ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3460/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3460/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

recursului penal de față;

Prin

cererea introdusă și înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr.

3206/30/2011 la data de 10 mai 2011, condamnatul P.O. a solicitat rejudecarea

cauzei în care s-a pronunțat Tribunalul Timiș prin sentința penală nr.

544/P/2003, deoarece a fost judecat și condamnat în lipsă și în temeiul art.

404 alin. (1) solicită suspendarea în tot a executării hotărârii supuse

rejudecării.

În motivarea cererii,

condamnatul a arătat ca i-a fost încălcat dreptul la apărare prevăzut de art. 6

din C.E.D.O. si art. 6 C. pen. deoarece nu a fost citat în mod corect la

niciunul din termenle de judecată, în aceste condiții neștiind de existența

dosarului, iar sentința a rămas definitivă prin neapelare.

De

asemenea, s-a mai arătat că i-au fost încălcate dispozițiile art. 291 C. proc.

pen. privind citarea părților la judecată, că i-a fost îngrădit dreptul la

apărare deoarece nu a putut administra probe nici la instanța de fond și nici

să uzeze de căile de atac prevăzute de lege, încălcându-i-se astfel și

principiul de drept privind garantarea dreptului la apărare și al prezumției de

nevinovăție.

S-a mai

arătat că a fost citat greșit încă de la întocmirea actului de sesizare al

instanței, astfel, în rechizitoriu s-a reținut că domiciliul său este în Viena,

str. A. nr. X Austria, însă, în reliatate adresa de domiciliu este în Viena,

str. A. X Austria 1100, după cum a indicat în mod corect în declarația scrisă

personal.

Totodată

s-a mai arătat că din dovada de îndeplinire a procedurii de citare, deși adresa

era cunoscută pentru primul termen de judecată a fost citat direct prin afișare

la Consiliul Local și la ușa instanței, lucru total neprocedural.

S-a mai

arătat că scrisoarea recomandată prin care se face citarea oferă posibilitatea

reală a inculpatului care locuiește în străinătate, de a lua cunoștință de

faptul că a fost citat la o anumită instanța, într-o anume cauză și la un

termen precizat.

Inculpatul

a mai arătat că probele administrate în cadrul dosarului au fost efectuate,

deși în încheierea de ședință s-a făcut mențiunea „lipsa de procedură cu

inculpatul".

Astfel,

inculpatul solicită admiterea cererii și să se dispună rejudecarea cauzei, în

baza art. 522

1

C. proc. pen. și totodată suspendarea în tot a

executării hotărârii supuse judecării, în baza art. 404 C. proc. pen.

Prin sentința

penală nr. 295/PI din 22 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul

nr. 3206/30/2011, în baza art. 522

1

alin. (1) C. proc. pen. raportat

la art. 406 alin. (4) C. proc. pen. a fost respinsă cererea de rejudecare a

sentinței penale nr. 544/PI din 18 august 2003 a Tribunalului Timiș, pronunțată

în Dosarul nr. 3942/P/2000, formulată de condamnatul P.O., ca nefondată.

În baza

art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat condamnatul la plata sumei de

300 RON cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a

pronunța această hotărâre, Tribunalul Timiș a reținut următoarele:

Prin

s.p.nr. 544/PI din 18 august 2003 a Tribunalului Timiș, rămasă definitivă prin

neapelare, numitul P.O. a fost condamnat la o pedeapsă de 4 ani închisoare, în

condițiile art. 71, 64 C. pen. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de

art. 176 C. vam., art. 279 alin. (1) C. pen., art. 26 raportat la art. 293

alin. (2) C. pen.

La data

de 10 mai 2011, condamnatul a formulat o cerere de rejudecare a cauzei, în

condițiile prevăzute de art. 522

1

C. proc. pen., întrucât nu a fost

prezent la judecata care a avut ca rezultat condamnarea sa la o pedeapsă de 4

ani închisoare, întrucât nu a fost legal citat, el locuind în fapt în Austria.

Potrivit

dispozițiilor art. 522

1

C. proc. pen. este posibilă rejudecarea

cauzei de către instanța care a judecat în primă instanță, la cererea

condamnatului, în cazul unei persoane judecate și condamnate în lipsă, dacă

aceasta a fost extrădată sau predată în baza unui mandat european de arestare.

Așa cum

s-a reținut din actele depuse la dosar, condamnatul O.P. a fost arestat, la

data de 31 iulie 2010, în Grecia în vederea extrădării sale către România

pentru punerea în executare a mandatului de executare a pedepsei închisorii nr.

722/2003 din data de 18 august 2003 emis de Tribunalul Timiș pe numele său ca

urmare a rămânerii definitive a s.p.nr. 544 din 18 august 2003.

S-a mai

reținut că condamnatul a fost predat autorităților judiciare române la data de

22 noiembrie 2010.

Totodată,

instanța de fond a constatat că numitul O.P. nu a participat la procesul ce a

format obiectul Dosarului nr. 3924/P/2000 al Tribunalului Timiș, el nefiind

prezent nici la nici un termen de judecată, întrucât era plecat din țară și nu

a fost legal citat.

Ca

atare, atâta timp cât condamnatul a făcut obiectul unui mandat european de

arestare executat de autoritățile judiciare elene și el a fost judecat și

condamnat în lipsă de către Tribunalul Timiș în cursul anului 2003, la termenul

de judecată din data de 03 iunie 2011 instanța a admis, în principiu, cererea

de rejudecare formulată de condamnatul O.P.

La

același termen de judecată, s-a constatat că instanța a solicitat condamnatului

să precizeze limitele rejudecării, acesta menționând personal că nu dorește ca

martorii propuși prin rechizitoriul nr. 282/P/2000 al Parchetului de pe lângă

Tribunalul Timiș să fie reaudiați. El a menționat doar că ar dori, eventual, să

fie audiat în calitate de martor, numitul K.V., dar la solicitarea instanței de

a indica locul unde acesta poate fi găsit, condamnatul a precizat că nu

cunoaște locul unde se află acest presupus martor, motiv pentru care la

termenul de judecată din data de 22 iunie 2011 condamnatul a renunțat la

cererea de încuviințare a acestui martor.

La

termenul de judecată din data de 03 iunie 2011 instanța a procedat la audierea

condamnatului, declarația acestuia fiind consemnată și atașată la dosar.

Potrivit

dispozițiilor art. 522

1

C. proc. pen. dispozițiile art. 404-408 C.

proc. pen. se aplică în mod corespunzător cererilor de rejudecare.

În conformitate

cu prevederile art. 406 alin. (4) C. proc. pen., dacă instanța constată că

cererea de revizuire este neîntemeiată, o respinge.

În condițiile

în care aceste prevederi legale se aplică în mod corespunzător și cererilor

întemeiate pe dispozițiile art. 522

1

C. proc. pen., instanța de fond

a apreciat că în situația în care cererea de rejudecare este nefondată,

sentința de condamnare fiind temeinică și legală, ea poate fi respinsă ca

neîntemeiată, ori, în prezenta cauză, în opinia instanței de fond, cererea de

rejudecare este nefondată.

S-a

reținut că în cursul anului 2000 condamnatul a fost trimis în judecată pentru

săvârșirea infracțiunilor de contrabandă prevăzute de art. 176 din Legea nr.

141/1997, nerespectarea regimului armelor și munițiilor prevăzută de art. 279

alin. (1) C. pen., complicitate la prezentarea sub o identitate falsă prevăzută

de art. 26 C. pen. raportat la art. 293 alin. (2) C. pen., complicitate la

tentativă la trecerea frauduloasă a frontierei prevăzută de art. 26 C. pen.

raportat la art. 68 lit. b) din Legea nr. 56/1992 și racolarea de persoane în vederea

trecerii frauduloase a frontierei prevăzută de art. 67 alin. (1) și (2) din

Legea nr. 56/1992.

De

asemenea, s-a reținut că cel condamnat nu a criticat sentința de condamnare în

ceea ce privește ultimele două infracțiuni, arătând că acestea au fost grațiate

prin Legea nr. 543/2002.

Referitor

la infracțiunea prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 293 alin. (2) C.

pen., s-a reținut că numitul O.P. a solicitat achitarea sa întrucât fapta nu

există, neputându-se vorbi de complicitate atâta timp cât autorul nu a fost

trimis în judecată.

Sub

acest aspect, prima instanță a apreciat că susținerile condamnatului nu pot fi

luate în considerare. După cum s-a reținut din procesul verbal întocmit de

organele de cercetare penală la data de 13 martie 2000, la data respectivă, în

jurul orei 1:30, s-au prezentat, la P.C.T.F. Jimbolia, pe sensul de ieșire din

țară, 5 cetățeni străini. Trecându-se la controlul pașapoartelor, s-a constatat

că aceștia se numesc B.B., W.P., O.P., K.E. și K.D. Fiind cercetate documentele

de călătorie, polițiștii de frontieră au constatat că ultimii doi cetățeni

străini (K.E. și K.D.) nu aveau aplicate în pașapoarte ștampila de intrare în

România.

În continuare,

trecându-se la efectuarea portretului vorbita celor două persoane, s-a

constatat că acestea nu corespund ca fizionomie a feței cu pozele din pașaport.

În acest

context, atâta timp cât cei doi cetățeni străini au negat faptul că ar mai avea

asupra lor alte documente, s-a trecut la efectuarea unui control corporal, constatându-se

că în buzunarele de la pantaloni aveau pașapoartele simple pe numele de K.I. și

B.C.

S-a

reținut că fiind audiați, cei doi cetățeni turci au precizat că au venit în

România prin P.C.T.F Giurgiu, intrând în țară cu pașapoartele reale, intenția

lor fiind să ajungă în Occident. Înainte de plecarea lor din țară, au aranjat

cu un turc din Austria, pe nume H., să le aranjeze sosirea lor în Austria. El

Ie-a transmis că va veni după ei un turc, care îi va aștepta într-o benzinărie

situată în apropiere de București.

S-au

întâlnit cu O.P. într-o benzinărie, iar acesta Ie-a înmânat pașapoartele false

pe care le adusese cu el, urmând ca aceste pașapoarte să fie folosite la

ieșirea din țară. Pentru serviciile sale, O.P. Ie-a cerut câte 3.000 de mărci

germane, dar nu au avut să-i dea decât 400 de mărci.

În ceea

ce privește această faptă, prima instanță a constatat că numitul O.P. a avut o

poziție contradictorie. Inițial, fiind audiat la data de 13 martie 2000, a

precizat că nu-i cunoaște pe cei doi cetățeni turci, arătând că i-a întâlnit

într-o benzinărie, la Deva. Cei doi l-au auzit vorbind turcește la telefon și

l-au întrebat dacă poate să-i transporte și pe ei până în Austria, condamnatul

acceptând acest lucru.

S-a

reținut că ulterior, la data de 14 martie 2000, O.P. a revenit asupra

declarațiilor sale și a afirmat că pașapoartele false ale celor doi cetățeni

turci Ie-a adus el personal din Austria, de la o persoană pe nume H., care a

organizat întreaga acțiune, el și cei doi prieteni ai săi (B. și W.) urmând să

primească ceva bani pentru ajutor.

După

aceea, când a fost audiat din nou, în aceeași zi -14 martie 2000, condamnatul

și-a schimbat din nou declarațiile, revenind asupra primelor susțineri din data

de 13 martie 2000.

Fiind

audiat la data de 03 iunie 2011, condamnatul și-a schimbat din nou

declarațiile, arătând că nu-i cunoaște pe cei doi cetățeni turci, că nu au fost

cu el în aceeași mașină - aspect contrazis de toate celelalte probe

administrate în cauză.

Instanța

de fond a constatat că O.P. nu a prezentat un motiv plauzibil în legătură cu

prezența sa în România în ziua de 13 martie 2000. Atât el, cât și B.B. și W.P.

au afirmat că au venit în România pentru a se plimba. Ei au intrat în țară în

dimineața zilei de 12 martie 2000, s-au deplasat până la București și în seara

aceleiași zile au pornit înapoi spre Austria, dorind să iasă din țară în

dimineața zilei de 13 martie 2000, în jurul orei 1:30.

S-a

apreciat că o asemenea explicație nu apare ca fiind credibilă. Fiind greu de

crezut că cele 3 persoane au efectuat un drum de peste 1.000 km, care a durat

doar o zi și care a necesitat cheltuieli, doar pentru a se plimba.

Nici

afirmația potrivit căreia s-ar fi întâlnit întâmplător cu cei doi cetățeni

turci într-o benzinărie de lângă Deva nu a fost luată în considerare de prima

instanță, reținându-se că numiții B.C. și K.I. au explicat faptul că numitul O.P.

a venit special din Austria pentru a-i prelua, dându-și întâlnire într-o

benzinărie, și a-i transporta fraudulos până la Viena, sens în care Ie-a și

înmânat cele două pașapoarte false.

În acest

context, prima instanță a apreciat că cererea de rejudecare formulată de

condamnat, sub acest aspect, este nefondată, condamnarea sa fiind temeinică și

legală pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la fals privind

identitatea, în condițiile în care Ie-a înmânat numiților B.C. și K.I. două

pașapoarte false cu care aceștia s-au legitimat în fața polițiștilor de

frontieră de la P.C.T.F. Jimbolia.

S-a

considerat că împrejurarea că autorii infracțiunii prevăzute de art. 293 C.

pen. nu au fost trimiși în judecată, apreciindu-se că fapta lor nu prezintă

gradul de pericol social al unei infracțiuni, nu are nicio relevanță în ceea ce

privește responsabilitatea condamnatului și în nicio situație nu poate conduce

la concluzia că fapta nu există. Săvârșirea infracțiunii de fals privind

identitatea a fost facilitată de către numitul O.P., care Ie-a înmânat

pașapoartele false, motiv pentru care activitățile desfășurate de el sunt mai

grave întrucât, în situația în care nu s-ar fi implicat, falsul privind

identitatea nu ar fi fost săvârșit.

În ceea

ce privește infracțiunile prevăzute de art. 279 alin. (1) C. pen. și art. 176

din Legea nr. 141/1997, s-a reținut că cel condamnat a recunoscut faptul că, la

data de 12 martie 2000, a introdus în țară un pistol marca Para calibrul 9 mm

și 5 cartușe aferente.

Din

raportul de constatare tehnico-științifică nr. 283.632 din data de 20 martie

2000 s-a reținut că arma era în stare de funcționare, fiind confecționată

special pentru a împrăștia gaze nocive iritante sau de neutralizare.

De

asemenea, s-a constatat că pentru această armă condamnatul nu a prezentat nicio

autorizație de deținere sau de introducere în tară, arătând că nu deține o

astfel de autorizație.

Potrivit

dispozițiilor art. 176 din Legea nr. 141/1997 în vigoare la data săvârșirii

faptei, s-a reținut că constituia infracțiunea de contrabandă calificată

trecerea peste frontieră, fără autorizație, a armelor și se pedepsea cu

închisoarea de la 3 la 12 ani, constatându-se că această infracțiune continuă

să existe și în momentul de față, fiind preluată prin dispozițiile art. 271 din

Legea nr. 86/2006.

S-a mai

reținut că la data desfășurării activității infracționale, noțiunea de armă era

definită prin dispozițiile art. 3 din Legea nr. 17/1996, care stabileau la

alin. (2) lit. d), că prin armă se înțelege și orice armă confecționată special

pentru a împrăștia gaze nocive, iritante sau de neutralizare.

În acest

context, s-a apreciat că săvârșirea infracțiunii de contrabandă calificată de

către numitul O.P., nu poate fi contestată. La data de 12 martie 2000 acesta a

introdus în țară, fără drept, o armă confecționată special pentru a împrăștia

gaze nocive iritante sau de neutralizare, aspect pe care l-a recunoscut. Ca

urmare, s-a apreciat că condamnarea sa pentru comiterea infracțiunii de

contrabandă calificată este temeinică și legală.

De

asemenea, s-a constatat că în cauză sunt incidente și prevederile art. 279 alin.

(1) C. pen. Apărătorul condamnatului a menționat că aceste prevederi nu ar

trebui aplicate întrucât în cursul anului 2004 a intrat în vigoare Legea nr.

295/2004, care, la art. 136

1

, stabilește o pedeapsă mai ușoară

astfel încât este o lege mai favorabilă.

Instanța

a constatat că rolul cererilor de rejudecare întemeiate pe dispozițiile art.

522

1

C. proc. pen. nu este acela de a proceda, în mod automat, prin

simpla formulare a cererii, la rejudecarea întregului proces. O asemenea opinie

nu a fost acceptată întrucât s-a considerat că ar reprezenta o încurajare a

condamnaților să se sustragă de la procesul penal pentru ca ulterior, prin

simpla formulare a unei cereri de rejudecare, să beneficieze de o nouă judecată

a procesului, cu tot ceea ce implică aceasta, instanța fiind obligată să ia în

considerare toate instituțiile dreptului penal, inclusiv cele referitoare la

prescripția răspunderii penale sau legea mai favorabilă.

Cererea

de rejudecare, în opinia primei instanțe, poate fi admisă și, pe cale de consecință,

poate conduce la anularea hotărârii de condamnare, numai în situația în care cu

ocazia administrării probatoriului, de data aceasta în prezența condamnatului,

se constată că hotărârea de condamnare este netemeinică sau nelegală, astfel

încât soluția de condamnare este greșită, fiind necesară achitarea sau

încetarea procesului penal. În cazul în care toate probele administrate în

cauză converg către legalitatea și temeinicia hotărârii de condamnare, cererea

de rejudecare nu poate fi admisă iar hotărârea de condamnare anulată.

Prima

instanță a constatat că cel condamnați nu a contestat legalitatea și temeinicia

hotărârii de condamnare în ceea ce privește infracțiunile de contrabandă și

nerespectare a regimului armelor și munițiilor. S-a reținut că ceea ce el a

contestat este cuantumul pedepselor aplicate, pe care le consideră prea mari. În

opinia primei instanțe, rolul cererilor de rejudecare nu este acela de a

determina instanța de judecată să procedeze la o nouă individualizare a

pedepselor, ci de a constata nelegalitatea sau netemeincia hotărârii de

condamnare, ceea ce în prezenta cauză nu se poate reține.

S-a

constatat că la data condamnării numitului O.P. și rămânerii definitive a

hotărârii de condamnare Legea nr. 295/2004 nu era în vigoare, astfel că

dispozițiile ei nu puteau fi aplicate de către prima instanță, soluția fiind

corectă și sub acest aspect.

Prima

instanță a reținut că condamnarea numitului O.P. pentru săvârșirea

infracțiunilor de contrabandă calificată și nerespectarea regimului armelor și

munițiilor este temeinică și legală. Condamnatului i-au fost aplicate pedepse

orientate spre minimul special, iar în urma contopirii pedepselor nu i-a fost

aplicat nici un spor de pedeapsă, deși activitatea infracțională a fost

alcătuită din săvârșirea a trei infracțiuni. Totodată, la stabilirea

pedepselor, instanța a luat în considerare caracterul organizat al activității

infracționale, precum și atitudinea numitului O.P. care, în mod repetat, a

încercat să inducă în eroare organele judiciare.

Ca atare,

în opinia instanței de fond, aplicarea unei pedepse în cuantum de 4 ani

închisoare, pentru săvârșirea a trei infracțiuni concurente, în condițiile în

care minimul special al pedepsei pentru infracțiunea cea mai gravă era de 3 ani

închisoare, iar condamnatul nu a recunoscut în totalitate săvârșirea faptelor

reținute în sarcina sa, nu apare ca fiind exagerată.

S-a mai

reținut că apărătorul condamnatului a solicitat reținerea în favoarea acestuia

a circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) și c) C.

pen., însă s-a apreciat că împrejurarea că numitul O.P. nu are antecedente

penale nu reprezintă o împrejurare care să justifice coborârea pedepsei sub

minimul special, acest aspect fiind avut în vedere în momentul în care au fost

individualizate pedepsele, lipsa antecedentelor penale reprezentând starea de

normalitate a unei persoane și nu constituie o împrejurare excepțională ce

poate fi interpretată ca fiind o circumstanță atenuantă.

În ceea

ce privește presupusa atitudine sinceră a condamnatului, prima instanță a

constatat că pe durata întregului proces numitul O.P. a avut o conduită

procesuală oscilantă, schimbându-și mereu declarațiile, astfel încât nu s-a

putut considera că prin susținerile sale acesta a contribuit, în mod esențial,

la aflarea adevărului, astfel încât atitudinea sa să poată fi interpretată ca

reprezentând o împrejurare de natură a atenua răspunderea penală.

Prin

urmare cererea de rejudecare a fost respinsă ca nefondată.

Împotriva

acestei sentințe penale a declarat apel inculpatul P.O., apelul nefiind motivat

în scris, ci doar oral în ziua judecății de către apărătorul din oficiu care a

solicitat admiterea cererii de rejudecare, iar inculpatul în ultimul său

cuvânt, a arătat că Ministerul de Justiție din Austria îi garantează dreptul la

rejudecare și se consideră nevinovat cu privire la acuzațiile aduse.

Prin decizia

penală nr. 123/A din 24 august 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția penală a

fost respins ca nefondat apelul inculpatului.

Astfel,

din examinarea întregului material probator existent în cauză, a rezultat că

Tribunalul Timiș a reținut în mod corect starea de fapt dedusă judecății și a

stabilit în mod corect că nu se impune admiterea cererii de rejudecare a

cauzei, în sensul modificării pedepselor aplicate în cauză sau în sensul

constatării nevinovăției pentru una sau mai multe din infracțiunile pentru care

s-a dispus condamnarea inculpatului în primul ciclu procesual.

S-a

arătat în mod judicios că inculpatul nu a criticat infracțiunile de

complicitate la tentativă de trecere frauduloasă a frontierei prev. de art. 26 C.

pen., rap. la art. 68 lit. b) din Legea nr. 56/1992, respectiv racolarea de

persoane în vederea trecerii frauduloase a frontierei prev. de art. 67 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 56/1992, deoarece aceste infracțiuni au fost grațiate

prin Legea nr. 543/2002.

Cu

privire la infracțiunea prev. de art. 26 C. pen., rap. la art. 293 alin. (2) C.

pen., inculpatul a solicitat achitarea pentru această faptă întrucât autorul nu

a fost trimis în judecată, însă din toate probele dosarului rezultă că acesta

se face vinovat de această infracțiune, săvârșind infracțiunea de complicitate

la fals privind identitatea, în condițiile în care Ie-a înmânat numiților B.C.

și K.I. două pașapoarte false cu care aceștia s-au legitimat în fața

polițiștilor de frontieră de la P.C.F.T. Jimbolia, iar faptul că autorii

infracțiunii prev. de art. 293 C. pen. nu au fost trimiși în judecată,

apreciindu-se că fapta lor nu prezintă gradul de pericol social al unei

infracțiuni, nu are nici o relevanță în ceea ce privește responsabilitatea

condamnatului și nu se poate constata nevinovăția inculpatului.

Cu

privire la infracțiunea prev. de art. 279 alin. (1) C. pen. și art. 176 din

Legea nr. 141/1997, inculpatul a recunoscut că la data de 12 martie 2000 a

introdus în țară un pistol marca „P.", calibrul 9 mm și 5 cartușe

aferente, iar potrivit raportului de constatare tehnico-științifică întocmit în

cauză, arma era în stare de funcționare, fiind confecționată special pentru a

împrăștia gaze nocive, iritante sau de neutralizare, pentru care inculpatul nu

a putut prezenta autorizație de deținere sau de introducere în țară.

În

aceste condiții, săvârșirea infracțiunii de contrabandă calificată de către

inculpatul O.P. nu poate fi contestată, acesta introducând în țară fără drept o

armă confecționată special pentru a împrăștia gaze nocive iritante sau de

neutralizare, aspect pe care de altfel l-a și recunoscut, fiind incidente și

disp. art. 279 alin. (1) C. pen., în același timp, astfel că pentru aceste

infracțiuni condamnarea inculpatului s-a produs în mod temeinic și legal.

În speța

de față condamnatului i-au fost aplicate pedepse orientate spre minimul

special, iar ca urmare a contopirii pedepselor, nu i s-a aplicat nici un spor

de pedeapsă, iar pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare pentru săvârșirea a

trei infracțiuni concurente nu apare ca fiind exagerată, cu toate că acesta nu

a recunoscut în totalitatea săvârșirea faptelor reținute în sarcina sa,

activitatea sa având și un caracter organizat.

Criticile

inculpatului referitoare la inexistența infracțiunilor în aceste condiții,

apare ca total nefondată, iar cu privire la asigurarea rejudecarii invocată în

cauză, acest drept i-a fost respectat în totalitate, tocmai prin parcurgerea

procedurii de rejudecare, doar că în final s-a apreciat că nu se impune vreo

modificare cu privire la hotărârea deja pronunțată în cauză, condamnările

pentru infracțiunile reținute în sarcina sa fiind temeinice și legale, iar

cuantumul pedepselor fiind de natură să conducă la reeducarea inculpatului.

Rolul

cererilor de rejudecare nu este acela de a determina instanța de judecată să

procedeze la o nouă individualizare a pedepselor, ci de a constata

nelegalitatea și netemeinicia hotărârii de condamnare, ceea ce în prezenta cauză

nu se poate reține, iar hotărârea de condamnare nu poate fi anulată pentru

motivele solicitate de către inculpat.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs condamnatul P.O., care fără a indica vreun

caz de casare, a solicitat trimiterea cauzei pentru rejudecarea dosarului de

fond, arătând că judecata la prima instanță s-a făcut fără citarea legală a

recurentului la adresa indicată pe declarația sa olografă de la urmărirea

penală.

Recursul

este nefondat.

În ce

privește citarea condamnatului, acesta se raportează în mod greșit la primul

ciclu procesual, finalizat prin condamnarea sa în lipsă pentru faptele deduse

judecății. Lipsa lui de la judecată, în condițiile în care a fost plecat din

țară, nefiind legal citat, reprezintă aspecte care au fost avute în vedere de

către instanța învestită cu cererea de rejudecare a cauzei și care au

determinat de altfel admiterea în principiu a acesteia.

În procedura

de rejudecare prevăzută și desfășurată conform art. 522

1

C. proc.

pen., condamnatul a fost prezent în toate fazele procesuale, în condițiile în

care s-a aflat permanent în stare de deținere, astfel încât nu se poate pune

problema nelegalei sale citări.

Curtea

constată că, deși a declarat recurs, condamnatul nu a formulat vreo critică

punctuală cu privire la procedura de rejudecare, iar Curtea nu a identificat

niciun motiv de casare care să afecteze hotărârile pronunțate în cauză, dintre

cele care ar putea fi luate în considerare din oficiu conform art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen.

Prin

urmare, recursul este nefondat și va fi respins conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Văzând

și disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E:

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de recurentul condamnat P.O. împotriva deciziei

penale nr. 123/A din 24 august 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

Obligă

recurentul condamnat la plata sumei de 400 RON cu titlul de cheltuieli

judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Onorariul

interpretului de limba germană se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 6 octombrie 2011.