ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5905/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 9 aprilie 2008, T.M.A. a solicitat instanței – în contradictoriu cu M.G. – să oblige pârâtul a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul (apartamentul nr. 4 cu terenul aferent) situat în București, sector 1, cu datele de identificare din contractul de vânzare-cumpărare din 7 noiembrie 1996, încheiat cu Primăria Municipiului București. În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că imobilul a fost proprietatea soției sale T.M.N. – născută D. – și a fost preluat abuziv de stat, prin Decretul nr. 92/1950. Deși, după 1989, mai arată reclamantul, a făcut numeroase demersuri pentru restituirea imobilului, acesta a fost înstrăinat totuși pârâtului G.M., prin contractul încheiat la 7 noiembrie 1996, nesocotindu-se grav, drepturile sale de proprietar al nemișcătorului.

Ca atare, se solicită compararea celor două titluri de proprietate existente asupra unuia și aceluiași bun și să se constate că titlul reclamantului este preferabil celui aparținând pârâtului, în condițiile în care acesta din urmă a fost dobândit de la statul neproprietar. Investit în primă instanță, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 233 din 18 februarie 2009, a admis excepția autorității lucrului judecat și a respins în consecință acțiunea, reținând că reclamantul a mai investit anterior instanța cu o cerere vizând revendicarea aceluiași imobil, dosar în care a figurat în calitate de pârât – alături de Consiliul General al Municipiului București și SC H.N. SA – și M.G., cauza ambelor acțiuni reprezentând-o preluarea abuzivă a bunului de către stat iar scopul fiind același respectiv dobândirea în deplină proprietate și posesie a imobilului.

Apelul reclamantului formulat împotriva acestei hotărâri a fost admis de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie care, prin decizia nr. 635A din 26 noiembrie 2009 a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe reținând în esență că reclamantul și-a întemeiat noua sa acțiune în revendicare, pe un alt temei de drept, respectiv pe dispozițiile art. 480 C. civ. și pe alte împrejurări de fapt, care nu au fost avute în vedere în litigiul ce s-a purtat anterior între părți. Astfel, se mai reține, din considerentele deciziei civile nr. 1391/2001 a Curții de Apel București, dată în litigiul anterior, nu rezultă că instanțele investite cu soluționarea procesului ce a făcut obiectul dosarului nr. 1690/2001, ar fi procedat la compararea celor două titluri de proprietate invocate de ambele părți, asupra aceluiași imobil.

Câtă vreme, conchide instanța de control judiciar, din situația de fapt conturată în cauză și pe care prima instanță și-a întemeiat soluția pronunțată, nu rezultă îndeplinirea cumulativă a condițiilor stabilite de art. 1201 C. civ., admiterea excepției autorității de lucru judecat este eronată, instanța de fond făcând o aplicare greșită a acestor dispoziții legale și soluționând procesul fără a intra în cercetarea fondului. În cauză, a declarat recurs în termen legal pârâtul M.G. care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârea dată în apel, pe considerentul interpretării greșite a dispozițiilor art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ.

Astfel, se arată, chiar dacă reclamantul și-a întemeiat cele două acțiuni pe texte diferite de lege și le-a motivat diferit, rezultatul urmărit este același respectiv redobândirea bunului, împrejurarea că în prima cauză au mai stat încă doi pârâți fiind irelevantă în raport cu identitatea de obiect și cauză. Recursul se privește ca fondat, urmând a fi admis, în considerarea argumentelor ce succed. Așa cum în mod constant s-a reținut, atât în practica instanțelor, cât și în doctrină, excepția puterii lucrului judecat este destinată să asigure stabilitatea raporturilor juridice și să dea eficiență întregii activități judiciare. De aceea, ea a fost considerată ca o excepție de fond, peremtorie și absolută, iar normele care o consacră, ca având caracter imperativ.

Elementele lucrului judecat, care-i determină și efectele, rezultă din dispozițiile art. 1201 C. civ., text ce se referă la tripla identitate de părți eadem conditio personarum, obiect eadem res și cauză eadem causa. În speță, în mod corect prima instanță a reținut incidența textului mai sus citat și respectiv întrunirea condițiilor triplei identități cerută de lege, în raport cu cele ce s-au statuat, în dosarul nr. 1690/2001 al Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Astfel, cauza soluționată irevocabil prin decizia nr. 1391 din 15 mai 2001 a mai sus citatei instanțe, a avut ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 7 noimebrie 1996 și lăsarea în deplină proprietate și posesie reclamantului a imobilului ce a făcut obiectul acestui contract, respectiv apartamentul nr. 4 din sector 1. Împrejurarea că acțiunea ce face obiectul cauzei de față vizează doar soluționarea cererii privind revendicarea imobilului, urmare comparării titlurilor nu poate duce la concluzia lipsei identității de obiect, așa cum în mod greșit a reținut instanța de control judiciar. Astfel, chiar dacă în acțiunea anterioară au fost formulate mai multe petite, există autoritate de lucru judecat cu privire la acel capăt de cerere care a format deja obiectul unei judecăți.

Într-o interpretare per a contrario s-ar putea ajunge la situația ca una din părți să formuleze ulterior o acțiune în care, formal, să insereze mai multe - sau mai puține - capete de cerere, în scopul evident al evitării consecințelor autorității lucrului judecat. Or, este unanim admis în doctrină cât și în practica instanțelor, că pentru a exista autoritate de lucru judecat nu este necesar ca obiectul să fie formulat în ambele acțiuni în același mod, fiind suficient ca din cuprinsul cererilor să rezulte că scopul final urmărit de parte, este identic.

Chiar dacă, cu prilejul primei judecăți dreptul reclamantului de a-i fi lăsat bunul în deplină proprietate și liniștită posesie, s-a discutat numai pe cale incidentă, hotărârea pronunțată – sentința civilă nr. 8420 din 26 mai 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 București, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1391 din 15 mai 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, are putere de lucru judecat față de acțiunea de față, în cadrul căreia se urmărește valorificarea unuia și aceluiași drept, scopul urmărit de reclamant prin ambele demersuri judiciare fiind același, respectiv să-și apropie bunul. Se constată și identitatea de cauză dintre cele două cereri deduse judecății de către reclamant.

Astfel, cauza rezidă în fundamentul juridic al acțiunii și se materializează practic în situația de fapt calificată juridic. Așa cum judicios s-a statuat în doctrină cauza reprezintă justificarea pretenției promovată în justiție fiind, „rațiunea prima” sau „rațiunea imediată” a cererii. De aceea, conceptul de cauză trebuie raportat nu doar la temeiul juridic al acțiunii și ci la starea de fapt, calificată juridic. Tot astfel, sub aspectul realizării cerinței de întrunire a celei de-a treia condiții a puterii lucrului judecat, care pretinde ca judecata să fi avut loc între aceleași părți, este irelevantă împrejurarea că, în prima acțiune alături de M.G. au mai fost chemați în calitate de pârâți și Consiliul General al Municipiului București și respectiv SC H.N.

SA, cu atât mai mult cu cât poziția procesuală a părților din prezenta cauză a rămas aceeași. Ca atare, în mod corect tribunalul a reținut ca fiind îndeplinită în speță, tripla identitate de obiect, părți și cauză, admițând astfel excepția autorității lucrului judecat. Așa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se admite, cu consecința modificării deciziei atacate și a respingerii apelului formulat de reclamant împotriva hotărârii primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul M.G. împotriva deciziei nr. 635/A din 26 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Modifică decizia atacată în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul T.M.A. împotriva sentinței civile nr. 233 din 18 februarie 2009 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 noiembrie 2010.