ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3460/2011

Asupra recursului penal de față; Prin cererea introdusă și înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 3206/30/2011 la data de 10 mai 2011, condamnatul P.O. a solicitat rejudecarea cauzei în care s-a pronunțat Tribunalul Timiș prin sentința penală nr. 544/P/2003, deoarece a fost judecat și condamnat în lipsă și în temeiul art. 404 alin. (1) solicită suspendarea în tot a executării hotărârii supuse rejudecării. În motivarea cererii, condamnatul a arătat ca i-a fost încălcat dreptul la apărare prevăzut de art. 6 din C.E.D.O. si art. 6 C. pen. deoarece nu a fost citat în mod corect la niciunul din termenle de judecată, în aceste condiții neștiind de existența dosarului, iar sentința a rămas definitivă prin neapelare.

De asemenea, s-a mai arătat că i-au fost încălcate dispozițiile art. 291 C. proc. pen. privind citarea părților la judecată, că i-a fost îngrădit dreptul la apărare deoarece nu a putut administra probe nici la instanța de fond și nici să uzeze de căile de atac prevăzute de lege, încălcându-i-se astfel și principiul de drept privind garantarea dreptului la apărare și al prezumției de nevinovăție. S-a mai arătat că a fost citat greșit încă de la întocmirea actului de sesizare al instanței, astfel, în rechizitoriu s-a reținut că domiciliul său este în Viena, str. A. nr. X Austria, însă, în reliatate adresa de domiciliu este în Viena, str. A. X Austria 1100, după cum a indicat în mod corect în declarația scrisă personal.

Totodată s-a mai arătat că din dovada de îndeplinire a procedurii de citare, deși adresa era cunoscută pentru primul termen de judecată a fost citat direct prin afișare la Consiliul Local și la ușa instanței, lucru total neprocedural. S-a mai arătat că scrisoarea recomandată prin care se face citarea oferă posibilitatea reală a inculpatului care locuiește în străinătate, de a lua cunoștință de faptul că a fost citat la o anumită instanța, într-o anume cauză și la un termen precizat. Inculpatul a mai arătat că probele administrate în cadrul dosarului au fost efectuate, deși în încheierea de ședință s-a făcut mențiunea „lipsa de procedură cu inculpatul". Astfel, inculpatul solicită admiterea cererii și să se dispună rejudecarea cauzei, în baza art. 522 1 C. proc.

pen. și totodată suspendarea în tot a executării hotărârii supuse judecării, în baza art. 404 C. proc. pen. Prin sentința penală nr. 295/PI din 22 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 3206/30/2011, în baza art. 522 1 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 406 alin. (4) C. proc. pen. a fost respinsă cererea de rejudecare a sentinței penale nr. 544/PI din 18 august 2003 a Tribunalului Timiș, pronunțată în Dosarul nr. 3942/P/2000, formulată de condamnatul P.O., ca nefondată. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat condamnatul la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Timiș a reținut următoarele: Prin s.p.nr.

544/PI din 18 august 2003 a Tribunalului Timiș, rămasă definitivă prin neapelare, numitul P.O. a fost condamnat la o pedeapsă de 4 ani închisoare, în condițiile art. 71, 64 C. pen. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 176 C. vam., art. 279 alin. (1) C. pen., art. 26 raportat la art. 293 alin. (2) C. pen. La data de 10 mai 2011, condamnatul a formulat o cerere de rejudecare a cauzei, în condițiile prevăzute de art. 522 1 C. proc. pen., întrucât nu a fost prezent la judecata care a avut ca rezultat condamnarea sa la o pedeapsă de 4 ani închisoare, întrucât nu a fost legal citat, el locuind în fapt în Austria. Potrivit dispozițiilor art. 522 1 C. proc. pen. este posibilă rejudecarea cauzei de către instanța care a judecat în primă instanță, la cererea condamnatului, în cazul unei persoane judecate și condamnate în lipsă, dacă aceasta a fost extrădată sau predată în baza unui mandat european de arestare.

Așa cum s-a reținut din actele depuse la dosar, condamnatul O.P. a fost arestat, la data de 31 iulie 2010, în Grecia în vederea extrădării sale către România pentru punerea în executare a mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 722/2003 din data de 18 august 2003 emis de Tribunalul Timiș pe numele său ca urmare a rămânerii definitive a s.p.nr. 544 din 18 august 2003. S-a mai reținut că condamnatul a fost predat autorităților judiciare române la data de 22 noiembrie 2010. Totodată, instanța de fond a constatat că numitul O.P. nu a participat la procesul ce a format obiectul Dosarului nr. 3924/P/2000 al Tribunalului Timiș, el nefiind prezent nici la nici un termen de judecată, întrucât era plecat din țară și nu a fost legal citat.

Ca atare, atâta timp cât condamnatul a făcut obiectul unui mandat european de arestare executat de autoritățile judiciare elene și el a fost judecat și condamnat în lipsă de către Tribunalul Timiș în cursul anului 2003, la termenul de judecată din data de 03 iunie 2011 instanța a admis, în principiu, cererea de rejudecare formulată de condamnatul O.P. La același termen de judecată, s-a constatat că instanța a solicitat condamnatului să precizeze limitele rejudecării, acesta menționând personal că nu dorește ca martorii propuși prin rechizitoriul nr. 282/P/2000 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș să fie reaudiați.

El a menționat doar că ar dori, eventual, să fie audiat în calitate de martor, numitul K.V., dar la solicitarea instanței de a indica locul unde acesta poate fi găsit, condamnatul a precizat că nu cunoaște locul unde se află acest presupus martor, motiv pentru care la termenul de judecată din data de 22 iunie 2011 condamnatul a renunțat la cererea de încuviințare a acestui martor. La termenul de judecată din data de 03 iunie 2011 instanța a procedat la audierea condamnatului, declarația acestuia fiind consemnată și atașată la dosar. Potrivit dispozițiilor art. 522 1 C. proc. pen. dispozițiile art. 404-408 C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător cererilor de rejudecare. În conformitate cu prevederile art. 406 alin. (4) C. proc.

pen., dacă instanța constată că cererea de revizuire este neîntemeiată, o respinge. În condițiile în care aceste prevederi legale se aplică în mod corespunzător și cererilor întemeiate pe dispozițiile art. 522 1 C. proc. pen., instanța de fond a apreciat că în situația în care cererea de rejudecare este nefondată, sentința de condamnare fiind temeinică și legală, ea poate fi respinsă ca neîntemeiată, ori, în prezenta cauză, în opinia instanței de fond, cererea de rejudecare este nefondată. S-a reținut că în cursul anului 2000 condamnatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de contrabandă prevăzute de art. 176 din Legea nr. 141/1997, nerespectarea regimului armelor și munițiilor prevăzută de art. 279 alin. (1) C. pen., complicitate la prezentarea sub o identitate falsă prevăzută de art. 26 C. pen.

raportat la art. 293 alin. (2) C. pen., complicitate la tentativă la trecerea frauduloasă a frontierei prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 68 lit. b) din Legea nr. 56/1992 și racolarea de persoane în vederea trecerii frauduloase a frontierei prevăzută de art. 67 alin. (1) și (2) din Legea nr. 56/1992. De asemenea, s-a reținut că cel condamnat nu a criticat sentința de condamnare în ceea ce privește ultimele două infracțiuni, arătând că acestea au fost grațiate prin Legea nr. 543/2002. Referitor la infracțiunea prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 293 alin. (2) C. pen., s-a reținut că numitul O.P. a solicitat achitarea sa întrucât fapta nu există, neputându-se vorbi de complicitate atâta timp cât autorul nu a fost trimis în judecată.

Sub acest aspect, prima instanță a apreciat că susținerile condamnatului nu pot fi luate în considerare. După cum s-a reținut din procesul verbal întocmit de organele de cercetare penală la data de 13 martie 2000, la data respectivă, în jurul orei 1:30, s-au prezentat, la P.C.T.F. Jimbolia, pe sensul de ieșire din țară, 5 cetățeni străini. Trecându-se la controlul pașapoartelor, s-a constatat că aceștia se numesc B.B., W.P., O.P., K.E. și K.D. Fiind cercetate documentele de călătorie, polițiștii de frontieră au constatat că ultimii doi cetățeni străini (K.E. și K.D.) nu aveau aplicate în pașapoarte ștampila de intrare în România. În continuare, trecându-se la efectuarea portretului vorbita celor două persoane, s-a constatat că acestea nu corespund ca fizionomie a feței cu pozele din pașaport.

În acest context, atâta timp cât cei doi cetățeni străini au negat faptul că ar mai avea asupra lor alte documente, s-a trecut la efectuarea unui control corporal, constatându-se că în buzunarele de la pantaloni aveau pașapoartele simple pe numele de K.I. și B.C. S-a reținut că fiind audiați, cei doi cetățeni turci au precizat că au venit în România prin P.C.T.F Giurgiu, intrând în țară cu pașapoartele reale, intenția lor fiind să ajungă în Occident. Înainte de plecarea lor din țară, au aranjat cu un turc din Austria, pe nume H., să le aranjeze sosirea lor în Austria. El Ie-a transmis că va veni după ei un turc, care îi va aștepta într-o benzinărie situată în apropiere de București. S-au întâlnit cu O.P.

într-o benzinărie, iar acesta Ie-a înmânat pașapoartele false pe care le adusese cu el, urmând ca aceste pașapoarte să fie folosite la ieșirea din țară. Pentru serviciile sale, O.P. Ie-a cerut câte 3.000 de mărci germane, dar nu au avut să-i dea decât 400 de mărci. În ceea ce privește această faptă, prima instanță a constatat că numitul O.P. a avut o poziție contradictorie. Inițial, fiind audiat la data de 13 martie 2000, a precizat că nu-i cunoaște pe cei doi cetățeni turci, arătând că i-a întâlnit într-o benzinărie, la Deva. Cei doi l-au auzit vorbind turcește la telefon și l-au întrebat dacă poate să-i transporte și pe ei până în Austria, condamnatul acceptând acest lucru. S-a reținut că ulterior, la data de 14 martie 2000, O.P.

a revenit asupra declarațiilor sale și a afirmat că pașapoartele false ale celor doi cetățeni turci Ie-a adus el personal din Austria, de la o persoană pe nume H., care a organizat întreaga acțiune, el și cei doi prieteni ai săi (B. și W.) urmând să primească ceva bani pentru ajutor. După aceea, când a fost audiat din nou, în aceeași zi -14 martie 2000, condamnatul și-a schimbat din nou declarațiile, revenind asupra primelor susțineri din data de 13 martie 2000. Fiind audiat la data de 03 iunie 2011, condamnatul și-a schimbat din nou declarațiile, arătând că nu-i cunoaște pe cei doi cetățeni turci, că nu au fost cu el în aceeași mașină - aspect contrazis de toate celelalte probe administrate în cauză.

Instanța de fond a constatat că O.P. nu a prezentat un motiv plauzibil în legătură cu prezența sa în România în ziua de 13 martie 2000. Atât el, cât și B.B. și W.P. au afirmat că au venit în România pentru a se plimba. Ei au intrat în țară în dimineața zilei de 12 martie 2000, s-au deplasat până la București și în seara aceleiași zile au pornit înapoi spre Austria, dorind să iasă din țară în dimineața zilei de 13 martie 2000, în jurul orei 1:30. S-a apreciat că o asemenea explicație nu apare ca fiind credibilă. Fiind greu de crezut că cele 3 persoane au efectuat un drum de peste 1.000 km, care a durat doar o zi și care a necesitat cheltuieli, doar pentru a se plimba. Nici afirmația potrivit căreia s-ar fi întâlnit întâmplător cu cei doi cetățeni turci într-o benzinărie de lângă Deva nu a fost luată în considerare de prima instanță, reținându-se că numiții B.C.

și K.I. au explicat faptul că numitul O.P. a venit special din Austria pentru a-i prelua, dându-și întâlnire într-o benzinărie, și a-i transporta fraudulos până la Viena, sens în care Ie-a și înmânat cele două pașapoarte false. În acest context, prima instanță a apreciat că cererea de rejudecare formulată de condamnat, sub acest aspect, este nefondată, condamnarea sa fiind temeinică și legală pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la fals privind identitatea, în condițiile în care Ie-a înmânat numiților B.C. și K.I. două pașapoarte false cu care aceștia s-au legitimat în fața polițiștilor de frontieră de la P.C.T.F. Jimbolia. S-a considerat că împrejurarea că autorii infracțiunii prevăzute de art. 293 C. pen.

nu au fost trimiși în judecată, apreciindu-se că fapta lor nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, nu are nicio relevanță în ceea ce privește responsabilitatea condamnatului și în nicio situație nu poate conduce la concluzia că fapta nu există. Săvârșirea infracțiunii de fals privind identitatea a fost facilitată de către numitul O.P., care Ie-a înmânat pașapoartele false, motiv pentru care activitățile desfășurate de el sunt mai grave întrucât, în situația în care nu s-ar fi implicat, falsul privind identitatea nu ar fi fost săvârșit. În ceea ce privește infracțiunile prevăzute de art. 279 alin. (1) C. pen. și art. 176 din Legea nr. 141/1997, s-a reținut că cel condamnat a recunoscut faptul că, la data de 12 martie 2000, a introdus în țară un pistol marca Para calibrul 9 mm și 5 cartușe aferente.

Din raportul de constatare tehnico-științifică nr. 283.632 din data de 20 martie 2000 s-a reținut că arma era în stare de funcționare, fiind confecționată special pentru a împrăștia gaze nocive iritante sau de neutralizare. De asemenea, s-a constatat că pentru această armă condamnatul nu a prezentat nicio autorizație de deținere sau de introducere în tară, arătând că nu deține o astfel de autorizație. Potrivit dispozițiilor art. 176 din Legea nr. 141/1997 în vigoare la data săvârșirii faptei, s-a reținut că constituia infracțiunea de contrabandă calificată trecerea peste frontieră, fără autorizație, a armelor și se pedepsea cu închisoarea de la 3 la 12 ani, constatându-se că această infracțiune continuă să existe și în momentul de față, fiind preluată prin dispozițiile art. 271 din Legea nr. 86/2006.

S-a mai reținut că la data desfășurării activității infracționale, noțiunea de armă era definită prin dispozițiile art. 3 din Legea nr. 17/1996, care stabileau la alin. (2) lit. d), că prin armă se înțelege și orice armă confecționată special pentru a împrăștia gaze nocive, iritante sau de neutralizare. În acest context, s-a apreciat că săvârșirea infracțiunii de contrabandă calificată de către numitul O.P., nu poate fi contestată. La data de 12 martie 2000 acesta a introdus în țară, fără drept, o armă confecționată special pentru a împrăștia gaze nocive iritante sau de neutralizare, aspect pe care l-a recunoscut. Ca urmare, s-a apreciat că condamnarea sa pentru comiterea infracțiunii de contrabandă calificată este temeinică și legală.

De asemenea, s-a constatat că în cauză sunt incidente și prevederile art. 279 alin. (1) C. pen. Apărătorul condamnatului a menționat că aceste prevederi nu ar trebui aplicate întrucât în cursul anului 2004 a intrat în vigoare Legea nr. 295/2004, care, la art. 136 1 , stabilește o pedeapsă mai ușoară astfel încât este o lege mai favorabilă. Instanța a constatat că rolul cererilor de rejudecare întemeiate pe dispozițiile art. 522 1 C. proc. pen. nu este acela de a proceda, în mod automat, prin simpla formulare a cererii, la rejudecarea întregului proces.

O asemenea opinie nu a fost acceptată întrucât s-a considerat că ar reprezenta o încurajare a condamnaților să se sustragă de la procesul penal pentru ca ulterior, prin simpla formulare a unei cereri de rejudecare, să beneficieze de o nouă judecată a procesului, cu tot ceea ce implică aceasta, instanța fiind obligată să ia în considerare toate instituțiile dreptului penal, inclusiv cele referitoare la prescripția răspunderii penale sau legea mai favorabilă. Cererea de rejudecare, în opinia primei instanțe, poate fi admisă și, pe cale de consecință, poate conduce la anularea hotărârii de condamnare, numai în situația în care cu ocazia administrării probatoriului, de data aceasta în prezența condamnatului, se constată că hotărârea de condamnare este netemeinică sau nelegală, astfel încât soluția de condamnare este greșită, fiind necesară achitarea sau încetarea procesului penal.

În cazul în care toate probele administrate în cauză converg către legalitatea și temeinicia hotărârii de condamnare, cererea de rejudecare nu poate fi admisă iar hotărârea de condamnare anulată. Prima instanță a constatat că cel condamnați nu a contestat legalitatea și temeinicia hotărârii de condamnare în ceea ce privește infracțiunile de contrabandă și nerespectare a regimului armelor și munițiilor. S-a reținut că ceea ce el a contestat este cuantumul pedepselor aplicate, pe care le consideră prea mari. În opinia primei instanțe, rolul cererilor de rejudecare nu este acela de a determina instanța de judecată să procedeze la o nouă individualizare a pedepselor, ci de a constata nelegalitatea sau netemeincia hotărârii de condamnare, ceea ce în prezenta cauză nu se poate reține.

S-a constatat că la data condamnării numitului O.P. și rămânerii definitive a hotărârii de condamnare Legea nr. 295/2004 nu era în vigoare, astfel că dispozițiile ei nu puteau fi aplicate de către prima instanță, soluția fiind corectă și sub acest aspect. Prima instanță a reținut că condamnarea numitului O.P. pentru săvârșirea infracțiunilor de contrabandă calificată și nerespectarea regimului armelor și munițiilor este temeinică și legală. Condamnatului i-au fost aplicate pedepse orientate spre minimul special, iar în urma contopirii pedepselor nu i-a fost aplicat nici un spor de pedeapsă, deși activitatea infracțională a fost alcătuită din săvârșirea a trei infracțiuni. Totodată, la stabilirea pedepselor, instanța a luat în considerare caracterul organizat al activității infracționale, precum și atitudinea numitului O.P.

care, în mod repetat, a încercat să inducă în eroare organele judiciare. Ca atare, în opinia instanței de fond, aplicarea unei pedepse în cuantum de 4 ani închisoare, pentru săvârșirea a trei infracțiuni concurente, în condițiile în care minimul special al pedepsei pentru infracțiunea cea mai gravă era de 3 ani închisoare, iar condamnatul nu a recunoscut în totalitate săvârșirea faptelor reținute în sarcina sa, nu apare ca fiind exagerată. S-a mai reținut că apărătorul condamnatului a solicitat reținerea în favoarea acestuia a circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) și c) C. pen., însă s-a apreciat că împrejurarea că numitul O.P.

nu are antecedente penale nu reprezintă o împrejurare care să justifice coborârea pedepsei sub minimul special, acest aspect fiind avut în vedere în momentul în care au fost individualizate pedepsele, lipsa antecedentelor penale reprezentând starea de normalitate a unei persoane și nu constituie o împrejurare excepțională ce poate fi interpretată ca fiind o circumstanță atenuantă. În ceea ce privește presupusa atitudine sinceră a condamnatului, prima instanță a constatat că pe durata întregului proces numitul O.P. a avut o conduită procesuală oscilantă, schimbându-și mereu declarațiile, astfel încât nu s-a putut considera că prin susținerile sale acesta a contribuit, în mod esențial, la aflarea adevărului, astfel încât atitudinea sa să poată fi interpretată ca reprezentând o împrejurare de natură a atenua răspunderea penală.

Prin urmare cererea de rejudecare a fost respinsă ca nefondată. Împotriva acestei sentințe penale a declarat apel inculpatul P.O., apelul nefiind motivat în scris, ci doar oral în ziua judecății de către apărătorul din oficiu care a solicitat admiterea cererii de rejudecare, iar inculpatul în ultimul său cuvânt, a arătat că Ministerul de Justiție din Austria îi garantează dreptul la rejudecare și se consideră nevinovat cu privire la acuzațiile aduse. Prin decizia penală nr. 123/A din 24 august 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția penală a fost respins ca nefondat apelul inculpatului.

Astfel, din examinarea întregului material probator existent în cauză, a rezultat că Tribunalul Timiș a reținut în mod corect starea de fapt dedusă judecății și a stabilit în mod corect că nu se impune admiterea cererii de rejudecare a cauzei, în sensul modificării pedepselor aplicate în cauză sau în sensul constatării nevinovăției pentru una sau mai multe din infracțiunile pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului în primul ciclu procesual. S-a arătat în mod judicios că inculpatul nu a criticat infracțiunile de complicitate la tentativă de trecere frauduloasă a frontierei prev. de art. 26 C. pen., rap. la art. 68 lit. b) din Legea nr. 56/1992, respectiv racolarea de persoane în vederea trecerii frauduloase a frontierei prev. de art. 67 alin. (1) și (2) din Legea nr. 56/1992, deoarece aceste infracțiuni au fost grațiate prin Legea nr. 543/2002.

Cu privire la infracțiunea prev. de art. 26 C. pen., rap. la art. 293 alin. (2) C. pen., inculpatul a solicitat achitarea pentru această faptă întrucât autorul nu a fost trimis în judecată, însă din toate probele dosarului rezultă că acesta se face vinovat de această infracțiune, săvârșind infracțiunea de complicitate la fals privind identitatea, în condițiile în care Ie-a înmânat numiților B.C. și K.I. două pașapoarte false cu care aceștia s-au legitimat în fața polițiștilor de frontieră de la P.C.F.T. Jimbolia, iar faptul că autorii infracțiunii prev. de art. 293 C. pen. nu au fost trimiși în judecată, apreciindu-se că fapta lor nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, nu are nici o relevanță în ceea ce privește responsabilitatea condamnatului și nu se poate constata nevinovăția inculpatului.

Cu privire la infracțiunea prev. de art. 279 alin. (1) C. pen. și art. 176 din Legea nr. 141/1997, inculpatul a recunoscut că la data de 12 martie 2000 a introdus în țară un pistol marca „P.", calibrul 9 mm și 5 cartușe aferente, iar potrivit raportului de constatare tehnico-științifică întocmit în cauză, arma era în stare de funcționare, fiind confecționată special pentru a împrăștia gaze nocive, iritante sau de neutralizare, pentru care inculpatul nu a putut prezenta autorizație de deținere sau de introducere în țară. În aceste condiții, săvârșirea infracțiunii de contrabandă calificată de către inculpatul O.P. nu poate fi contestată, acesta introducând în țară fără drept o armă confecționată special pentru a împrăștia gaze nocive iritante sau de neutralizare, aspect pe care de altfel l-a și recunoscut, fiind incidente și disp.

art. 279 alin. (1) C. pen., în același timp, astfel că pentru aceste infracțiuni condamnarea inculpatului s-a produs în mod temeinic și legal. În speța de față condamnatului i-au fost aplicate pedepse orientate spre minimul special, iar ca urmare a contopirii pedepselor, nu i s-a aplicat nici un spor de pedeapsă, iar pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare pentru săvârșirea a trei infracțiuni concurente nu apare ca fiind exagerată, cu toate că acesta nu a recunoscut în totalitatea săvârșirea faptelor reținute în sarcina sa, activitatea sa având și un caracter organizat.

Criticile inculpatului referitoare la inexistența infracțiunilor în aceste condiții, apare ca total nefondată, iar cu privire la asigurarea rejudecarii invocată în cauză, acest drept i-a fost respectat în totalitate, tocmai prin parcurgerea procedurii de rejudecare, doar că în final s-a apreciat că nu se impune vreo modificare cu privire la hotărârea deja pronunțată în cauză, condamnările pentru infracțiunile reținute în sarcina sa fiind temeinice și legale, iar cuantumul pedepselor fiind de natură să conducă la reeducarea inculpatului. Rolul cererilor de rejudecare nu este acela de a determina instanța de judecată să procedeze la o nouă individualizare a pedepselor, ci de a constata nelegalitatea și netemeinicia hotărârii de condamnare, ceea ce în prezenta cauză nu se poate reține, iar hotărârea de condamnare nu poate fi anulată pentru motivele solicitate de către inculpat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs condamnatul P.O., care fără a indica vreun caz de casare, a solicitat trimiterea cauzei pentru rejudecarea dosarului de fond, arătând că judecata la prima instanță s-a făcut fără citarea legală a recurentului la adresa indicată pe declarația sa olografă de la urmărirea penală. Recursul este nefondat. În ce privește citarea condamnatului, acesta se raportează în mod greșit la primul ciclu procesual, finalizat prin condamnarea sa în lipsă pentru faptele deduse judecății. Lipsa lui de la judecată, în condițiile în care a fost plecat din țară, nefiind legal citat, reprezintă aspecte care au fost avute în vedere de către instanța învestită cu cererea de rejudecare a cauzei și care au determinat de altfel admiterea în principiu a acesteia.

În procedura de rejudecare prevăzută și desfășurată conform art. 522 1 C. proc. pen., condamnatul a fost prezent în toate fazele procesuale, în condițiile în care s-a aflat permanent în stare de deținere, astfel încât nu se poate pune problema nelegalei sale citări. Curtea constată că, deși a declarat recurs, condamnatul nu a formulat vreo critică punctuală cu privire la procedura de rejudecare, iar Curtea nu a identificat niciun motiv de casare care să afecteze hotărârile pronunțate în cauză, dintre cele care ar putea fi luate în considerare din oficiu conform art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. Prin urmare, recursul este nefondat și va fi respins conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Văzând și disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen., PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul condamnat P.O. împotriva deciziei penale nr. 123/A din 24 august 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția penală. Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 400 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Onorariul interpretului de limba germană se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 6 octombrie 2011.