fila 103-107.

Raportat la această situație, instanța văzând dispoz. art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, a apreciat că aceste măsuri administrative au caracter politic fiind aplicate ca urmare a săvârșirii de către reclamant a unor fapte în scopurile menționate la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, respectiv exprimarea protestului împotriva orânduirii comuniste și manifestarea împotrivirii față de aceasta. Potrivit dispoz. art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/1009, orice persoană care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic poate solicita instanței de judecată obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a acestor măsuri. Având în vedere situația de fapt raportată la dispozițiile legale invocate, respectiv dispoz.

art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1 din Legea nr. 221/2009, instanța a reținut că cererea petentului privind despăgubiri pentru prejudiciul moral, este întemeiată în parte și anume pentru acordarea unor despăgubiri ca urmare a prejudiciului moral suferit în urma măsurilor administrative, instanța apreciind cuantumul acestora la 2.000 euro ca fiind corespunzător atingerii aduse onoarei, demnității și prestigiului petentului prin măsurile administrative luate împotriva sa, întrucât acesta în mod evident a suferit din cauza amenințărilor și presiunilor exercitate de autorități și a disprețului și atitudinii distante a colegilor de muncă și cunoscuților. Prin decizia nr. 87 din 10 februarie 2011, Curtea de Apel Craiova a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva susmenționatei hotărâri și a admis ca fondat apelul pârâtului, dispunând respingerea capătului de cerere având ca obiect obligarea sa la despăgubiri către reclamant.

Curtea de apel a reținut următoarele: Reclamantul nu a reușit să-și probeze susținerea că procesul penal i-a fost înscenat, și că anterior condamnării ar fi desfășurat anumite activități considerate subversive față de regimul comunist și că ar fi existat o legătură între aceste activități și declanșarea procesului penal. Însă strămutarea reclamantului într-o altă localitate constituie o măsură administrativă abuzivă a organelor de securitate luată ca urmare a aderării la mișcarea inițiată de scriitorul Paul Goma, privind drepturile omului, cererea reclamantului încadrându-se în dispozițiile art. 3 lit. c) și art. 2 lit. d) din O.U.G. nr. 214/1999.

Presiunile exercitate însă ulterior de autoritățile statului care au culminat cu acțiunea de demolare a imobilului reclamantului din comuna Voluntari în anul 1987 și stabilirea domiciliului în comuna Brezoaiele, județul Dâmbovița, aspecte ce rezultă din înscrisurile aflate la fila 103-107, demonstrează caracterul politic al măsurilor administrate dispuse cu privire la reclamant. În consecință, incident în speță, este art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, măsurile administrative împotriva reclamantului având caracter politic, fiind aplicate ca urmare a săvârșirii de către reclamant a unor fapte în scopurile menționate la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, respectiv exprimarea protestului împotriva orânduirii comuniste și manifestarea împotrivirii față de aceasta.

Cât privește îndreptățirea de a beneficia de despăgubiri și cuantumul acestora, instanța de apel a reținut că prin Decizia 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010 dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale. În conformitate art. 147 alin (1) din Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen dispozițiile sunt suspendate de drept. La momentul soluționării apelurilor prezente, termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional a expirat, fără ca Parlamentul să pună de acord norma legală cu dispozițiile legii fundamentale, astfel că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din legea 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistența normei juridice.

Potrivit condițiilor stabilite de art. 31 alin. (1) și alin. (3) din Legea 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor. Conform principiului aplicării imediate a legii noi, instanța este obligată să aplice dispozițiile legale în vigoare la data când soluționează cauza, inclusiv în căile de atac, fiind inadmisibil în cauză ca legea veche să ultraactiveze.

Prin urmare, se constată că la data soluționării apelurilor nu mai sunt în vigoare dispozițiile legale ce au stat la baza promovării acțiunii. Împotriva susmenționatei hotărâri, a declarat recurs reclamantul N.M. criticând-o pentru nelegalitate, sens în care a susținut că greșit, prin hotărârea criticată, a fost respins capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării aplicate prin decizia penală nr. 624/1965 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, probele administrate în cauză stabilind fără nici un dubiu faptul că anterior condamnării a fost persecutat politic datorită ostilității manifestate față de regimul totalitar de la acea vreme.

A arătat în acest sens că, anterior condamnării, a lucrat ca învățător și nejustificat, pe considerentul că făcea parte dintr-o familie de chiaburi (aspect dovedit cu înscrisurile depuse în probațiune), i-a fost desfăcut contractul de muncă. Toate celelalte acte depuse în probațiune, confirmă împrejurarea că ulterior condamnării a fost permanent urmărit de organele de securitate. Greșit a fost reținută în cauză excepția autorității de lucru judecat, excepție nefondată și care nu a fost pusă în discuție contradictorie a părților, instanța încălcând astfel principiul contradictorialității și al dreptului la apărare, dar și prevederile art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, ce impune cerința unei judecăți echitabile, sancțiunea în cazul desfășurării judecării cauzei în aceste condiții fiind casarea hotărârii.

Greșit a fost respins capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri civile, hotărârea fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituția României. Întrucât deciziile Curții Constituționale reținute drept cauză de respingere a cererii menționate au intervenit pe parcursul soluționării cauzei, după pronunțarea hotărârii de primă instanță și dat fiind efectul acestora, care au putere numai pentru viitor, în mod greșit instanța de apel a socotit că acestea sunt aplicabile în cauza dedusă judecății. A solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei curții de apel în sensul respingerii apelului declarat de pârât, admiterii apelului său declarat împotriva sentinței tribunalului cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Recursul reclamantului nu este fondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție: Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Constituționale, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității legii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemata să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității și își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici nomele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 27 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal și nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: “prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate”.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, or încălcarea principiului nediscriminării, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care intervine asupra acestuia, lipsindu-1 de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. Nu sunt fondate nici criticile privind greșita respingere a cererii de constatare a caracterului politic a condamnării aplicate reclamantului întrucât, astfel cum legal au reținut instanțele, condamnarea dispusă prin sentința penală nr. 624/1965 pronunțată de Tribunalul Popular al raionului Hunedoara, s-a dispus pentru o infracțiune de drept comun, exclusă a fi cuprinsă în câmpul infracțiunilor considerate de legea specială ca fiind condamnări cu caracter politic.

Toate celelalte măsuri dispuse împotriva reclamantului - demolarea casei, urmărirea de către organele de securitate ale vremii - se plasează ulterior acestui moment, aspect corect reținut de instanțele fondului care, de altfel, legal au constatat, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 caracterul lor politic. Reținerea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat rezultat din sentința civilă nr. 175/2002 a Curții de Apel București prin care s-a acordat reclamantului calitatea de luptător în rezistența comunistă, s-a făcut legal în susținerea acestei ultime măsuri dispuse de instanță și nu are efecte asupra soluției capătului de cerere, respins legal de instanță, context în care criticile invocate pe acest aspect se vădesc a nu fi fondate.

Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul N.M. împotriva deciziei nr. 87 din 10 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie 2012.